România a fost mult timp izolată, iar migrația, atât cea internă, cât și cea externă au fost aproape blocate după al doilea război mondial până în preajma aderării la Uniunea Europeană. Deși în secolele precedente, migrația fusese una semnificativă (dezvoltarea urbană, nu doar în Transilvania, ci și în Valahia și Moldova s-a făcut în bună măsură cu grupuri etnice din Armenia, alte țări din Caucaz, greci, sași, evrei, austrieci etc.), ascensiunea naționalismului în secolul 20 a rupt patternurile migraționiste. Situația s-a schimbat radical atunci când regimul comunist a căzut și în mod special după integrarea în UE. Atunci când barierele (puse de români, dar și de alte state) au dispărut, plecarea românilor a fost una cu o creștere explozivă, compensând secolul de izolare.
De asemenea, imigrația în România a început și ea să crească, dar într-un ritm cu mult mai mic.
Cetățenii moldoveni au fost și sunt cel mai numeroși cetățeni ai altui stat care au cetățenia română, rezidență sau au emigrat la vestul graniței lor. Din 1990, când Republica Moldova și-a declarat independența, mulți dintre cetățenii acestui stat, etnici români și urmași ai unor cetățeni români din România mare, au putut obține cu ușurință cetățenia română. În intervalul 1990-2024, numărul lor a crescut cu 600%, de la 50.000 în 1990 la peste 300 de mii azi. Au existat și două praguri cu o creștere extraordinară (pe lângă creșterea inițială, din 1990): intervalul 2010-2015 când, după aderarea României la UE un mare număr de moldoveni au solicitat a doua cetățenie pentru a putea călători și munci liber în Europa, și 2019-2021, pe fondul tensiunilor ruso-ucrainene, pe de o parte, care amenințau și amenință întreaga regiune, iar pe de altă parte în contextul pandemiei Covid.
Deși moldovenii nu reprezintă un grup etnic distinct, fiind români, așa cum singuri se consideră cea mai mare parte a lor, întrucât nu au avut de la naștere statutul de cetățeni, tehnic vorbind, sunt considerați grupul de imigranți cel mai numeros din România. În această ordine de idei, ei reprezintă mai mult de jumătate din numărul total de imigranți.
Excluzându-i pe moldoveni, cu 30 de ani în urmă, cei mai mulți imigranți în România erau 1 – bulgari (23 de mii), 2 – ucraineni (15 mii), 3 – maghiari (opt mii), 4 – ruși (șapte mii) și 5 – greci (patru mii). 10 ani mai târziu, în 2004, situația se schimbase foarte puțin. Singurul fenomen relevant era apariția unui număr important de italieni (în secolul 19 fuseseră, de asemenea, perioade în care muncitori italieni se stabiliseră în România, înființând chiar localități proprii; de asemenea, în perioade foarte vechi, venețienii și genovezii aveau comunități în Dobrogea care astăzi este parte a României). Ca atare, în 2004, cele mai numeroase grupuri de imigranți proveneau din Bulgaria (25 de mii), Ucraina (12 mii – parte dintre aceștia fiind, ca și în cazul moldovenilor, etnici români din provinciile confiscate de URSS), Rusia (aproape 10 mii), Italia și Ungaria (câte șase mii).
Ca număr total (incluzând și moldovenii, de această dată), în 1995 erau sub 130.000 de imigranți, în 2004 – 145.000, în 2015 – 230.000 și în 2024 – aproape 900.000. Creșterea absolut remarcabilă a fost în ultimii doi-trei ani. Ca o paranteză, în acești ultimi ani ponderea moldovenilor a crescut de la o jumătate la o treime.
Așadar, în 2014, pe țări de proveniență, situația era următoarea: 1 = Italia (28.000), 2 – Spania (20.000), 3 – Bulgaria (14.000), 4 – Ucraina (13.000) și 5 – Ungaria (șase mii). Deși numărul total crescuse destul de puțin, se remarcă faptul că, în timp ce imigrația din țările vecine stagna sau înregistra ușoare scăderi, creștea imigrația de rebound, din țările unde românii plecau și constituiau deja grupuri etnice reprezentative (cu mult mai mari numeric decât rebound-ul).
În 2024, cele mai recente evoluții demografice cu impact asupra imigrației sunt: invazia Ucrainei de către Rusia, care a provocat un val de câteva milioane de refugiați ucraineni în Europa (din care o mică parte a rămas în România) și evoluția economică simultană a creșterii salariilor în România (în raport cu media europeană), pe de o parte, iar pe de altă parte slaba disponibilitate de a ocupa locurile de muncă vacante prin apelul la resurse interne. Al doilea fenomen, așadar, încă incipient, este apariția unui val de imigranți economici, din Asia sau Africa. Cifrele sunt încă mici, dar tendința este semnificativă.
Totuși, tendința cea mai relevantă este cea care se contura deja cu 10 ani în urmă: un rebound din țări în care românii s-au stabilit semnificativ. Fenomenul este destul de complex, dar, cel mai adesea implică una din două situații: (1) copii români născuți în străinătate, care au beneficiat mai întâi de cetățenia locului de naștere și (2) expați (manageri sau staff tehnic) veniți să lucreze în companii multinaționale (cu capital străin) care au afaceri în România.
Pe țări de provenință, în 2024 imigranții vin din: 1 – Ucraina (176.000), 2- Italia (80.000), 3 – Spania (63.000), 4 – Marea Britanie (35.000) și 5-Germania (33.000). De asemenea, pe 6 sunt francezii, cu peste 20.000 de imigranți.