Capitalul este o problemă cronică a României. Deschiderea către modernitate s-a petrecut cu o întârziere de 200 de ani față de Occident. Sistemul de relații din interiorul Imperiului Otoman, dar și ortodoxia, au fost agenții care au întârziat dezvoltarea capitalului autohton. De la bun început, primele bănci și primele companii au apărut și s-au dezvoltat prin investiții străine. Ulterior, acumulările de capital au fost lente, piețele imperfecte, autohtonizarea greoaie, penetrarea în hinterland foarte slabă. Naționalizarea de la începutul comunismului a rezolvat problema localizării capitalului deja investit, dar a blocat timp de două decenii orice alt aport de capital. Dezvoltarea industrială a fost posibilă doar în anii 1970, prin împrumuturile de la FMI și Banca Mondială, dar proasta gestiune a producției industriale, lipsa unei mentenanțe proprii a echipamentelor (și a unor fluxuri constante, pragmatice de capital) a dus la ruinarea în mai puțin de un deceniu a întregului eșafordaj economic.
Suprapusă cu eliminarea forțată a datoriei externe (care a dus la diminuarea sub orice cote a capitalului real), slaba performanță economică a industriilor (ascunsă prin mecanisme de consum forțat și consum restricționat) a generat un faliment treptat și pe termen lung. Izolarea internațională, care a continuat și în anii 1990, a cronicizat penuria de capital, iar soluțiile artizanale de asigurare a unui minimum pentru dezvoltare au fost instituții de tip Caritas și FNI sau bancruta unor bănci ca Bancorex, Columna, Bankcoop.
O altă măsură, tot informală, a fost generalizarea corupției, care a funcționat ca substitut ieftin al capitalului. Abia ieșirea din izolare, prin aderarea la NATO și apoi la Uniunea Europeană, a dus la o injecție de capitaluri în economia românească, fapt ce s-a resimțit în deceniul următor printr-o creștere economică accelerată și o recuperare a nivelului de trai. Însă penetrarea capitalului este restrânsă geografic la câteva orașe mari și la câteva sate unde s-au dezvoltat serviciile și este concentrată în activitățile cu cel mai mare randament și cele mai solide garanții: consumul, imobiliarele și împrumuturile de stat. Sursa capitalurilor care au dus la dezvoltarea de după 2007 este în întregime externă și s-a manifestat prin cumpărarea băncilor românești de către unele străine (și intensa lor capitalizare), prin investiții directe ale companiilor și prin implicarea unor fonduri de investiții.
O sursă de capital extrem de ieftin, având programatic costuri negative, a fost reprezentată de fondurile europene. Însă proasta prenegociere a condițiilor de acordare a acestora (fără a se ține cont că mediul de afaceri românesc era atât de decapitalizat încât, în primii ani, nu a putut nici măcar să asigure cofinanțarea a 10-20% dintr-un proiect minimal), proasta construcție instituțională pentru acordarea fondurilor sau fenomene precum lipsa culturii manageriale și lipsa unui know-how specific, toate acestea au întârziat și diminuat impactul fondurilor europene în economie și în nivelul de trai. Singurul program european cu rezultate bune, direct resimțit în teritoriul profund, a fost cel al subvențiilor pentru agricultură, unde mecanismul este simplist, redus la asigurarea capitalului circulant, iar investițiile neglijabile.
Extrase din articolul Elasticitatea capitalului – punctul nevralgic al politicilor românești, apărut în revista Cultura
Foto: Pexels
