Tag Archives: strazi

Romania, kilometrul 0: epicentrul bombei demografice

Centrul Bucurestiului, kilometrul 0 al Romaniei, este un teritoriu care, in spatele furnicarului de oameni care populeaza cu zecile de mii bulevardele, casele sunt parasite; cele cateva blocuri si case locuite sunt populate de octogenari, de aurolaci si de diversi oameni (nu neaparat tigani) care au ocupat cu forta niste case abandonate si lasate special pentru a se prabusi.

Este Bucurestiul vechi, locul unde s-a construit istoria moderna a Romaniei, domeniul edificat de Constantin Brancoveanu si clanul Cantacuzino, parasit in timpul fanariotilor si invadat de negustori straini. Arealul in care, mai tarziu, in interbelic, s-au deschis banci mari si negustorii faimoase in Europa, primul supermagazin romanesc – LaFayette-Victoria – primele tipografii, primele scoli, primele hanuri, primele biblioteci, primele academii – si primele nationalizari.

Intrat pe mainile comunistilor, centrul vechi al Bucurestilor a fost supus unui rapid proces de distrugere. Casele si magazinele de la parterul acestora, au fost nationalizate si aici au fost mutate zeci de familii de oameni ai strazii sau corturarii atrasi de metropola. Ingramaditi cate o familie intr-o camera, cate 10 familii intr-o casa, acestia au fost un permanent factor de ruinare. Intretinerea facuta de ICRAL unor asemenea case, cu utilitati improvizate pentru a gazdui atatea familii, si ridicate in baza altor bugete si realitati economice – nu a putut opri degradarea lor permanenta. Intr-o asemenea Romanie “mutanta”, in care cea mai murdara periferie a fost mutata in cel mai centru centru, chiar cetatea de scaun a Bucurestiului se pierduse printre zidurile caselor locuite de te miri cine si a pavajelor contruite ala-andala.  E notoriul episodul in care o masina Volga, mergand cu viteza mare pe strada Soarelui (fosta Regala, fosta Franceza, fosta Carol, azi Iuliu Maniu), a provocat o surpare a pasajului care a dus in cele din urma la descoperirea vechii cetati de scaun a lui Vlad Tepes si a lui Brancoveanu, reconstituita azi in ceea ce numim Curtea Veche.

Au urmat reimpropietaririle de dupa 1990. Timide, chinuite, mereu amanate, mereu promise, cu certificate de mostenitor traficate, cu drepturi de succesiune vandute unor avocati sau unor rechini imobiliari cu pile in primarie si in tribunale care puteau, ei si numai ei, sa obtina reimpropietarirea. Asa s-a intamplat cu tot Bucurestiul vechi, dar ceea ce i s-a intamplat centrului merita o nota speciala. Casele de aici sunt declarate, pe drept sau pe nedrept, patrimoniu istoric. Sunt, in majoritatea lor, cladiri de la 1700 sau 1800, majoritatea copii eclectice ale unor case din occident sau din nord. Cert e ca nu pot fi demolate. Dar pot fi lasate sa se demoleze singure. Asa e legea la noi. Daca se darama singure – macar de-ar veni un cutremur!, se roaga noii proprietari – nimeni n-ar fi silit sa le reconstruiasca, iar terenul ar putea fi folosit pentru cladiri noi de beton si termopan. Acestea ar putea fi mai bine valorificate -vandute sau sau inchiriate – la un pret mult mai mare decat sun sutele de casute cu bulina rosie in care doar la parter ce mai poate functiona cate o ceaprazerie sau cate un club-biliard-bistro-bar de fitze si manele.

In toata zona dintre calea Victoriei – Universitate – Unirea mai sunt doar vreo duzina de case si blocuri vechi locuite. Acolo unde vorbim de proprietari, acestia au de regula 80 de ani si peste. Numai ei pot fi vazuti la balcon, numai ei pot fi gasiti acasa, numai ei isi plimba dantelele invechite de la mansete si paltoanele rusesti printre buticurile cu salam si bere de la parterul acestor cladiri. In rest: banci in sedii noi, casinouri in palate cu bulina, institutii cu sedii decrepite si multe, multe cladiri complet parasite. In zona Lipscanilor, un numar de case au fost reparate la parter si transformate, printr-un program al primariei, in baruri si terase de vara. Buba e ca si astea sunt tot cu bulina, capabile sa cada si cand, in cautarea echilibrului propriu, vreun consumator mai cu chef s-ar izbi de vreun perete. Prea putine semne arata ca blocurile de aici sunt locuite si de tineri: ace de seringa, sange uscat si miros de bere, ca sa descriu o singura scara de bloc. Nu luati liftul, folositi scarile pe care batranii locatari ai batranelor case nu le mai folosesc de decenii, si veti gasi acolo, la fereala de ochii acestora, micul Ferentari, micul Zabrauti ultra-central. Curat down-town, monser! Curat down-town!

Razboi intre “columbieni”

Vad un titlu pe net: “Razboi intre Columbeni”. Citesc “columbieni” si zic “mitraliere pe strazi, contururi de morti pe strada desenate cu coca in loc de creta, motociclisti ucigasi, agenti «cia» sub acoperire, coruptie la nivel inalt, guverne din frunze de coca, militari care pun la dispozitie avioane si elicoptere pentru traficanti, top-modele care plimba droguri de colo-colo, interesant”. Cand colo, nu! Eroare! Citesc intertitlul care zicea ca Iri a facut nu stiu ce. Ce lider de “gang” columbian e si asta? Cand colo, niciun cappo. E Iri, al nostru, columbeanu, nu columbianul. Muza tabloidelor. E razboiul dintre Iri si Moni. Punct.

Si imi amintesc cum jurnale de la posturi serioase s-au compromis zilele trecute facand cover la emisiunea de stiri cu divortul dintre Irinel Columbeanu si Monica. Intreb copiii daca si ei au auzit despre asta. “Da. Ne-a zis profa de psiho!” Upss! Deci nici scoala, nu numai stirile, n-a scapat necompromisa de afacerea cu iz de pedofilie.

Aflu apoi si amanunte. Nu despre Iri si Moni, care, asta-i viata… Despre “Iri si Moni” deveniti lectie la psihologie la liceu. Profa a intrebat “de ce basm va aduce aminte povestea asta?”. Si aici a inceput dezbaterea. Desi profa, intr-un avant romantios, sustinea ca ar fi vorba despre “Cenusareasa”, copiii erau vehementi spunand ca e “Frumoasa si bestia”. Profa insista ca e Cenusareasa, si ca, poate, nu e chiar un basm perfect. Dar care e basmul perfect despre care merita sa dai reportaj in telejurnal?

O zi in Tanger

Pleci din Benalmadena la 6. In Tarifa urci pe vapor la 9. Ajungi in Tanger la 7,30. Sunt diferente de fus orar sau, mai ales, de ora oficiala. Tanger aste al cincilea oras marocan si resedinta de vara pentru regele de aici.

Atmosfera se schimba total in jumatatea de ora cat parcurgi Atlanticul. In Tanger arhitectura are coordonate comune cu sudul Spaniei, dar totul este mai murdar, mai sarac, mai lipsit de estetic. Medina, centrul fortificat al oraselor musulmane, este locul unde incepe “vanatoarea” grupurilor de turisti straini. Aceasta continua si devine agasanta in centru comercial, vechiul cartier negustoresc, dominat de casute inghesuite, medievale, pe strazi incurcate, stramte, pitoresti in esenta, picturale – daca ar fi mai bine ingrijite. “Vanatorii” sunt comerciantii marocani. Toate casele sunt, in cei o suta de centimetri de fatada, mici pravalii de unde micii vulturi, slabi si amarati se reped sa-si vanda marfa. Se tin dupa tine pe strada, negociaza oricat de neinteresat te arati, sunt agasanti si te privesc cu suspiciune. Esti alb: nu cumva esti american? Nimeni, sau aproape nimeni, nu iti ia banii din buzunar sau nu cerseste, dar sirul nesfarsit de comercianti, toti guralivi, oboseste si debusoleaza. Nu exista mercurial si preturile se fac dupa fata clientului. Dolarul merge mult mai bine ca euro, un produs care in moneda americana face un dolar este echivala la un euro jumate. Orasul in sine scapa din vedere, mascat de fructe proaspete si bijuterii spoite, de artizanate si nimicuri, toale traditionale si instrumente artefactuate. Marimea si importanta sa sunt mai evidente in zona rezidentiala, langa palatul regal, pe un deal panoramic unde turistii pot calari pe camile, sau in afara orasului, la Coloanele lui Hercule, locul unde eroul s-a batut cu titanii si a creat un capat lumii antice, panorama de asta data pentru Atlantic, cu delfini care vin pana foarte aproape de tarm si cu ton urias care sparge brizantii.