Peisaje în căutarea unui autor
Întotdeauna, peisajul mi s-a părut extrem de generos ca substanță plastică. Nu e animat de nicio idee, dar (poate) susține o gamă aproape infinită de idei. Nu poate fi rezumat într-un concept, dar se lasă turnat în orice fel de concepte. Peisajele există independent de noi, dar nu și peisajele fantastice – și nici măcar micile peisaje „de încadratură”. Noi – ochii noștri – venim cu propria estetică și, întoarsă asupra noastră prin reflexia ca-și-obiectivă a peisajului, ne încărcăm de măreția propriilor noastre gusturi și valori, transpuse la o scară geologică sau la eoni de evoluție biologică.
Este un amestec de static și dinamic ceea ce ochiul meu caută întotdeauna într-un peisaj. Sau, și mai abstract, o tensiune între linii și curbe. Cromatica se reduce și ea la mase solide care, încorporând o mișcare, o solidifică totuși, iar asta alterează relațiile temporale. Iar asta este cheia.
Aparent, o fotografie sau un tablou sunt lipsite de coordonata timpului. O fotografie sau un tablou sunt atemporale. Totul este solidificat pentru totdeauna. Un personaj n-o să-și încheie pasul și n-o să-și închidă ochiul în clipă. Niciodată. Ce nu s-a încheiat, într-o fotografie, n-o să se încheie niciodată și ce n-a început n-o să înceapă. Dar peisajul tocmai asta face – pentru mine – aduce dinamica timpului: prin munții sau dealurile vălurite, o curgere istorică, la ere de neimaginat. Totul e fluid, valurile unei ape ca și vârfurile unor munți. Nimic nu se mișcă într-o fotografie, dar totul e în mișcare. Iar mișcarea, săgeata timpului, o simt cum se înfige într-un peisaj. Ceea ce rămâne în înghețarea unei fotografii, în imortalizarea unui moment, este timpul t în care vântul trece prin frunze cu propria viteză, valul se sparge de mal cu o alta, falezele se prăbușesc cu o altă viteză, invizibilă, iar continentele curg unele peste altele, ca tsunamiuri inimaginabil de lente ale căror vârfuri sunt munții. Tot acest repertoriu de viteze se compune într-un peisaj. Iar când apar oamenii – chipuri, siluete, umbre – sau obiectele lor sau animalele lor antropomorfizate sau pur și simplu resturile acțiunilor lor, peisajul nu doar adaugă o nouă gamă de viteze, ci și un alt repertoriu de estetici și valori.
Însă, nimic din toate acestea nu este vizibil la prima vedere. Totul este sensibil, dar nimic vizibil. Aparent, totul se reduce la linii și curbe, la mase amorfe și la vectori. Acum lăsându-mă pe mine la o parte și făcând abstracție de ce văd eu într-o poză sau într-un peisaj „natur”, ceea ce face ca un peisaj să includă dramă și poveste, să aibă intrigă și să stârnească interes, să fie exemplar – uimitor, fantastic, extraordinar, nemaivăzut – este tensiunea dintre haotic și ordonat. Sau, altfel spus, dintre uman și marea gamă de non-uman (metauman, celest, pre-/postuman, oricum vă place).
