Perfect coerent, stilul lui Ilfoveanu din ultimele decenii este, în sine, o evoluție. Elevul lui Baba, studentul la Arte plastice din anii 1970 se retrage treptat din lucrări, dar fără a dispărea: el se repliază într-un univers mai profund al desenului și picturii, un univers în care canonul estetic, dimensionat de vechii maeștri și vechile tradiții, devine o simplă conștiință vizuală, un sine pictural care apără de urât reprezentarea tot mai liberă, tot mai spontană, tot mai puțin mediată.
Un ciclu aparte în opera lui Ilfoveanu îl reprezintă „Alb”, expoziția din 2016 de la Galeria Ann Art, unde pictorul, care sacrificase orice context în afara siluetelor antropo- și zoomorfe, se întoarce spre peisaj, de astă dată denudat de oameni și animale, dar întotdeauna antropomorfizat prin case, drumuri, livezi și ciuture. Culoarea se restrânge la tonuri de pământ, iar desenul ocupă suprafața cuvenită picturalului; albul sau verdele sau ocrul, în suprafețe imense, creează un univers al liniștii și al tihnei în care desenul – în tonuri de smoală și petrol, în nesfârșite linii sinuoase sau în contrapuncte agile – deconstruiește și reconstruiește perspectiva, clar-obscurul, sfumatto-ul, compoziția. Un ecou din van Gogh transpare prin pensulație și prospețimea viziunii, după cum toate operele lui Sorin Ilfoveanu sunt conectate permanent cu ideologii culturale, cu gnoze și cu măestrii larg cunoscute sau aproape uitate. Arta lui Ilfoveanu poate fi astfel comparată cu un vortex: viziunea sa extrem de personală ia naștere la intersecția dinamică a tuturor acestor tensiuni istorice și culturale, fără vreun efort aparent, din simpla aderență, organică, sinceră, la fiecare dintre aceste măestrii și ideografii.
vezi articolul complet în revista CULTURA – Arta lui Ilfoveanu
