Sindromul „cutiei negre” și frica de tehnologiile media
„Cutia neagră” definește utilizarea unui dispozitiv de orice natură a cărui funcționare internă este necunoscută utilizatorului, care însă cunoaște inputul și outputul. Respectiv informația (sau materialele) pe care le introduce într-un asemenea sistem și informația (sau materialele) care vor rezulta. Viața noastră a devenit plină de asemenea cutii negre. Oricât de curioși am fi unii și chiar dacă avem o idee generală despre diverse mecanisme interne, pe cele mai multe dispozitive le utilizăm preocupați doar de input și output. Ca să conduci un autoturism este esențial să știi ce fac pedalele și volanul; poți ignora ce se întâmplă în motor. Pentru a folosi un telefon e necesar să formezi numărul; nu e treaba ta cum se face conexiunea și cum circulă sunetul. Ca să poți folosi un ceas trebuie să știi doar convenția cadranului; nu ai nevoie să știi ce e acela un roata ancoră sau ce e cristalul de cuarț. Tot mai multe cutii negre își fac loc în viața noastră. Software-ul este prin excelență din aceeași categorie. Cu unele excepții, el este chiar protejat prin drepturi de proprietate intelectuală și secretizat, astfel încât utilizatorii să nu aibă acces la procesele interne.
Utilizarea oricărui tip de cutie neagră necesită un al doilea mecanism, unul al încrederii în funcționarea corectă și competentă a sa. Problema devine stringentă pe măsură ce o spirală a creșterii complexității face ca: inputurile cutiilor negre devin mai extrem de sofisticate, necesitând eforturi de învățare și înțelegere; importanța individuală și socială a outputului crește; constructorii de cutii negre devin tot mai diverși și mai puțin cunoscuți. Concret: toți dorim device-uri cu cât mai puține butoane, cât mai mare putere și cât mai mici prețuri. Așadar, încrederea, deși esențială, nu se regăsește între primele trei criterii. Această situație funcționează atunci când lucrurile merg bine, indiferent de riscurile existente. Dar creează situații catastrofale atunci când apar disfuncțiile.
Privită ca o cutie neagră, tehnologia dă multe fațete ale mașinii rele: de la chestiunile triviale – se defectează, nu funcționează cum te-ai aștepta sau este greu de învățat să o operezi – la unele cu adevărat semnificative, cum ar fi includerea unor greșeli structurale, a unor elemente nocive sau a unora malițioase, unele dintre ele de o gravitate extremă. Orice se poate ascunde într-o cutie neagră, mai ales când funcționarea ei este închisă sub secretul industrial. Ca utilizator final, oricât de conștient, nu te poți proteja de unul singur. Este nevoie de mecanisme de control bine puse la punct, etică industrială, auditare neutră și legislație efectivă. (Niciunul dintre aceste aspecte nu funcționează în acest moment la nivelul și volumul de care este nevoie; și asta nu doar în tehnologiile de vârf, ci în multe alte domenii, inclusiv, de exemplu, siguranța alimentelor, unde, de asemenea, e plin de „cutii negre”).
(extras din articolul Mașina rea și narativul mașinii rele, publicat în revista CULTURA)