Geologie magică
Valorile estetice se schimbă permanent, nu doar substanța lor, ci însuși statutul lor. În analiza sa asupra artei medievale, Gombrich observă centralitatea unei valori azi căzută în uitare: grația. Ea este opusă frumosului, valoare modernă (post-renascentistă), care, în teorie, încă guvernează arta contemporană. Dar chiar și grația notează un moment anume din istoria culturii, în care dominant era un creștinism esoteric (sau doar ascetic). Grația este eterică, nepământeană; ea pornea dintr-un dispreț al mundalității și statua viața veșnică, cea de după viață, ca fiind adevărul; iar grația însăși, ca valoare estetică și spirituală, era o scurtă și rapidă privire către aceste adevăruri și aceste esențe ce nu pot fi cu adevărat cunoscute oamenilor vii. E un caz special de devoțiune magică, în care natura este cu totul depreciată în fața supranaturalului.
Totuși, multe dintre locurile sacre ale creștinismului sunt în peisaje extraordinare. Meteorele, Lallibela, Capadocia sau în Franța – Mont Saint Michel, Marmoutiers, Saint-Jean, Rocamadour. Sunt zeci sau sute de alte exemple – notorii sau nu, de mari sau de mici dimensiuni. De fapt, mai toate mănăstirile foarte vechi au avut parte de peisaje uimitoare, unele încă vizibile astăzi, altele alterate de transformări antropice sau dezastre naturale.
Sunt locuri unde supranaturalul putea fi găsit în chiar natura însăși.
Această practică a creștinismului este relevantă mai mult pentru că doctrina creștină (mai precis: doctrina creștină a acelor epoci) externaliza binele-adevărul-frumosul în lumi transmundale. Și totuși, extraordinaritatea unor peisaje sau pur și simplu frumusețea lor fără cusur crea senzația atingerii intangibilului, a ieșirii din lume, a abstractului sau absolutului.
Geologia extraordinară a căpătat adesea conotații magice. Creștinii pur și simplu nu se puteau abține să rezoneze la o veche practică de sacralizare a frumosului și extraordinarului.
În estetică valorile se tot schimbă pentru că fundamentul cognitiv și ideatic al receptării este în schimbare. Totuși, unele lucruri nu s-au schimbat niciodată, ci doar modurile în care au fost numite și conceptualizate.
Valorificarea peisajului este un exemplu incontestabil. În lumea foarte veche, peisajele cu je-ne-sais-quoi aveau parte de legende ale locului și au inspirat motive religioase sau folclorice care s-au perpetuat până azi. Dragoni, spiriduși, troli, sau zei și nimfe, exprimă (alături de sute de alte figuri mitologice) în primul și în primul rând capacitatea de a intriga și de a captiva a unor peisaje. Mai târziu, geologia fantastică a devenit sediu al venerării religioase în aproape toate religiile. Extraordinaritatea geologică era augmentată adesea arhitectural și simbolic, pentru a capta cât mai multe rezonanțe cultuale, religioase sau ideologice.
Desacralizarea treptată a lumii a extras, în cele mai multe cazuri, peisajul din practica religioasă și l-a livrat ca obiect pur estetic. În mod special pictura (iar astăzi succesoarele sale: fotografia, cinematografia și digita-art-ul) a fost capabilă să capteze și să transporte peisajul din natura propriu-zisă în spații urbane – în locuri sacralizate mai întâi (biserici și mănăstiri), apoi în case și în birouri. Pe măsură ce omul se îndepărta tot mai mult de natură, natura a devenit un obiect de interes și (micro)venerare în spațiile de zi cu zi.
Pictura chineză a descoperit încă de acum 1800 de ani valoarea peisajului pictural. În Europa, peisajul a devenit pregnant abia după 1600. Dar azi este omniprezent. Realist, hiperrealist, abstract, suprarealist, oniric, simbolic, tehnicizat (prin impresionism, pointilism etc.). În opere cu o mare valoare artistică sau în unele care abia pot fi acceptate ca având atingere cu arta – peisajul și geografia își mențin fascinația și, tehnic vorbind, magia. Poate pictura a picat în desuetudine. Poate fotografia peisajistă e considerată un gen minor. Poate în cinematografie peisajul e doar racord între scene. Dar omniprezența peisajului, de care adesea nici nu ne dăm seama, e incontestabilă. El domină pozele de vacanță, are supremația în ofertele turistice și, pentru cei lipiți de telefon sau computer, este nelipsit din screen-savere și wall-paper-uri.
Nu doar spațiul este sacru/sacralizabil. Geologia este o componentă esențiale a magiei naturale pentru că durabilitatea sa garantează repetabilitatea experienței umane. Totuși, timpul – dacă e să folosim conceptul din fizică – sau vremea, în anumite momente, repetabile (apusuri etc.) sau catastrofice („Marele val”) cauzează aceeași bogăție estetică pre-conștientă și pre-voluntară care nu poate fi etichetată decât ca magie.
Estetica teoretizează cu greu peisajul pentru că, în fond, el nu este rezultatul unei intenții. Acum avem instrumentele conceptuale pentru a discuta despre estetica peisajului, dar multă vreme nu le-am avut. Estetica a pornit dintr-un îndreptar de practici adresat artiștilor și abia apoi a devenit o metafilosofie a artei. În fond, ea rămâne încă (așa cum etimologia sa greacă o arată) o știință (o cunoaștere) a stimulării simțurilor pentru a produce (transporta) o emoție sau o concepție. Astăzi credem în „opera deschisă”, care poate fi decodată independent de intenția artistică (pornind [și] de la observația că o parte din coduri sunt inconștient folosite de artiști, instinctual sau din porniri psihice insuficient catabolizate). Dar chiar și opera deschisă presupune o voință creatoare și o codare – pe care le cunoaștem sau nu; de care ne pasă sau nu. Un peisaj nu are nimic din acestea.
Estetica peisajului, acolo unde există (și nu mă refer la peisagism, care e un cu totul alt tip de manipulare a peisajului, ce necesită o discuție separată) transcede orice voință creatoare. Pur și simplu există. Și existând stimulează simțurile, percepția, cunoașterea. În cazul unui peisaj natural, frumusețea-echilibrul-extraordinaritatea – orice termen ați prefera – je-ne-said-quoi-ul precede (la singular, fiind unul și același lucru) și cauzează prima pornire estetică, primul motor artistic: receptarea. Stimulează simțurile și, prin ele, fixează experiențe. Stabilește jaloane obiective ale tuturor memoriilor – cognitive și emoționale. Această magie a spațiilor (înainte și indiferent de fixarea ei în picturi și imagini) definește primul și cel mai profund instinct cultural, cel în care arta, religia și filosofia sunt departe de a fi separate.
Ilustrație: Lângă Meteore. Imagine proprie