Curtile boieresti ale marilor hoteluri

Meseriile din lobby

Cel mai important om dintr-un hotel de lux nu este nici directorul, pe care nu-l prea vede lumea, nici receptionerul, care are o functie riguroasa si lipsita de poezie, nici detectivul hotelului, in costumul sau cernit, ascuns in spatele unui ziar larg deschis sau sprijinit in umbra colonadei de marmura. Emblema hotelului este portarul, omul cu cea mai fastuoasa costumatie din hotel, inspirata din cea a generalilor din armatele imperiale ale anilor 1800.

Astazi in uniforma de portar se imbraca oameni cu biografii extrem de diferite, de la fosti ingineri, la mici intelectuali sau la oameni care au intrat de tineri in hotel ca bagajisti, si s-au convins ca nu au sanse pentru a ajunge directori. O functie mica, adesea insignifianta, omul de la intrarea in hotel este un maestru al traficului de masini si taxiuri din fata intrarii, o emblema a stabilimentului, dar si un descendent din vechea stirpa a usierilor, a maestrilor de ceremonii. Poliglot in conversatii uzuale, cu ochi de fotograf profesionist, identificand rapid expresia clientilor, el este primul personaj din istoria si practica asezamantului dintre cele care fac ca un hotel de lux (a se citi uneori cinci stele, alteori patru stele, alteori fara numar, de la nasul) sa semene cu o curte boiereasca. Pe vremuri, pana nu foarte de mult, functia de portar al unui hotel, ca si aceea de portar la curtile regale, se dobandea pe viata. Ea se cumpara de la un fost detinator al postului, pe bani buni, care tineau loc de pensie fostului salariat, pe vremea cand nu exista sistem de asigurari de batranete.

Portarul vinde un singur lucru: un buna-ziua respectuos, demn de cele mai luminate capete. Pentru acesta, el primeste bacsisulete, mari pentru buzunarul sau dar mici pentru al ministrului sau al vedetei mondiale care receptioneaza zambetul sau servil. Tot in alte vremuri, portarii purtau si in timpul liber uniforma daruita de natura si de angajatori, ca marturie printre vecinii sai prin mahala a inaltelor figuri – alaturi de care comenta uneori starea vremii; si a celor mai frumoase doamne carora avea ocazia sa le deschida usa la marile receptii si serate.

Urmeaza, nu in ierarhia hotelului, in ierarhia intrarii in hotel, bell-boy-ul. O meserie de tipul tutungiului (ciubucciului) din curtile domnesti, om-la-toate din casele ciocoilor, astazi este numita in fel si chip. Cel mai popular este numele englezesc: “bell-boy”, baiatul-clopotel, fiindca pentru a fi apelat este suficient o apasare pe clopotelul prevazut anume la receptia hotelurilor cu staif. Altii ii spun comisionar, pe moda franceza, altii ii spun, cu o porecla incetatenita, “baiatul cu nasul mare”. Cara in camera bagajele clientului, ii procura mici servicii, ii cumpara nimicuri de la buticurile din hotel sau din apropierea hotelului, daruieste, in numele clientului, buchete de flori si carti de vizita pentru persoanele care merita atentie. Cea mai bizara comanda indeplinita de un comisionar bucurestean a fost sa transporte personal, cu un taxi platit de client, un buchet de trandafiri si o cutie de bomboane binemeritate de o doamna care locuia in Chisinau. Orasul, nu bulevardul. Pentru toate acestea el reactioneaza reflex: intinde mana, cu palma  intoarsa catre cer, ca pentru a i se ghici in palma. Iar clientii ghicesc exact, fara a face nici un fel de practica la corturarese, ca bagajistul va primi in scurt timp un bacsis grasut, masurat in valute convertibile, cel putin euro, daca nu se mai prabuseste cursul.

Receptionerul este nimeni altul decat chelarul din vechime. Paznic peste odai si peste fluxul boierilor de o noapte, el gestioneaza toate camerele de hotel, cu rezervari sau nu, cu bilet pe usa: “Nu deranjati/Do No Disturb/Ne derangez pas”, sau cu afis: “Dar intrati o data sa faceti curatenie! Cat sa astept?” (varianta literara). Imbracat la costum cu taietura nemteasca, moderna, cu sigla hotelului brodata pe buzunar, receptionerului i-ar fi necesara o bagheta care sa indice clar rolul sau de dirijor al tuturor meseriasilor din holul hotelului: o miscare scurta si nervoasa, indeplinita doar cu degetul mic, si intra in functiune alamurile, cu sunetul de bariton al unui portar de casa mare; un alt semn si bagajele clientului dispar in bratele bagajistilor cu redingote rosii; fara nici un semn, rezervarea este verificata si primeste confirmarea; tot din orchestra sa face parte si paza, si telefonista, si cameristele, si lenjararesele, si guvernantele de etaj. Chiar daca nu este director peste toti acestia, el este acela care potriveste diapazonul.

In apropierea lobby-ului (holului hotelului) se afla si intrarile in cele cateva restaurante. Aici personajul principal este chelnerul, imbracat in toala alba, septicizata, nimeni altul decat cafengiul curtilor domnesti. Din fericire paharnicul lipseste, fiindca altminteri ar trebui sa guste din busuioaca pe care a turnat-o in paharul tau, ca nu cumva sa fie vreo parlita de otrava intr-ansa. Gest dezagreabil in noile case princiare care sunt restaurantele cu eticheta europeana dar cu bun gust americanizat.

Camerista chiar asa se numea si pe vremuri, in Occident, dar nu te mai ajuta sa te dezbraci. Atat la culcare cat si la trezire, formalitatile s-au simplificat radical in doar cateva sute de ani. Acum primesti doar un telefon, pe post de ceas desteptator, comandat la ora favorabila. Au disparut vechile zgaraieturi cu unghia pe usa introduse de Catherina de Medici la curtea Frantei care continuau discret pana cand persoana regala binevoia a se intoarce ca rege printre oameni. Azi nu te mai spala nimeni cu apa de trandafiri, esti silit sa te speli singur pe dinti, iar dusul indeplineste de unul singur vechea sarcina a unei armate de curteni.

Prin parterul hotelului trecem cu un ochi rapid, discret, pe langa curtezane; o meserie netarifara, care nici macar nu face parte din schema hotelului, mai mult un soi de colaboratoare externe. Nu dam amanunte si nu dam traducerea titlului purtat de aceasta categorie socio-profesionala intrucat deja este semi-argou.

Detectivul hotelului este vechiul aga. Ochi vulturesc, par negru, mustati galbene (de tutun). Totusi nu este desprins din Miorita. Este adesea un fost politist, angajat direct al hotelului sau al unei firme de detectivi. Mai nou, chiar si hotelurile mari apeleaza la firme de paza care primesc in ingrijire atat exteriorul cu parcari bogate, cat si sarcinile de anti-filaj sau pe cele de aplanare a duelurilor dintre clienti. In afara hotelurilor functionarii hagiei poarta combinezoane anti-tero, iar in interior costume gri-petrol, usor invechite moral (cu doi trei ani in urma fata de ultimul “strigat” al modei).

Mai sunt si alte meserii prin hotel, vazute de turisti sau total nevazute (precum bucatarii, de-o pilda) si tuturor li se gaseste cu usurinta corespondent in vechile ranguri de curte boiereasca. Oricat s-au dezvoltat acestea pe fondul noilor functiuni pe care trebuie sa le acopere, originea lor acolo este: in curtea regala sau nobiliara occidentala, cu ritualuri furate din vechea, stramoseasca eticheta bizantina. Este, daca vreti, un tribut platit modului in care au aparut primele hoteluri de lux: tinute de nobili scapatati care scoteau din chirii banii pentru a intretine palatele mostenite din familii.

Chiar daca visul suveranitatii este unul expirat, ca produs turistic el este unul foarte atractiv. Pentru numai cateva sute de dolari pe zi (cel mai adesea doua) oricine poate fi rege pe perioada pe care are placere pentru un asemenea lucru.

Turism Club