Putin cerșește atenție

Tensiunile de la granițele Ucrainei fac capitalele europene să ia în calcul toate variantele, inclusiv o invazie ruso-belarusă a țării de la nordul României. Analiștii vorbesc chiar de o iminență a invaziei. Nu sunt specialist în politica militară, dar p să scriu câteva rânduri care sunt mai degrabă un pariu decât o analiză. Voi porni, totuși, de la câteva date certe.

Unu. Rusia are o economie confuză. Ca putere economică, Rusia a căzut pe locul 11. Ascensiunea economică și militară a Chinei risca să scoată Rusia din ecuația tuturor marilor decizii din politica globală. Pe plan intern, între 1999 și 2013, Federația Rusă a avut o perioadă de creștere economică, favorizată și de un val de investiții străine. Totuși, criza din 2009-2011 a dus la o retragere masivă a companiilor occidentale din Rusia, ca măsură în planul lor de stabilizare în piețe mai previzibile. După criza de după 2009, investițiile au scăzut constant, iar relativa lor echilibrare a venit prin false investiții făcute chiar de oligarhi ruși. Conform Santandertrade, care citează ca sursă Banca Centrală a Rusiei, principalele state din care vin investiții străine în Rusia sunt paradisurile fiscale. Aproape jumătate dintre investițiile curente sunt făcute din țări precum Cipru, Bermude și Bahamas. Cota acestora este de peste 42%. Restul investițiilor provin din țări NATO. Cina nu se află printre investitorii strategici în Rusia.

Exporturile Rusiei țin țara pe o linie de plutire, îi asigură o rată anuală de creștere și finanțează elementele cheie ale pretențiilor de putere militară. Balanța comercială e pozitivă, dar se bazează, în principal, pe exportul de hidrocarburi în Uniunea Europeană. Scăderea consumului, în perioada pandemiei, și strategia Uniunii Europene de a reduce și elimina consumul de hidrocarburi sunt extrem de preocupante pentru Moscova. Pe termen mediu, Rusia riscă să treacă la balanță comercială deficitară și la creștere negativă în economie.

Demografic, Rusia are toate problemele țărilor foste comuniste. Corupție generalizată, mari disparități economice, lipsa unor investiții structurale, lipsa competitivității, zone ample cu o sărăcie extremă. Ca și în alte state sau în alte epoci, funcționarea deficitară a statului este compensată prin discursul naționalist sau prin cel religios, care pot distrage populația de la problemele reale și o pot direcționa spre teme cu aparentă încărcătură simbolică.

Rusia rămâne a doua putere nucleară și are o armată mobilă și flexibilă. Implicarea permanentă în conflicte și situații tensionate – din Siria în Iran, în Caucaz sau în Asia Centrală – a fost în ultimele decenii calea prin care Rusia s-a menținut în prim-planul atenției internaționale.

Astfel, dacă pentru Rusia colaborativitatea a adus rezultate cu un impact pozitiv, dar limitat, țara fiind depășită de tot mai multe alte state și fiind marcată de amenințări pe termen mediu și lung, manifestarea forței armate i-a adus o relevanță pe care altfel n-ar obține-o prin nicio altă cale.

În acest context, Ucraina este o oportunitate pentru Rusia pentru a menține o tensiune politică ce îi aduce vizibilitate, pentru a negocia de la egal cu o forță economică și militară net superioară ei, cum este NATO și chiar UE, și de a pune presiune pe prețul gazului natural, care pe termen scurt îi aduce venituri considerabile.

Însă esențial este că Rusia nu se află în poziția de a provoca un conflict grav pe termen lung, cu sancțiuni internaționale și blocarea unei mari părți din comerțul extern și costuri mari pe termen mediu și lung. Dimpotrivă, șicanele și tensiunile punctuale sunt cele care îi îndeplinesc obiectivele de politică externă.

Anterior inflamării situației de la granița ucraineană, Rusia, alături de cel mai apropiat partener al său, Republica Belarus, a șicanat Polonia și implicit Uniunea Europeană cu fluxuri de emigranți din Asia Centrală transportați la granița Poloniei și care au încercat forțarea trecerii în Uniunea Europeană. Poziția inflexibilă a UE, care a rezistat presiunii, a forțat în cele din urmă rușii să abandoneze utilizarea ca factor de presiune a grupurilor de refugiați. Înainte de granița poloneză, șicanele au fost aproape permanente în spațiul aerian din Marea Neagră până în Marea Baltică. De asemenea, șicanele navale în ape internaționale au ținut constant Rusia în atenția publicului internațional ca pe o potențială amenințare și ca sursă de instabilitate. În aceeași ordine de idei a fost și relația bipolară – termenul fiind folosit cu sensul din psihologie, nu din geopolitică – dintre Rusia și Turcia / stat NATO / în timpul conflictelor din Siria, perioadă în care Putin și Erdogan au oscilat între colaborări ilogice și agresiuni surprinzătoare.

Ucraina este, și ea, parte a acestui efort de a exercita presiuni militare și politice.

În Ucraina există comunități rusofile/rusofone în aproape jumătate dintre regiunile țării. Ponderea acestor comunități tinde spre 50% în regiunile estice sau în cele sudice ale Ucrainei. În două dintre regiuni, rusofonii sunt majoritari. Această stare de fapt pare a justifica / sau ar justifica, dacă am fi încă în secolul 19 / pretenții teritoriale ale Federației Ruse. De asemenea, tema alimentează discursul naționalist pe care îl instrumentează în prezent puterea de la Moscova ca pilon al politicii domestice.

Totuși, Rusia a negat în repetate rânduri intenția de a invada Ucraina sau de a anexa alte regiuni controlate de Kiev. În precedentul conflict, Rusia a anexat Crimeea, dar acea regiune avea un statut special și era principala bază maritimă a Rusiei la Marea Neagră. Și înaintea anexării, Crimeea era controlată de facto de Rusia. Importanța strategică era esențială. Nu acesta este cazul pentru celelalte regiuni rusofile. Ele prezintă un interes strategic, dar nu fac față raportului cost-profit.

Problema este ceva mai complexă și are și alți determinați, între care tendința Kievului de a democratiza viața politică, intenția de a adera la Uniunea Europeană și de a stabili un parteneriat cu NATO, dependența Ucrainei de gazele rusești și istoria recentă în care Moscova controla prin intermediul Gazprom agenda politică a Kievului.

Ceea ce face ca televiziunile să se întrebe dacă va fi sau nu va fi război în Ucraina este aglomerarea de trupe rusești și tehnică militară în trei concentrări la nord și la est de granițele ucrainene. Totuși sunt câteva elemente care trebuie punctate. În primul rând, poziționarea trupelor este la mare distanță față de regiunile sudice pe care Rusia ar putea avea pretenția să le ocupe. Actuala poziționare a trupelor ar fi amenințătoare dacă Rusia, alături de Belarus, și-ar propune să ocupe întreaga Ucraină. Nici această ipoteză nu poate fi ignorată, dar o ocupare totală a statului de la nordul României este complet improbabilă, iar ipoteza că Rusia ar putea menține sub control o asemenea suprafață este total improbabilă. În plus, zona vestică a Ucrainei este predominant muntoasă – în vechea Galiție și în Transcarpația, ceea ce ar permite conservarea unor gherile ucrainene, mai ales că regiunea are granițe cu România, Polonia și Ucraina, țări din care o asemenea gherilă ar putea primi ajutor logistic. Dacă Rusia și-ar dori să ocupe doar zonele unde există populație rosofilă, mai ușor de controlat, pur și simplu trupele sunt poziționate necorespunzător.