Nabucco – subteranele economice ale unei conducte politice

Nabucco e o companie vieneza in care romanii, prin Transgaz, au 16%. Asta va insemna milioarde de euro, procente intregi din PIB, incepand cu 2017. Semnarea pe 8 iunie a acordului final Nabucco pentru tarile de tranzit si intrarea Turciei in proiect, da un contur cuasi-final proiectului si relanseaza mizele geopolitice din Europa.

Implicatiile sunt mari pe toate axele de politica europeana. Vorbim de interese directe, interese de capital, interese energetice si interese politico-strategice care afecteaza aproape toate statele europene.

Iata harta conductelor existente , dezvoltate intre estul european, unde sunt resursele, si vestul european, unde este consumul.

Harta a fost modificata in graba prin adaugarea traseelor South Stream (proiectul initial, ratat de Romania) si Nabucco, preluate de pe harti BBC. Imi cer scuze pentru rapiditatea editarii si aspectul grosolan al modificarilor.

Dupa cum se vede pe harta, principalul beneficiar al celor doua proiecte pare sa fie Bulgaria, deja prezenta in proiectul rusesc South Stream si participanta, acum, la Nabucco. In rezumat, cele doua proiecte sud-europene au o componenta politica romaneasca (Nabucco) si ruseasca South Stream. Ambele conducte ar urma sa aduca gaz din Caucaz si zona caspica si sa il livreze in Uniunea Europeana. Proiectul rusesc se desfasoara in principal pe fonduri Gazprom, reflectand astfel interesele politice si economice rusesti, in timp ce proiectul romanesc mizeaza pe capitaluri austriece si influenta politica americana.

Iata modul cum se raporteaza marile puteri mondiale pe dubla axa Nabucco-South Stream:

Statele Unite, sub o neutralitate aparenta, isi vede interesele afectate in Balcani de conducta ruseasca, mai ales dupa ce aceasta, in configuratia finala, va evita Romania in favoarea Serbiei. Rusia capata astfel o influenta certa chiar in axul balcanic, tarile slave Bulgaria si Serbia intrand in zona unor interese Gazprom, respectiv ale unei companii care a arata deja (cazul Ucrainei) ca foloseste robinetul de gaz ca pe o pedala de acceleratie si frana in politica externa. In acelasi timp, conducta Nabucco are o utilitate directa in zona intereselor americane, scotand statele caucaziene (Azerbaijan, Armenia si Kazahstan in principal) din dependenta fata de Rusia, care acum are monopolul asupra exporturilor de carbohidrati din zona, controland autoritar transportul. Deschiderea Nabucco ar deveni astfel o parghie in democratizarea regiunii, una in care exploatarile de petrol au fost initiate de familia Nobel si armeanul-anglo-turcul Gulbenian, asta in perioada de dinaintea sovietizarii regiunii.

Marea Britanie isi coreleaza atent politica externa si minerala de cea a Statelor Unite, cele doua state fiind din multe puncte de vedere un singur conglomerat. Interesele caucaziene ale SUA sunt insa filtrate la Londra de interesul multisecular pentru politica Turceasca, Imperiul britanic avand numeroase parteneriate cu Istanbul si Ankara, sustinand modernizarea statului otoman si beneficiind, in timp, de numeroase „cadouri” din partea Turciei: Egiptul, Israelul, Iraqul. O cheie in citirea acestui interes este si in declaratiia de saptamana aceasta a premierului Cameron: „Vrem să vedem ţările din Balcanii de Vest, Turcia şi Republica Moldova în Uniunea Europeană, pentru a avea o Europă mai puternică”. Declaratia a fost facuta dupa intalnirea dintre primului ministru britanic cu Traian Basescu, in efortul final al presedintelui roman de a atrage sprijinul pentru Nabucco. Acceptarea Turciei ca membru al UE este o tema deja veche in Uniune, Anglia avand mereu probleme in a o sustine si a-si gasi parteneri pentru sprijinul Turciei. Este un stat musulmaman, cu o componenta militara puternica si cu numeroase amenzi pentru nerespectarea drepturilor omului.

Rusia are sentimente negative privind extinderea NATO si UE, care i-au ruinat deja visul multisecular de a transforma Marea Neagra in lac rusesc si de a impune Moscova ca nou Bizant. Pierderea Caucazului si a Marii Caspice ar fi inca o infringere si inca un pas inapoi. Cu o economie afectata de tranzitia spre consumism si cu o situatie sociala problematica, Rusia mai are ca arma diplomatica doar uriasul capital de resurse minerale, vital pentru o Uniune Europeana complet lipsita de resurse. Insa, dintre toate mineralele si hidrocarburile detinute, gazul are o situatie cu totul si cu totul speciala. Astfel, in timp ce petrolul se poate transporta naval in cantitati destul de mari, permitand Europei sa il importe din Venezuela, Nigeria sau Kuwait, gazul necesita transport terestru, prin conducte, iar Rusia, care are si resursele, si conductele, are aici un domeniu hegemonic. Astfel, prin crearea unei conducte la care Rusia sa nu participe, Moscova pierde nu doar Caucazul, ci si monopolul in Europa. Ar fi o teribila infrangere pentru Kremlin. Chiar si dupa semnarea acordului Nabucoo, Rusia va incerca sa blocheze sau sa intarzie proiectul, prin ofertarea Azerbaijanului, concesii politice si economice facute statelor din zona. Misiunea insa este destul de dificila, dupa ce URSS si CSI a practicat o politica adesea incorecta fata de tarile din regiune. In plus, acestea nu sunt singurul furnizor planificat pentru Nabucco, care va avea o deschidere si spre Orientul Mijlociu, in principal spre Iraq. O asemnea intrare a fost deja planificata in Turcia, in zona kurda.

Franta are o politica neutra fata de ambele proiecte, nereusind sa le controleze pe niciunul si niciunul neaducandu-i suficient de multe beneficii. In plus, dupa ce traditional nu a fost racordata la retelele de gaz rusesc (Fratia, Soyuz, Yamal), date fiind distanta si Alpii, Franta a pariat pe alte surse de energie, pe diversificarea acestora si pe atom.

Germania este insa extrem de interesata in gaz. Traditional, inca de pe vremea primului Reich, Germania a resimtit lipsa resurselor care sa ii sustina enorma capacitate de dezvoltare industriala. In buna masura, cele doua razboaie mondiale sunt justificate chiar de aceasta lipsa cronica de resurse a statului central-european care a pierdut startul in lupta coloniala, care si-a exploatat putinele resurse inca din secolele 17-19 si care nu are deschidere decat spre Baltica, o zona care, in ciuda evolutiilor spectaculoase din ultimii 50 de ani, nu ii poate oferi totusi suficiente resurse minerale si energetice. Astfel, chiar si in epoca RFG, germanii s-au vazut dependenti de resurse din Est, fie ca a fost vorba despre Romania (perioada de pana in 1944, cand resursele de petrol din Prahova au fost epuizate), fie de Caucaz, fie chiar de Rusia. Astfel, chiar si in prezent, toate marile conducte Gazprom tintesc Germania. Acelasi gaz, importanta lui in economia germana si specificul de transport, ofera si o explicatie apropierii politice intre Rusia si Germania, cancelarii avand mai tot timpul o viziune favorabila Moscovei, chiar si atuunci cand situatiile erau sensibile. Adaugati ca Germania este principalul motor economic al Europei si relatia Moscova – Bruxelles va capata toate nuantele necesare pentru a fi bine inteleasa. Orice incercare de diversificare a ofertei energetice este o mana cereasca pentru nemti, care sustin South Stream ca o alternativa la Soyuz, conducta ce trece prin Ucriana si prin care Moscova plateste polite Kievului, adesea implicand si Germania in conflict. Germania va sustine si Nabucco, ca alternativa la South Stream. Astfel, prima companie energetica din Germania s-a legat decisiv de conducta ruseasca, in timp ce a doua mare companie, RWE, beneficiind si de actionariat american, va avea rolul de a fi principalul magnet financiar in tragerea fondurilor pentru Nabucco.

Austria nu mai este nici pe departe marea putere economica din secolul 17, totusi, pe o ofensiva a capitalului, Austria a beneficiat din plin de lipsa de capitalizare a tarilor foste comuniste si a obtinut pozitii importante in acestea, fie ca este vorba de Ungaria sau Romania. Viena insa nu beneficiaza nici de resurse, nici de o economie extrem de performanta, avand ca unic avantaj pozitia central-europeana, functionand ca palca turnanta pe piata energiei si pe pietele financiare,  si de proximitatea Germaniei. Limba comuna cu statul de la nord este, de asemenea, un amanunt extrem de important. Asa se face ca o companie austriaca de petrol si gaz, complet lipsita de resurse proprii, OMV, a reusit sa intre in clubul jucatorilor majori, utilizand nevoile de consum ale Germaniei si Italiei, capitalurile proprii si pan-alpine (din Elvetia, Germania si Italia) si pozitia sentimental-istorica de lider politic si cultural in regiunea dunareana. Consecventa politicii sale de corelare cu Germania, Austria sustine ambele conducte, avand de castigat rolul de releu prin constructia de largi infrastructuri de procesare la granita cu Ungaria, unde ar urma o jonctiune intre South Stream si Nabucco.

Ungaria urmeaza Austria in ambele proiecte, compania nationala MOL fiind corelata financiar si operational cu OMV. Bulgaria este si ea implicata in ambele proiecte, reflectand interesele Germaniei, tara care a dat dinastia bulgara din perioada moderna, care a salvat Bulgaria de la mai multe colapsuri economice si care este puternic intersectat cu interesele Berlinului si ale Deutsche Bank.

Romania si Turcia sunt singurele doua tari care au pariat totul pe Nabucco. Daca in privinta Romaniei lucrurile nici nu puteau sta altfel, Turcia este marea surpriza si statul care, prin intrarea in Nabucco, renunta la un South Stream deja planificat si in care i se rezervase deja un rol. In ceeea ce priveste politica Ankarei, turcii nu au o economie farte puternica, care sa beneficieze prea mult din una sau alta dintre conducte. In plus, Turcia, vecina cu Iraq si alti producatori directi de hidrocarburi, are deja o oferta diversificata. Totusi, o conducta care sa ii traverseze pe mii de kilometri teritoriul nu putea fi decat un lucru bun, oricare ar fi fost aceasta. Daca din punct de vedere economic, Turcia nu putea castiga mare lucru, dar are de facut o investitie costisitoare, pe Nabucoo Ankara poate spera la sprijin pentru integrare europeana, o poarta la care bate fara succes de zeci de ani.

In ceea ce priveste Romania, Bucurestiul n-a avut niciodata o oferta ferma de a intra pe proiectul rusesc South Stream, desi negocieri pe aceasta tema s-au purtat pana in ultimul moment. Intrarea Romaniei ar fi insemnat ca Rusia sa renunte la Serbia, ceea ce era greu de asteptat, si ca cele doua state sa treaca peste rivalitatea inegala, dar constanta istoric. Astfel, relatiile dintre Moscova si Bucuresti sunt captive inca in anul 1919, moment traumatizant in care Romania a profitat de revolutia bolsevica pentru a recupera Basarabia (de la un stat care ii fusese aliat, nu adversar in razboi), iar bolsevicii au confiscat tezaurul. Evenimentele ulterioare nu au facut decat sa accentueze si sa conserve trauma. Dincolo insa de „sentimentul istoric”, rivalitatea dintre cele doua state are un fundament economic obiectiv. Astfel, spre deosebire de alte state din regiune, Romania a avut resurse proprii care i-au asigurat pana in anii 60 independenta energetica si economica. In plus, Bucurestiul nu era motivat in nicio masura de visul panslavist prin care Moscova a incercat sa seduca centrul Europei si Balcanii. Asumandu-si radacini latine, si doar o componenta secundara, inhibata,  de origine slava, Bucurestiul ar fi urmat sa se transforme intr-o enclava supusa unor presiuni imperialiste constante. Chiar si in perioada bolsevica, Bucurestiul si-a asumat un national-comunism cu note de opozitie fata de Moscova.

Resursele de petrol si gaze naturale ale Romaniei au fost epuizate in buna parte in deceniile 5-6 ale secolului 20, ani care au corespuns cu inceputurile industrializarii. Din acea perioada Romania a devenit importator de energie din Rusia, dar nu exclusiv. Astfel, relatiile cu Libia si Iraq au avut rolul de a nu expune total politica externa pe relatia cu Moscova. Ele au functionat insa numai pe petrol. Pe gaze naturale, productia interna este inca semnificativa, dar acoperind doar in parte nevoile de consum interne. Restul necesar este importat din Rusia, la unul din cele mai mari tarife din Europa.

Ca fost stat mare producator de gaze naturale, Romania mai are un capital, acela al depozitelor ce pot fi folosite pentru stocarea unor cantitatti enorme si pentru asigurarea regularitatii presiunilor, indiferent de fluctuatiile pe capete. Era insa prea putin pentru a seduce un proiect rusesc al carui proprietar, Gazprom, este vizibil deranjat de devotamentul Bucurestiului pentru politica americana si de atentia speciala, nationalista, pe care romanii o acorda Moldovei. Nabucco este astfel singurul proiect prin care Romania poate evita pe termen mediu izolarea energetica. Aprobarea proiectului si lansarea sa oficiala in Turcia este o data esentiala, dar pana cand tevile nu vor fi intinse intre Asia si Europa si nu vor fi umplute cu gaz, un asemenea pericol nu este complet depasit.