De ce reformele Educației sunt sortite eșecului
Extrase din articolul O școală care li se întâmplă copiilor, apărut în revista CULTURA
Reformele educației s-au derulat în ritm alert (și confuz) după 1990. În ciuda acestora, indicatorii de bază arată o scădere a calității intrinseci a învățământului (analfabetism funcțional – literar și științific, abandon școlar, rezultate slabe la testele naționale și la cele europene). Totuși, oarecum paradoxal, generațiile produse de acest învățământ, din ce în ce mai prost, sunt mai bine adaptate în economia reală. Exceptând perioada imediat de după finalizarea studiilor (când 40% dintre tineri ezită să se integreze profesional), generațiile recente au o mare adaptabilitate, o disponibilitate pentru reorientarea profesională, o capacitate dublă de a accepta job-uri sub nivelul calificării, dar și o apetență antreprenorială crescută. Dar competențele aprofundate, care să ducă la rentabilitate și plus-valoare, sunt destul de mici, iar disponibilitatea nu poate ține decât până la un anumit punct, locul oportunității reale și al capacității efective.
Cauzele sunt numeroase. Subfinanțarea cronică are cel mai mare impact.
Pe fondul subfinanțării (care a început din anii 1980 și împlinește patru decenii), întreaga bază a învățământului, de la facilități școlare la resursa umană, s-a depreciat, iar soluția, chiar și în cazul situațiilor fericite, a fost restrângerea la esențial a obiectivelor vizate. Școala s-a transformat într-un exercițiu de dopaj (cognitiv) pentru examenele naționale, cu un focus pe materiile cuprinse în aceste examene, sacrificându-se o dezvoltare echilibrată (orele de muzică, educație plastică, civică, educație fizică ș.m.a. sunt văzute ca un lest și uneori abandonate în favoarea cursurilor pe baza cărora se verifică indicatorii calitativi). Lipsa (în practică) a acestor cursuri sau tratarea lor superficială nu are ecou în cuantificarea rezultatelor școlare, deci nu este enumerată printre probleme, dar restrânge radical capacitatea de înțelegere a elevilor, puterea de operaționalizare, precum și capacitatea de a urmări dinamica lumii contemporane, mutațiile profunde, având drept consecință diminuarea mobilității intelectuale necesare pe termen lung pentru adaptarea la inerente provocări și șocuri profesionale și socio-economice.
O altă cauză este că reformele nu se bazează pe cercetări complexe socio-demografice și economice. Asemenea studii există – poate nu atât de fine cât să poată susține politici eficiente, dar există. Ele sunt uneori cuprinse și în expunerea de motive ale unora dintre reforme. Dar nu mai sunt urmărite dincolo de acest statement general. În textul legii ele sunt adesea sacrificate contra unor argumente de tip sindical, administrativ, de interes economic sau, pur și simplu, pentru a fi conservată o cât mai mare parte din structura și cutuma sistemului educativ.
În al treilea rând, curricula este proiectată cutumiar, după modele din secolul 20, devenite (parțial) incompatibile. Științele nu mai comunică între ele, cunoștințele dobândite la o materie nu fac corp comun cu cele de la o altă materie afină. Fiecare disciplină are un culoar propriu pe care aleargă cu propriul curriculum.
În al patrulea rând, există o prea mare neglijență față de fenomene (artistice și științifice) contemporane. Matematica pare că s-a oprit în secolul 19 (la nivel teoretic) și ignoră complet lipsa nevoii reale de a face calcule cu pixul pe hârtie când un app se achită mai bine de această sarcină. În epoca tehnologiilor smart, accentul ar trebui să pice pe filosofia și istoria matematicii, pe semnificația și forța unei metode de calcul sau a unui stil de diagramă. În contrapartidă, artele contemporane se strecoară în coada unor capitole, ca un fenomen accidental și cu o legătură subțire cu materia clasicistă și clasicizantă care constituie baza disciplinelor (din care totuși lipsește o „materie” precum Literatura universală și orice depășește fereastra îngustă a autohtonizării). La fel, deși filmul este consumat de 98% din populație, el nu-și găsește un loc între materii, cum nu o face nici media și nici aspectele sociale ale comunicării – de la mari baze de date la fake news. Se pierde astfel încă un link cu preocupările reale, cu centre de interes efectiv ale elevului.
În al cincilea rând, educația privată inspiră mult mai multă încredere decât cea de stat, deși, în cazul învățământului preuniversitar, planul de învățământ rămâne aceleași. Două elemente conturează acest fenomen: o atenție suplimentară acordată elevului atât de către cadrele didactice, cât și de către familie. În schimb, interesul redus resimțit de elevii din familii mult prea ocupate sau, de multe ori, plecate din țară nu oferă niciun cadru de convergență pentru efortul didactic.