Tag Archives: viata

Mic tratat de somn

Autor: Nicu Ilie. Articol publicat in Cultura nr.:88 / 2007-09-06 / Sectiunea: Cultura antropologica :

Am adunat, pe estimari, vreo trei mii de revelioane. Minim 300 de insomnii pe an. Nopti petrecute cu prietenii, zeci, poate sute, nopti petrecute singur, cu tigarile, cu teveul sau Internetul. S-au adunat.

Cioran considera ca insomia te scoate din randul oamenilor si te face special. Te orienteaza catre tine si catre… (se putea altfel la Cioran?) moarte. Ca iti da un aer nitscheot. Nu-s cuvintele lui, dar asta zicea.

Eu nu ma simt mai mort noaptea decat ziua. Nu-i privare de somn, nu-i evadare in veghe. E sociologie: schimbul III. E antropologie: nunta, petrecerea. E microbiologie: melatonina. E mister ancestral: glanda pineala. E metafora: luciditatea. E religie: noaptea. E tehnologie: Edison.

Suntem 0,15 la suta. Majoritatea adolescenti. Ceilalti au o singura zinoapte obligatorie: Marea Insomnie, revelionul.

Pentru mine aceea vine si trece. E pe lista celor trei sute de zile. Prima, dar doar in ordine cronologica. A ajuns un fel de curiozitate: uite, nici ceilalti, nici toti ceilalti nu dorm. Uite, in noaptea asta, cei ce dorm sunt 0,15 la suta (nerealist procent, doar de-o vorba). Uite, in momentul asta noi stapanim lumea!

E noaptea-n care am o scuza ca nu dorm.

Adevarul e ca mi-am reglat afacerile (la un mod cam antisocial e drept, dar) de asa natura sa nu mai zica nimeni ca sunt lenes. Muncesc noaptea si nu stabilesc intalniri pentru dimineata. Comunic prin mail si SMS, mai putin prin mess si telefon. E ca si cum as fi plecat din tara, pe o alta longitudine.

In gluma, am experimentat cu ani in urma „Viata Greenwitch“. Imi potrivisem ceasul pe fusul zero al lumii si reuseam, de bine, de rau sa fiu la lucru la ora 10, ora mea. Aveam sefi destepti care stiau sa aprecieze munca dupa eficienta si calitate (spun asta pentru ca nu vreau sa divulg ca aveam o relatie de prietenie cu ei) si care, la o adica, stiau ca daca e de munca plec acasa nu dupa ora Londrei, cum am venit, ci chiar si dupa cea a New Yorkului sau a Japoniei, daca e cazul. Au fost si joburi pentru care am dormit doua-trei ore pe noapte ics cinci zile pe saptamana, spre marele profit al producatorilor de cafea. Trebuia sa ma resuscitez cu cofe-nicotina din jumate-n jumate de ora. Il pierdem, il pierdem, il pierdem – tipa speriat ficatul. Eu deschid gura, spunea falca. Tu toarna, ii spunea mainii. Si asa, pe organism automat, treceau saptamani dupa saptamani in care fiecare weekend era un festival al somnului.

Acum ma amuza ironiile la adresa programului meu. „I-am zis sa sune seara tarziu, pentru ca tu nu esti prea matinal“ e una blanda si cu o anumita candoare. Dar e totusi jenant ca noi, Cei 15 la Zece Mii, suntem considerati cazuri clinice si ca, in ciuda unei cazuistici care arata ca „vindecarea“ se obtine rar, exista in farmacii medicamente pentru „noi“. Sindromul Intarzierii Fazei Somnului, asa ni se spune. „Sindrom“, adica „asocierea mai multor faze clinice recognoscibile, semne, simptomuri si fenomene care sunt strans corelate astfel incat prin identificarea unuia sunt certificate si celelalte“.

Medicii sunt baieti buni, ne salveaza adesea de la dureri nemeritate sau binemeritate, dar cand sunt pusi sa judece lumea, o fac numai pe medie. Pentru ei, Omul Normal e categorie ontologica si nu pot avea conceptul de „sanatate minoritara“. Nu pot, vreau sa spun, sa conceapa ca exista oameni perfect sanatosi care au un alt echilibru al microorganismelor, microfapturilor si microelementelor din corpul lor, valori prea mici sau prea mari pentru sablonul Omului Normal. Pentru ei, orice anomalie e maladiva. Zici ca n-au auzit neam de Darwin si de evolutie. Cu drogurile si cu bisturiul vor sa niveleze specia si sa o inchida in lagarul cromozomilor pe care ii aveam cand s-a inventat microscopul.

N-ar fi trebuit sa le dam somnul pe mana. L-am luat de la popi si l-am dat lor: am sarit din lac in put.

Somnul e o chestie desteapta, si scriu asta chiar la un patru trei’s’unu, cand voi, toti ceilalti, dormiti.

Somnul a revolutionat arta de atatea ori (cu prerenascentistii, cu romanticii, cu suprarealistii) ca putem spune ca e prima forma de arta, deopotriva cea-mai-veche si cea-catre-care. Dar somnul (si de asta data chiar nu e vorba si de vis) este si o impresionanta metoda de socializare. Exista proceduri sociale ale somnului, diferite de la populatie la populatie si de la cultura la cultura. Unii dorm singuri, altii cu sotia sau sotul, altii in grupuri mari. „Programul de somn“ durata, fragmentarea, orarul obisnuit al somnului –, este un alt produs sociocultural caracteristic fiecarei populatii in parte si fiecarei epoci. Somnul este si un mare produs comercial, daca ne gandim la „prime time“, orele de dinaintea somnului.

Este si un intens proiect cultural. Discut de culturi, nu de cultura.

Obisnuim sa vorbim de somn, in civilizatia noastra mondiala si post-crestina, intr-o maniera foarte standardizata, ca despre un produs natural de refacere, cu o durata STASS de opt ore, neintrerupt ca regula, cu fluxuri normate de treceri din somn REM (cu miscari rapide ale globului ocular) in non-REM. „Somnul pana-n 12 reface neuroni“, suna un slogan de consum. Este somnul industrial.

Economia mondiala este construita pe treimea zilei de munca. 8 ore munca, 8 ore somn, 8 ore individ. N-a fost intotdeauna asa. Nu e asta somnul natural. Taranii inca, in secolul al XVIII-lea, dormeau in reprize. Noaptea avea prea multe ore de somn, fie ea iarna sau vara, iar ziua nu era de nedormit. Somnul se desfasura la putin timp dupa apus, cu o pauza de circa o ora noaptea, timp in care era inspectata gospodaria (impotriva animalelor salbatice sau a oricarei specii de pradari), era continuat apoi pana in pragul rasaritului si era completat printr-o siesta de amiaza. Asta in Europa temperata. Era un flux agrar, bazat pe viata, paza si ingrijirea animalelor, diferit de somnul in „suturi“ al omului industrial. Alte populatii, in functie de clima, dar mai ales de „oeconomie“, sistemul gospodaresc practicat, aveau alte fractionari si proceduri. Compactarea programului de somn intr-o unica doza zilnica, intr-o singura „priza“, este apanajul „urbanificarii“, care a urmat revolutiei industriale. Oamenii si-au permis – si au fost obligati –, sa doarma compact: pe de o parte, amenintarile la adresa locuintei s-au diminuat spre disparitie, pe de alta parte, au disparut interstitiile de timp personal integrate in timpul de munca al omului traditional, fie el agricultor, negustor, mestesugar, care puteau fi folosite regulat sau accidental pentru somn.

Astazi avem reprezentari circadiene ale fluxului cerebral care dovedesc existenta unor cicluri ferme de acivitate pentru orice forma de viata, inclusiv pentru om. Asta inseamna flux cerebral, acivitatea hormonala si regenerarea tesuturilor. Etalonul este reprezentat de cianobacteriile care probeaza relatiile proteinice intre somn si zi-lumina. Omul nu ar fi decat o bacterie mult-mult mai dezvoltata.

Ce nu pune in evidenta „somnologia“ este ca fluxul circadian deriva si nu determina modul de viata. Lumina, da, si intunericul, da, sunt modele de semnal pentru un ceas biologic care ticaie in orice fiinta, dar alarma acestuia este setata pentru modul in care prospera individul, nu specia.

Pentru om, dupa Edison si dupa „jealousele“, lumina e o conventie. Iar ceasul biologic e potrivit pentru adaptarea la resurse a fiecarui individ in parte, asa cum o percepe el.

Aceasta a fost o introducere in teoria somnului. Voi reveni cu „a te culca“ (tranzitiv) si „a te culca“ (intranzitiv). 😀

Ce scapa demonologiei demografiei

O familie face 4 copii care supravietuiesc si lasa, la randul lor, urmasi. Casatorindu-se la 16 ani, fetele, si la 18 ani, baietii, acea familie poate avea cei 4 copii supravietuitori la varsta de 20 de ani. Pe un asemenea flux demografic (complet plauzibil daca ne gandim ca pana la primul razboi mondial in Romania erau numeroase familiile cu 10-12 copii nascuti), la fiecare ciclu demografic (20 de ani) se realizeaza o crestere cu 300% a populatiei.

La 1700 o comunitate avea 8000 de oameni, toti, presupus, de dragul calcului si de dragul lor, activi sexual. In 1720 avem pe cei 8000, plus 4×4.000=16.000 de copii, ajunsi si acestia activi sexual (4.000 reprezentand numarul de familii intemeiate de cei 8.000 de copii din propozitia precedenta). Total 24.000. Chiar daca luam o speranta de viata foarte redusa, sa zicem 40 de ani ca sa ne iasa noua cifrele, in 1740 populatia ajunge la 32.000 de nepoti, plus 16.000 de parinti ai acestora, un total de 50.000, plus 8000 de bunici = 55.000.

La 1760 avem 110.000 de oameni, dintre care 64.000 de stranepoti, 32.000 de nepoti si 16.000 de copii ai generatiei de start. In 1780 cifrele duc spre 128.000 de stra-stranepoti, 64.000 de stranepoti si 32.000 de nepoti, total 220.000. Un barbat din prima generatie, singurul supravietuitor sa spunem pana la varsta de 100 de ani, vede, in 1800, cum din populatia initiala s-a ajuns la 250.000 de oameni din generatia VI, 130.000 din generatia V si 64 de oameni din generatia IV. De la 8.000 de oameni, intr-un secol, s-a ajuns la 450.000.

O modelare pentru urmatorul secol duce la rezultate si mai radicale. La 1820 populatia ajunge la 510 mii de copii si tineri, 250 mii de adulti si 130 mii de oameni de varsta a doua. La 1840 explozia demografica trece in forta de milion, numai numarul copiilor (generatia VIII) fiind de un milion. La 1860, pe acelasi model, ajungem la 2 milioane de persoane in generatia IX, iar in 1880 generatia X duce numarul “oamenilor noi” la 4 milioane. In sfarsit, dupa 2 secole, la 1900, pastrand modelul neschimbat, numarul total al populatiei este de 14 milioane, dintre care 8 milioane nou nascuti (generatia XI), 4 milioane din generatia X si 2 milioane din generatia IX.

Intamplator sau nu, numarul de 14 milioane pare sa corespunda cu cel al populatiei romanesti la 1900.

Sigur, numai intr-un model matematic putem obtine in 2 secole un asemenea spor demografic. Pentru ca mi se poate reprosa ca n-am tinut cont de molime, de razboaie, ca am facut erori de calcul si ca, in genere, evolutia umana nu se face pe modelul bobului de orez din legenda jocului de sah.

Totusi, la 1700 se stabilizase stepa si disparusera incursiunile nogailor din Crimeea, care exercitau, traditional, o mare presiune negativa asupra sporului demografic, incursiunile lor soldandu-se cu rapiri, crime si, indirect, foamete. Ocupatia otomana exrecita la randul ei o presiune constanta, dar tot mai monetarizata, implicand in general resurse de lux si din ce in ce mai putin comoditati care puteau influenta demografia si populatia insasi. Razboaiele care sa implice forta militara romaneasca disparusera si ele dupa Mihai Viteazu si principalii sai urmasi, instaurarea regimurilor fanariote fiind in corespondenta chiar cu desfiintarea oricarei forme militare organizate, cu exceptia micilor garzi de armasi (populate cu mercenari din Balcani) si a trupelor neregulate de graniceri, de fapt tarani carora li se permitea sa poarte un armament rudimentar.

Studii amanuntite despre demografia perioadelor vechi sunt putine si au o circulatie restransa de faptul ca ele pot avea semnificatii politice in conditiitle statelor etnice care domina inca harta Europei. Cifrele din ele sunt infrumusetate sau uratite pentru a demonstra o idee nationala sau o alta. Prea multa politica actuala ne impiedica sa avem o harta obiectiva a trecutului nu prea indepartat.

Transilvania era cea mai populata regiune romaneasca. Recensaminte maghiare de la 1800 coteaza populatia din Ardeal la 5,2 milioane, dintre care romanii reprezentau 46-48% si este de asteptat ca numarul sa fi fost falsificat de autoritati, fiindca era o perioada de varf a politicii de deznationalizare. Manipularea cifrelor demografice nu e nici ea o treaba noua, ci chiar misiunea initiala a unor asemenea studii, aparute in perioada in care nationalismele erau tinere si devoratoare.

Incercand sa nu fac politica, ba chair sa corectez prin mentionare excesele de acest gen din vremurile nu chiar vechi, enumar cifre reprezentative: 1920 – 17,4 milioane locuitori; 1930 – 18 milioane; 1940 – 20 de milioane. Asta in Romania Mare.

Descresterea care a urmat datorita celui mai ucigator eveniment din istorie, al doilea mondial, stabilizarea unui ritm de crestere deosebit de mic pana in epoca “decreteilor”, mica explozie de la finele ceausismulului, descresterea semnificativa din perioada 1990-2000 si stabilizarea care seamana cu o relansare a ritmului demografic din acest an pot fi explicate printr-un model, sa-i zicem Gompertz, care studiaza adaptarea la resurse, respectiv o adaptare printr-o curba “trompa de elefant” a populatiei la resurse, asta insemnand o crestere modesta in prima parte, in care resursele sunt luate in primire si evaluate, o crestere geometrica in fazele 2-3, in care se face adaptarea cantitativa la resurse, si o stabilitate de plafon in etapa in care s-a produs echilibrarea.

Un model cvasistiintific de crestere a populatiei Romaniei poate fi vazut la adresa http://www.populstat.info/. Nu face nicio corelatie cu suprafata atribuita politic acestei populatii, doar mentiuni ca tara si-a schimbat de numeroase ori granitele si suprafata in perioada studiata. Reliefez cateva cifre ca sa va scutesc sa dati click: 1.770.000 in 1800 (Valahia si Moldova); 3,6 milioane la 1848 (Valahia si Moldova); 3,8 milioane la 1860; 4,5 milioane la 1880; 6 milioane la 1900 (Principatele Unite); 16,3 milioane la 1920 (Romania Mare); 16 milioane la 1940, dupa Diktatul de la Viena (anterior fiind mentionat un numar de 19.938.800); 18,5 milioane in 1960 (cu o scadere bruta de 5 milioane datorata celor 5 ani de razboi). 22,2 milioane in 1980 si 22,4 milioane in 2000, cand refluxul era deja semnificativ. Varful fusese inregistrat in 1990, cu 23,2 milioane. Sursele acestor cifre sunt diverse si, in cazul celor mai vechi perioade, simple estimari. De asemenea, siteul urmareste populatia unor entitati politice, nu a unei suprafete omogene, fiind de folos pentru cei interesati de un studiu evenimential, nu unul al civilizatiilor.

Concluzia pentru care v-am bagat pe gat atatea date (si o sa mai adaug si un comentariu din care sa rezulte ca perioada otomana e demonizata in istoriografia noastra mai mult decat era cazul) este ca nu otomanii si fanariotii au stat in calea dezvoltarii unei civilizatii de prima mana in “spatiul carpato-danubiano-pontic”, ci chiar lipsa resurselor care s sustina o asemenea civilizatie, respectiv o populatie care sa o dezvolte. In timp ce fanariotii (cu toate bubele lor; eu vreau doar sa-i nuantez, nu sa-i exorcizez) au adus cultura franceza in tarile romane, aglomerarile urbane teritoriale erau reduse numeric, la o posta distanta una de cealalta (30-40 km), subpopulate, cu o viata de antrepozit de marfuri pe rute comerciale de importanta secundara. Marele potential agricol al tarii (a carui exploatare avea sa corespunda exploziei demografice de dupa 1700) pur si simplu nu exista. Baraganul era tot acolo si la fel de plat si la fel de acoperit cu strat fertil. Dar nu era arabil. In locul sau erau paduri si mlastini. Civilizatia romaneasca era una de poieni si lunci inundabile.

N-o sa promit ca mai revin asupra subiectului si ca adaug date interesante si teorii spectaculoase. Am facut-o in alte eseuri si nu m-am tinut de cuvant. Propun celor doi sau trei cititori ai mei care m-au urmarit si in alte texte de acest fel sa faca rost de estimari asupra situatiei impaduririlor in perioada post-medievala (1400-1800). Interesanta va fi si o harta a climatului si evolutiei termice in acea perioada (cu circa 2-5 grade mai rece ca astazi), corelata cu speciile de plante cultivate si, consecutiv, cu bucataria traditionala (reala, nu cea din meniurile carciumilor de azi) a fiecarei perioade in parte. Daca adaugam si accidentele antropice (invazii, razboaie, succesiuni, mutari de populatii, constituirea de centre de putere) si pe cele geo-climaterice (inundatii, cutremure, accese glaciare etc.) sau de biotop (epidemii sau infestari, precum invazia lacustelor) harta capata mai multe nuante si istoria mai mult interes. Pentru ca din ce s-a intamplat inainte curge ce se intampla astazi.

Mai ingramadesc in final niste date neinterpretate, dintr-o scuzabila lene. Armata lui Mircea cel Batran numara 10.000 de oameni, ceea ce pentru o populatie aflata in defensiva, induce spre o cifra de circa 100.000 de oameni aflati efectiv sub control si care puteau participa la mobilizare. Chiar mai putin, daca am calcula ca populatia maxim mobilizabila sub arme poate merge pana la un potential de 1/6 din numarul total de locuitori. Nepotul sau, Tepes, a mobilizat o forta de 20-30.000 de luptatori. In Moldova, Stefan cel Mare avea sub oaste 40.000 de luptatori in batalia de la Vaslui si sub 20.000 (12 dupa unele surse) la Razboieni. Armatele lui Alexandru cel Bun, la fel ca si cea a lui Basarab I la Posada, aveau doar cateva mii de oameni, sub 10. La Calugareni, Mihai Viteazul alinia 25.000 de soldati romani, iar la Seilimbar 40.000. (Punem, pentru nitica mandrie nationala, si ca adversarii erau de 3-10 ori mai numerosi in toate aceste batalii, cu exceptia celei pentru Ardeal, unde oastea transilvana era depasita numeric de cea valaha).

Data fiind lipsa unei forte militare permanenta si profesionista, numarul militarilor din diverse batalii poate, cu un aparat conceptual care sa il calibreze, sa constituie o baza oportuna de extrapolare a fortei demografice a unei entitati geografice istorice sau al unei formatiuni politice.

Alte informatii la gramada: Vasluiul, in perioada lui Stefan cel Mare, era cea mai productiva regiune din Moldova pentru ca productiile vremii constau in cultivarea artizanala de cereale (la care se pretau dealurile dealtfel foarte slab productive), olarit si pielarie. Tot din Vaslui veneau si bunurile de prestigiu ale epocii: vinurile. Astazi, ce aceleasi resurse, Vasluiul este una dintre cele mai sarace regiuni din tara.

Si tot din gramada de date (GD sau SD – stiva de date): Bucurestiul avea la 1790 30.000 de locuitori si pare plauzibil ca in perioada in care a devenit pentru prima data resedinta principala a domnitorilor valahi sa fi avut sub 5.000 de locatari. In 1830 ajunsese la 60.000 de locuitori, in 1860 la 122.000, in 1900 la 280.000, la 383.000 in 1918, 640.000 in 1930, trecuse de un milion in 1948 si de 2 milioane in 1990, dupa care, in ciuda eliberarii regimului “buletinelor de Bucuresti”, populatia imatriculata aici a scazut sub 2.000.000 si s-a stabilizat la putin peste, conform recensamantului din 2007. Cluj-Napoca avea 6.000 de locuitori in 1450, 7500 in 1700, 5.000 in 1714 si a crescut peste 10.000 abia in 1790. A depasit 20.000 abia dupa 1850. Pragul de municipiu (30.000) a fosta atins abia in 1880. A ajuns la 50.000 abia in 1900. In 1920 populatia ajunsese insa la 80.000, a trecut de suta in 1930, de 150 in 1956, de 200.000 in anii ’70 si a atins 300.000 in anii ’90. Dupa, demografia a cunoscut mai multe fluctuatii si pare sa se fi stabilizat pe un trend de crestere mult subunitara si pe un plafon de 300.000. Iasiul, al doilea mare oras dupa Bucuresti, avea 50.000 de locuitori in 1859, 78 de mii la 1900, 100.000 in 1930, 200.000 la sfarsitul anilor ’60 si 300.000 in anii ’80. S-a stabilizat pe la 315.000 de locuitori.

Constanta avea 5.000 de locuitori in 1853, 10.000 in 1895, 13.000 la 1900, dar se dubleaza in doar 2 ani: 27.000 in 1912. 60.000 in 1930, 99.000 in 1956 si 350.000 in 1992. Recensamantul din 2002 cota orasul la 310.000 de locuitori iar astazi surse locale contestate de alte localitati ofera numarul de 322.000 de locuitori.Toate aceste numere sunt false pentru ca ele, chiar si atunci cand, prin studii sociologice, sunt scoase chiar de pe teren, ele reflecta realitati administrative, nu demografice. Pentru corectie invoc cazul Brasovului care, conform datelor oferite de CIA (Factbook) si-a sporit populatia de la 280.000 la 400.000 intr-un singur an, 2005, prin constituirea zonei metropolitane si integrarea satelor din jur in unitatea administrativa Brasov.

In fapt, demografia (si cu atat mai putin demografia istorica) nu exista ca stiinta, ci doar ca instrument in mana administratiilor politice si militare, pe de o parte, si ca grila de calcul in mana agentilor de asigurare. Stim astfel ca un american de 35 de ani are 0,001227 sanse sa moara in acest an sau ca 12,6 oameni mor de inima, in timp ce de accidente cerebrale 9,6% si ca cei care mor in accidente auto sunt mai numerosi decat cei care mor in razboaie. Bune si informatiile astea. Mai spune stiinta “demo” ca noi avem o mortalitate tipica pentru URSS (11-15%), nu pentru UE (9-10%). Ca la natalitate “neta” stam ca Europa Centrala (-2 la mie) si ca, pe scurt, in 30 de ani n-o sa mai aiba cine sa ne plateasca pensiile. Merg si informatiile astea: sunt rele, dar merita stiute. In schimb, nimic care sa dea putere de filosofie tinerei stiinte a demografiei (nascuta moarta din acest punct de vedere) nu se prinde in tranzistoarele celor care manipuleaza marile date statistice.