O nouă generație a studiilor despre generații

Acum o sută sau o mie de ani, bătrânii erau puțini, iar locul lor în societate era unul extrem de important. Ei tezaurizau cea mai mare parte a cunoașterii și energiei necesare bunului mers al societății. Totodată, ei reprezentau un important model de succes: bătuseră moartea în condițiile în care vârsta medie a populației era sub 30 de ani. Un om care ajungea la 60 sau 80, pe lângă noroc, dovedise instincte bune sau o pronunțată inteligență practică. De asemenea, tehnologiile se schimbau lent, în sute de ani, iar bătrânii dețineau o competență bine probată și o cultură profesională care îi făcea un tezaur vivant. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimele decenii.

extrase din dosarul Teoria și retorica generațiilor

O nouă generație a studiilor despre generații

Teoria Strauss-Howe are meritul de a oferi, „à coup d’oeil”, o perspectivă inteligibilă a societăților. Totuși, stabilind în liniștea biroului etichete și atribute unor cohorte și comunități, o asemenea generalizare forțată nu este suficient de sensibilă la vectori sociali, la dinamica unor idei, la grupuri de interese transgeneraționale, însă dependente de vârstă. Astfel, dacă generația 1950-1959, din care fac parte Bill Gates și Steve Jobs, avea o pondere infimă de entuziaști ai tehnologiei, un asemenea vector a crescut de la generație la generație (sau de la grupă de vârstă la grupă de vârstă) până la o pondere arhi-majoritară în perioada recentă. Totuși, prezumția că ea ar cuprinde astăzi totalitatea tinerilor este una exagerată chiar și dacă reducem universul de referință la populația statelor dezvoltate. Pentru a trece de predicatele plate și (mai mult sau mai puțin) abuzive este necesară segmentarea generațiilor pe vectori culturali urmăriți transgenerațional. O altă problemă fundamentală a teoriei S-H este că nu are un aparat pentru obiectivarea intereselor specifice vârstelor (ca exemple, bătrânii sunt interesați de pensii, tinerii de educație, părinții, dintr-un alt unghi, tot de educație), iar aceste interese se activează, indiferent de apartenența la generații, prin intrarea dintr-o vârstă în alta (în măsura în care vârstele sunt constantele pentru care sunt calibrate diverse instituții sociale și politice). Pandemia de coronavirus este un alt exemplu – prin acțiunea ei asupra grupelor de vârstă, nu asupra generațiilor culturale (aici discuția fiind mai complexă întrucât afectarea ține și de nivelul general al sănătății populației, care este un factor dependent de cultura administrativă). Prin urmare, vârstele au o realitate intrinsecă, statuată juridic și cutumiar, iar tabloul general indică numeroase momente când ele capătă prevalență asupra psyche-ului generațional, fie el conceput pe cohorte atotcuprinzătoare sau pe vectori sociali.
Dacă realitatea generațiilor a ajuns să fie pusă sub întrebare tocmai datorită popularității discursului pe această temă (și a integrării sale în „pop culture”), mediul academic a căutat căi alternative pentru a păstra conceptul între cele de interes științific. O asemenea abordare aparține colectivului care a redactat lucrarea multilingvistică „Generații. Politici generaționale și relații intergeneraționale”, apărută în 2016 la editura Universității din Konstanz: cineva aparține unei generații dacă se autopercepe sau este perceput ca aparținând acelei generații. Dispare astfel nevoia de a stabili (arbitrar) granițe temporare fiecărei generații, precum și cea de a stabili granițe fizice. Generația este recuperată ca fenomen eminamente cultural, chiar dacă are amprentă economică și politică. Problematica temei este redusă la termeni care în România îl evocă pe Noica: „Credința că ceva «nou» ar putea evolua / să fie generat din ceva existent stă la baza cuvântului «generaţie». Este crucial faptul că această «nouă» generație este distinctă de cele existente anterior şi, în acelaşi timp, are caracteristici comune cu acestea din urmă”.
Descrierea generațiilor fiind relativizată la aplicarea unor criterii de apartenență sau de participare, focusul trece de la grupuri la relații: „conflictul intergenerațional”, „dialogul intergenerațional”, „echitatea intergenerațională”, „solidaritatea intergenerațională”. Nu toate au aceeași natură și aceeași relevanță, existând, chiar și la nivel conceptual, o tensivitate care domină întregul domeniu. „O caracteristică a retoricii intergeneraționale este structura antagonică între idealizare (solidaritate) şi ameninţare (conflict), unde diferenţele sunt adesea dramatizate”, spun autorii. O altă tensiune fundamentală este cea dintre „geneză”-„creație”-„procreație”, care constituie originea termenului, și „continuitatea și ciclicitatea” generațiilor, suprafața lor culturală, care domină conceptul în uzul său actual. Totodată, conceptul social al generației este o extrapolare imprecisă a conceptului familial de generație, unde folosirea sa e clară și precisă: părinții sunt o generație, copiii alta. Astfel, având o semantică proprie redusă, dominată de uzul metaforic, generația (și studiul generațiilor) se dezvoltă interdisciplinar, prin tensiuni, polivalențe și ipoteze euristice.