Rolul jucat de bursele internaționale de studii în istoria învățământului din România de la pașopt până astăzi

În ce privește educația, fondatorii statului modern au avut avantajul deschizătorului de drum, iar acțiunile de inițiere și democratizare ale învățământului au avut un efect mult mai clar măsurabil. Eforia școalelor, înființată prin Regulamentul organic, a avut între atribuții formarea formatorilor. Bursele pentru studii în străinătate au fost acordate inițial câtorva zeci de tineri și continuate până în primii ani din secolul 20, când numărul burselor de stat și private pentru studenți ajungea la 1500, acestora adăugându-li-se până la 600 de burse pentru învățământul mediu – licee de băieți și școli de fete, după cum notează fostul ministru al comerțului, Nicolae Xenopol, în „La richesse de la Roumanie”, 1916. Sunt date mai puțin cunoscute pentru că ele contravin imaginii de popor care s-a născut pe sine însuși, pe care a promovat-o ideologia național-comunistă și care încă marchează imaginea identitară a românilor.

Efectul burselor internaționale

Această conectare permanentă, prin bursele de studiu internaționale, a educației din România cu cea din Europa apuseană avea forța unei reforme permanente, păstrând programele, tehnicile și conținuturile educaționale în pas cu cele din Franța, Italia, Germania, Austria și Belgia, asigurând up-datarea sistemului de învățământ și conservarea competitivității. Ele au avut un impact esențial asupra educației, economiei, politicii, artelor, dezvoltării sociale. Bursierii internaționali au reprezentat primele generații de profesori și de practicieni din domeniul juridic, al literelor, din cel militar și cel medical și au fost cei care au smuls Principatele din evul mediu. Ulterior, înființarea masivă a instituțiilor de învățământ de toate gradele, de la școli rurale la universități, a transformat inimaginabil, în decurs de câteva decenii, societatea românească (predominant pe cea urbană) și a reprezentat primul efort public pentru dezvoltare locală și regională. Însă nu trebuie neglijat nici că multe dintre școli vizau performanțe deosebit de reduse, iar descrierea școlilor rurale – o sală, o tablă, un steag –, valabilă până după al doilea război mondial, descrie incapacitatea României de a oferi un învățământ modern și de calitate pentru cea mai mare parte a populației.

Rigidizarea învățământului românesc

Ritmul de creștere a capacității de școlarizare și a calității oferite a fost inferior dezvoltării demografice. El cauza, nu efectul, evoluției sinuoase a economiei, care ajunge să decadă în 1947 până la nivelul din 1920. O istorie a educației în tot acest timp arată că, după Marea Unire, România a abandonat preocuparea de a-și actualiza și dinamiza sistemul școlar. Reformele lui Haret și Poni, din perioada 1880-1900, au continuat să calibreze învățământul interbelic, cu minime eforturi de adaptare a acestuia la noul peisaj demografic și tehnologic de după 1919. În acest context, fără a neglija caracterul criminal al regimului comunist, evident și în învățământ, prin epurarea cadrelor didactice și a studenților, reformele comuniste din 1958 și 1972 au avut, per ansamblu, un impact pozitiv asupra învățământului și asupra dezvoltării sociale. S-a lărgit foarte mult accesul la educație și s-au eliminat discriminările de gen, iar școala a devenit un factor de incluziune socială. De asemenea, predominant în disciplinele tehnice, s-a produs o actualizare a programelor de studii. Totuși, pentru că atât învățământul, cât și economia erau subordonate ideologiei, competitivitatea nu s-a aflat decât accidental printre obiective. Situația s-a agravat când, de la sfârșitul anilor 1970, în România ritmul creșterii capacităților de producție a fost surclasat de cel al formării forței de muncă. Cu toate acestea, educația a continuat în același sistem: puternic ideologizat, cu un număr redus de absolvenți de studii superioare și cu dezvoltarea marcat tehnologică. Șomajul a fost mascat prin încadrarea forțată în întreprinderile existente, sacrificând orice noțiune de randament economic și orice corelație între cerere și ofertă. În esență, ultimele decenii ale comunismului nu doar că nu au adus o ajustare de competitivitate a educației în raport cu realitățile economice, ci au denaturat economia pentru a ascunde proastele decizii din managementul resurselor umane.

Reluarea burselor internaționale după 1990

Preaderarea la Uniunea Europeană a deschis accesul studenților români în programe de mobilitate, cel mai important fiind Erasmus. Fără a fi nicidecum reduse la mobilitatea elevilor, studenților și a cadrelor didactice, programul Erasmus și apoi programele Erasmus plus a reprezentat prima cale de reconectare a învățământului românesc la cel occidental.

După aderarea la Uniunea Europeană, studenții români au avut posibilitatea de a aplica la programul de burse ale universităților din Franța, Marea Britanie, Olanda, Germania etc. Numărul studenților români a ajuns la câteva zeci de mii. Cu toate acestea, mobilitatea studenților români rămâne destul de limitată – doar 5% din numărul total de studenți, sub media europeană. Însă nu chiar la coada clasamentului. Dintre statele membre UE, Luxemburg a avut cea mai mare pondere a studenților care urmează cursuri universitare în străinătate (48%), urmează de Cipru (24%), Austria (18%), Cehia (14%) și Țările de Jos (12%). De asemenea, după 1990 a fost posibil accesul studenților români în universitățile americane, Statele Unite fiind cel mai important furnizor internațional de educație superioară. Jumătate dintre studenții internaționali urmează cursuri ale unor universități din SUA, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia.

Dacă în perioada antebelică și în cea interbelică, statul român era cel care plătea pentru studiile românilor în străinătate, după aderarea la Uniunea Europeană studenții accesează programe și granturi finanțate de țările-gazdă.

Pentru elevii și studenții români sunt mai multe situații de acces în școli și universități din străinătate. În primul rând, datele care descriu fenomenul au în vedere elevii și studenții rezidenți în România. Dar o categorie deja foarte numeroasă este cea a copiilor proveniți din familii care s-au stabilit în străinătate și care urmează acolo toate ciclurile de învățământ, nu doar cel superior.

În toate cazurile, problema cea mai importantă o reprezintă proporția foarte mică în care aceștia se repatriază la terminarea studiilor. De asemenea, în multe dintre cazurile în care ei s-au întors în România la finalul studiilor, nu s-au putut adapta vieții politice și economice de aici. Câțiva și-au găsit de lucru în companiile private sau și-au deschis propriile companii. Însă integrarea lor în instituții de stat s-a dovedit și încă se dovedește foarte dificilă.

Articolul folosește largi extrase din dosarul „În punctul orb”, publicat în revista Cultura. Vezi articolul integral.