Despre tribalizare și absenteism

Mai sunt câteva zile până la alegeri. După o campanie foarte slabă, în care singura discuție a fost dacă sondajele sunt reale sau fanteziste (am văzut și din unele, și din celelalte), riscul tribalizării votului nu cred că mai poate fi evitat. Fiecare va vota emoțional și strict emoțional și va vota oameni, nu programe sau viziuni. Dar există și un alt risc care probabil încă poate fi evitat: absenteismul masiv.

În ce privește alegerile europarlamentare, în România ele fost tratate cu superficialitate în anii 2007 (când mandatul era oricum simbolic) și 2009. Prezența la vot a fost de 27-29%. Ulterior, prezența a crescut, iar în 2019 a depășit ușor media europeană – 51%. (Totuși, alegerile din 2019 aveau și o importantă miză internă pentru că erau primele organizate după ce Liviu Dragnea obținuse puterea și inițiase măsurile care au scos luni de zile lumea în stradă. De altfel, acele alegeri au fost ultimele din cariera sa politică, înfrângerea categorică făcându-l să piardă controlul asupra PSD).

În cazul alegerilor locale, interesul pentru ele a scăzut constant din anii 1990, când primul tur aducea doi din trei români la vot, până în 2020, când prezența a fost de doar 46%.

O prezență slabă la vot aduce riscul unor distorsiuni majore în viața politică și, dacă ținem cont de datele istorice, de regulă încurajează extremismul.

[Graficul adiacent a fost editat de mine pentru a adăuga datele care privesc România – cu roșu în grafic. Graficul original este disponibil pe contul de twitter al Parlamentului European: https://twitter.com/Europarl_EN ]

vezi articolul

Un guvern durează în România, în teorie, patru ani, de la un ciclu parlamentar la altul. În practică, un cabinet se schimbă, în medie, la fiecare 15 luni. În loc de un singur guvern pe durata unui parlament, statistica înregistrează 3,2. Nu toate schimbările de cabinet au însemnat și schimbarea premierilor. Dar ele au indicat evoluții politice tensionate, fracturi în blocurile politice și inconsecvența actului de guvernare și a politicilor publice.

Agravanta este că partidele politice dețin un control abuziv asupra administrației. Astfel, schimbarea unui cabinet nu înseamnă doar înlocuirea unor miniștri sau schimbarea unor ținte și strategii. Prin controlul asupra „deconcentratelor”, deci a tuturor serviciilor publice, o schimbare de cabinet antrenează schimbarea a mii de persoane din conducerea instituțiilor și serviciilor publice. Chiar dacă, într-un context sau altul, asemenea schimbări pot fi utile, amploarea lor generează sincope funcționale și, implicit, costuri sociale.