Artistul și societatea. România, azi

În artă și în cultură crizele sunt naturale și necesare. La această viteză a cunoașterii (și a falsificării vechilor viziuni, modele și teorii), criza, ca o neliniște productivă, ca o confruntare constantă a vechiului cu noul, ca o permanentă punere sub test, este pozitivă, este însăși expresia adaptabilității. Este, în anii noștri, generală și mondială.
Dar nu cu o asemenea criză de creștere s-a confruntat, ca fenomen major, România ultimelor decenii. Ci cu un dialog al muților cu surzii. Cu un abandon și cu o capitulare. Cu o încetare a comunicării. Pentru cei mai mulți, cultura a devenit irelevantă. O fiță.
Există, spuneam, un pragmatism al supraviețurii. Fenomen de masă atestat de barometrele de consum cultural: românii și-au închis disponibilitatea de a consuma artă și cultură chiar și atunci când și-ar fi permis din punct de vedere financiar. Chiar și atunci când – piratată, disponibilă prin noile tehnologii sau oferită cvasi-gratuit de televiziuni – arta putea fi consumată absolut fără costuri, ea a fost sistematic respinsă. Ca și cum vârful piramidei (păstrând metafora maslowienilor) nu se poate sprijini direct pe baza ei.
Unde se află artiștii în această schemă?
În cele mai multe cazuri, ei par să fi descoperit căi individuale de a mixa nevoile supraviețurii cu cele legate de autorespect, de recunoaștere (orișicum ar fi ea înțeleasă), de creativitate și autenticitate. Alții au murit încercând (a se citi „au încremenit în proiect”). Alții, cu precădere cei care au activat în arte dezlegate de restricțiile unei limbi sau de localizarea consumului – cineaștii, muzicienii și artiștii din vizual –, au fost salvați prin cariere internaționale de un mai mare sau un mai mic succes.
Soluțiile au fost individuale, atât în ce privește creația, cât și consumul de produse artistice. Salvarea prin cultură a rămas, de multe decenii, o fugă pe bicicletă, nu o călătorie cu trenul.

citește tot articolul în Cultura

vezi și