Filosofia vârstelor: generațiile așa cum sunt și teoriile despre ele
O filosofie a vârstelor, chiar dacă nu sistematizată, a existat întotdeauna și a fost deosebit de populară în perioada medievală. Principalul motiv al acestei filosofii populare a fost roata vieții, cu patru momente decisive de la naștere la moarte și cu prezumția că primele două vârste sunt unele ascendente pentru individ, iar ultimele două înseamnă decădere. Motivul roții vieții a fost preluat și în iconografia creștină, inclusiv în bisericile românești din secolele 18-19, deși maximum de popularitate s-a înregistrat în zona Europei Centrale. De altfel, cele patru momente sunt prezumate în multe dintre religiile lumii, oricare ar fi înțelesul care li se dă, și, adesea, există ritualuri de trecere dintr-un stadiu în altul.
Parte dintre antropologi, cu precădere cei veniți din lingvistică, definesc cultura ca fiind valorile, credințele, cunoașterea sau practicile transmise de la o generație la alta. Într-o asemenea accepțiune, populară îndeosebi în studiile africane, cultura este pur și simplu sinonimizată cu generațiile, făcându-se abstracție de materialitatea ei, de monumentalitatea ei și de autonomia hermeneuticii (imanență sau transcendentalitate), lucruri de maxim interes în gândirea europeană.
Totuși, rămâne o întrebare fundamentală: dacă generațiile există într-adevăr sau sunt o ficțiune care idealizează existența vârstelor. Și, consecutiv: De ce este vârsta un parametru esențial al cercetării sociale? Sunt diferențele pe grupe de vârstă relevante indiferent de subiect? În ce măsură vârstele se suprapun cu generațiile? Au ele – vârstele sau generațiile – propriul narativ intrinsec ce trebuie avut în vedere în proiectarea unei cercetări sociale? Cum se ilustrează, din punct de vedere antropologic și sociologic, „conflictul între generații” și care este magnitudinea sa reală? Există posibilitatea ca „problema generațiilor” și „teoria generațiilor” să fie tocmai un efect al studiilor demografice care s-au făcut în ultimele decenii și să aibă ca punct de plecare însuși mecanismul de colectare a datelor? Sau diferențele pe generații/grupe de vârstă sunt unele reale, iar cercetările demografice nu fac altceva decât să le pună în evidență?
Deși termenul (și conceptul) nu este unul nou, totuși abia foarte recent au apărut (importate din psihologie) instrumente pentru descrierea științifică a generațiilor. Totodată, omniprezența statisticii în lumea de azi oferă suportul pragmatic al acestui concept de psihologie socială.
Originea studiilor dedicate generațiilor datează de acum un secol. (Normal, recenzenții temei au găsit argumente pentru a merge mult în vechime și a o lega de Socrate, Platon și Aristotel.) Termenul de „generație” a apărut în sociologia franceză la sfârșitul secolului 19 (Auguste Comte, Antoine Augustin Cournot) și a fost teoretizat în anii 1920 de François Mentré, Karl Mannheim și José Ortega y Gasset. Descrisă ca fiind o cohortă de oameni cu vârste similare, generația este privită ca un produs local și istoric al unor evenimente politice și sociale care marchează adolescența și tinerețea cohortei respective și care, astfel, îi calibrează comportamentul și alegerile pe toată durata vieții. Inițial, doar războaiele și războaiele civile erau privite ca fiind capabile să definească o generație, dar, ulterior, lista a fost completată cu alte evenimente sociale (mișcarea pentru drepturile civile, 1968-ul) sau fenomene (apariția erei digitale).
Studiul generațiilor a devenit cu adevărat relevant abia în anii 1990, iar generalizarea s-a datorat unor best-seller-uri contestabile științific.
Astăzi se pune semnul egal între Teoria generațiilor și Teoria Strauss-Howe, după ce cărțile semnate de William Strauss și Neil Howe, „Generații: istoria viitorului Americii din 1584 în 2069” (1992) sau „Ascensiunea milenialilor: următoarea generație măreață” (2000) au dominat timp de decenii topurile de vânzări (este drept, după cum remarca David Greenberg în „Politico”, la categoria „divination” pe Amazon). Totuși, dincolo de o certă notă protocronistă dată de unele asocieri forțate și de lipsa rigorii științifice, capacitatea explicativă a teoriei Strauss-Howe depășește cu mult nivelul dacopatiei de la noi. Cel mai important este că a stabilit și a impus termeni unanim cunoscuți azi și folosiți în studii cu un caracter științific din ce în ce mai pronunțat: generația X, millennials, generația Z. Totodată, a stabilit o mecanică ce va denumi generațiile viitoare (desemnate, după Z, cu literele alfabetului grecesc).
Strauss și Howe au integrat și au adaptat la spațiul saxon, completându-le și cu un vizionarism specific dreptei americane, toate ideile majore care, înaintea lor, circulaseră în cercul restrâns al sociologiei. Generația se păstrează în cadre istorice și localizate (în granițele unor state-națiune) și, în continuare, este considerat ca decisiv momentul intrării generației pe piața ideilor și pe piața muncii.
Urmându-l pe François Mentré, care, în 1920, construise în spațiul francez o istorie a generațiilor, Strauss și Howe reașază istoria anglo-saxonă și americană în propria paradigmă, rezultând o lectură a epocilor care relevă cicluri de 20-30 de ani și puncte de cotitură corelate nu doar cu evenimente istorice sau dezvoltări sociale, ci și cu oamenii prin care acestea s-au manifestat. Pentru a defini dinamica generațiilor, Strauss și Howe au preluat de la Ortega y Gasset o teorie a vârstelor pe care au dezvoltat-o în forma unor arhetipuri istorice (în linii mari, asemănătoare celor patru temperamente teoretizate de Hipocrate) și stadii de evoluție socială care descriu viața fiecărui om în funcție de vârstă și a fiecărei generații într-o succesiune istorică presupusă a avea o mare rigiditate.
vezi articolul complet în revista Cultura
Teoriile și retorica generațiilor