Portrete abstracte
Portrete abstracte – lucrări de grafică digitală și mix-media
Abstractizarea portretului mi se pare una dintre cele mai interesante direcții ale modernismului. Este, dintr-o altă perspectivă și cu alte mijloace, o întoarcere la vârste vechi ale artei plastice sau – mai degrabă – o redescoperire a unor arhetipuri inerente creierului uman. În multe vârste și stiluri ale artelor plastice, reprezentarea veridică a chipului uman era un lux nenecesar. Primele capodopere ale artei neolitice – marea artă cicladică fiind, pentru mine, una dintre epocile desăvârșirii artistice – nici nu aveau mijloacele, dar nici dorința unei reprezentări veridice, detaliate, recognoscibile. Oamenii – iar reprezentările antropo sunt extrem de numeroase în vechile perioade – aveau o valoare mai-mult-ca-simbolică, nu un chip dintr-o vârstă anume și care pozează într-un context anume și nici un simbol abstract, cu semnificații bine catalogate, universale, notate în dicționare, cum suntem astăzi obișnuiți să folosim un asemenea vehicul semantic.
Nici în vechea pictură orientală (middle sau extrem), nici în arta primelor regate și imperii egiptene și cu atât mai puțin în arta „sălbaticilor” portretul nu devenea o imortalizare, o împăiere a unui moment anume. (Situația avea să fie schimbată de arta elenistică și de cea romană, dar după romani, din nou portretul s-a întors la o schiță aide-memoire, adică mai-mult-ca-simbol și mai-puțin-ca-alegorie). Abia din Renaștere portretul devine o direcție artistică de sine stătătoare, iar reprezentarea în sine o proxi-fotografie.
(Chiar și înainte de fotografie, în mare măsură creând spațiul intelectual și emoțional necesar pentru inventarea fotografiei, portretele de după Botticelli și, îndeosebi, de după Velazquez, capătă o substanțialitate fotografică, prea puțin din aceste opere trecând dincolo de semnificația intrinsecă și explicită pe care omul cu nume, prenume, profesie, status și multe alte caracteristici demografice atent conotate o reprezenta prin sine însuși.)
N-aș vrea să transmit ideea neadevărată că personal aș fi împotriva fotografiei sau a reprezentărilor veridice (cele două nesuprapunându-se dacă țineți în vedere că există o bogată galerie de fotografie non-veridică). Și fotografia, și verismul sunt, pentru mine, domenii spectaculoase și hrănitoare (v. nourishing) ale artelor vizuale. Doar că, alături de acestea, există alte multe domenii la fel de spectaculoase și utile, între ele fiind și portretul abstract. El a fost redescoperit la începutul postmodernismului sau în ultimele faze ale modernismului.
Expresionismul, pe de o parte, cubismul și alte stiluri analitice sau minimaliste, fără a intenționa în vreun fel o resuscitare a artelor pre-artistice (deși unii autori erau conștienți sau chiar fascinați de acestea) au repus în circulație portretul nimănui-anume, redescoperindu-i bogăția de sensuri și de implicații.
La urma urmelor, atunci când văd un portret verist în muzeu mi se pare de la acceptabil în sus. Uneori, interesant. Dar, când văd un asemenea portret în licitații, stau și mă întreb: cine și-ar pune pe perete o imagine cu unchiul sau mătușa sau străbunicii altcuiva. Ce vreau să spun este că portretul verist, oricât de bogat artistic ar fi prin realizare sau context plastic, este restrictiv, datat, greu transmisibil. Nu face transport (v. meta-phora). Când un miliardar oarecare cumpără și expune un asemenea portret, chiar dacă are o semnătură celebră și chiar dacă ar avea vreo importanță în istoria artei, se produce intrinsec o fractură de sens. Și peretele, și opera au de suferit. Ambele pierd din forța lor semantică. Nici portretul unui nu-știu–cine nu e la el acasă, nici peretele de sub portret nu face acea călătorie de deschidere spre lume pentru care, acum mii de ani, pereții au început să poarte tablouri.
În ce mă privește, portretul abstract e o cale de a explora elemente și motive grafice (sau constructe sociale sau contexte culturale), iar portretul în sine, ca formă-obiect (dacă mă exprim în Nouvorbă), este magistrala, bulevardul, calea cea mai rapidă prin care poți da scară umană (și chiar o adresare individualizată, personală) unei opere plastice.
