Despre Prezumtia De Nevinovatie

Cazul Darius Vâlcov, consilier economic al premierului VV Dăncilă, autor al așa-zisului program de guvernare al PSD, condamnat în primă instanță la 8 ani de închisoare repune în discuție prezumția de nevinovăție, în măsura în care aceasta este clamată de partidul de guvernământ pentru a nu-i cere demisia din funcția publică ocupată. Același concept, al prezumției de nevinovăție, a fost abordat intens de alianța PSD-ALDE și în alte cazuri recente. Se cuvin precizări:

• prezumția de nevinovăție este un concept juridic, nu politic. Chiar și în cursul anchetelor penale, când această prezumție există în mod natural, există un cost moral și politic pe care politicienii nu și-l permit în niciun stat civilizat. Începerea urmăririi penale împotriva unei persoane certifică nu vinovăția (care urmează să fie sancționată în judecătorii și tribunale), dar existența unor suspiciuni rezonabile. Asemenea suspiciuni sunt incompatibile cu statutul unui politician, profesie în care o minima moralia este strict necesară. Orice altă situație denotă imoralitate și lipsă de bun-simț.

• prezumția de nevinovăție încetează în momentul unei condamnări, chiar dacă aceasta nu este definitivă. Caracterul nedefinitiv al unei sentințe indică posibilitatea (nu probabilitatea!) ca instanțe superioare să invalideze sentința, dar o sentință, odată obținută, își face efecte până la apariția unei alte sentințe de ordin superior. Fapt este că prezumția de nevinovăție este incompatibilă cu existența unei hotărâri judecătorești care stabilește în mod cert (chiar dacă nedefinitiv) starea de vinovăție.

• în cazul politicienilor, chiar și în perioada de dinaintea oricărei sentințe (recte a urmăririi penale in persona), retragerea din activitate este necesară pentru a confirma faptul (de o obligatorie normalitate) că actorii politici se racolează dintre cei mai decenți și mai onorabili cetățeni, dar și pentru că – pe de o parte, în lipsa retragerii, este în situația de a continua fapte de tipul celei căreia i-a atras urmărirea penală; – pe de altă parte poate utiliza funcția publică pentru a exercita presiuni asupra instanțelor de anchetă sau martorilor (practica a ilustrat din plin această posibilitate și în state civilizate, nu doar în România); – și în cele din urmă pentru că este în situația de a iniția, susține și participa la adoptarea de măsuri legislative care au ca scop nu prezumatul bine public, ci dezincriminarea sa prin alterarea legilor care incriminează fapta sau accesoriile acesteia.