Despre tendinta mea si a altor oameni de a deveni Vadimi Tudor

Am recitit cateva articole de pe acest blog si, cu raceala pe care timpul o asterne, n-am mai fost de acord cu unele texte. Ideile, da, in cea mai mare parte sunt corecte. Ma refer la textele cu continut politic. Dar forma de expresie… m-am autodezamagit. Mult prea radicale, mult prea expresive, mult prea violente. O idee politica sanatoasa n-ar trebui niciodata sa poata fi sustinuta cu invective.

Primul om la care sesizasem, cu ingrijorare, tendinta de a deveni un CVT a fost CTP. Si in editoriale, dar mai ales in interventiile televizate, gradul de violenta verbala si imagistica a exacerbat pana dincolo de orice limita fireasca. Tudor Popescu n-a fost niciodata o domnisoara, dar obisnuia sa-si sustina ideile cu expresii. In ultima vreme pare ca ponderea a fost inversata.

Nu vreau sa ma scuz, integrandu-ma intr-un fenomen. Constat pur si simplu ca fenomenul exista. Ne-am rinocerizat cu totii. Un alt tip de rinocerizare decat la Ionescu, unde toti rinocerii alergau intr-o singura directie, dar la fel de simpli, la fel de răi, la fel de ireconciliabili.

Caile de dialog politic au disparut nu numai in parlament, au disparut si intre prieteni. Am amici care au votat impotriva puterii. Sunt prieten cu ei pe orice tema si orice subiect, mai putin pe politica. Aici nici macar nu putem purta un dialog de argumente. De oricate ori atingem un aşa subiect, discutia se incarca automat cu toate invectivele, toate poreclele, toate dezinformarile aparute in media.

Parintii mei sunt PSD-isti, ma rog – in zona de sustinere PSD. Nici cu ei nu pot purta un dialog. Daca vorbim, e inerent sa primesc replici de prin Valeriu Stan.

Violenta politica e astazi o comoditate publica.

Gandul meu secret e ca de vina pentru toate astea e presa. Lipsa completa de deontologie din televiziuni si ziare. Atacurile politice pe orice subiect, fara o scara a relevantei, fara o argumentare de fond, doar formala, cu adevaruri trunchiate si obsesia de a influenta, a detremina o reactie publica gata preparata, de a provoca un razboi politic indiferent de context, nu fac decat sa invenineze si sa deturneze atitudinea politica justa, ideea democratica, si actioneaza ca o seringa intracraniana prin care creierul public e hranit cu steroidul violentei.

Am incercat, in scurtele articole de pe acest blog, sa imi ofer un antidot la asta. Mie, personal. Un antidot la fel de rau, la fel de violent si de sens contrar. Totusi, recunosc astazi, lipsa de deontologie nu are scara iar lipsa de civilizatie nu are grad de comparatie. Multe din aceste articole sunt asadar simple defulari, desi au in ele idei la care tin si idei care trebuie comunicate. Ele sunt, insa, din start, viciate de chiar intentia care a declansat scrierea lor. O simpla reactie alergica la acul intracranian prin care patronii de presa livreaza idei prefabricate si gherile instant.

2 thoughts on “Despre tendinta mea si a altor oameni de a deveni Vadimi Tudor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *