Tag Archives: prognoza

“Oportunitati si provocari”, vorba cuiva

Daca România ar fi o conserva iar Europa un cos de cumparaturi, important ar fi, într-adevar, numai ce marca e conserva. Numai ca nu e asa. Numirea unui premier este o afacere ce implica agenda internationala care din acest an capata preponderenta, în formula: pivotam spre Germania acum sau peste 10 ani?
Sub Basescu, România s-a orientat ferm si decis spre o relatie preferentiala cu Washingtonul. Au primat considerentele strategice si geopolitice, Europa nefiind înca în stare sa “vânda” securitate. Si, cum economia vine la pachet cu diplomatia, România a virat ferm spre SUA. Astfel, cea mai mare parte a rezervelor valutare ale României nu se afla în subsolurile BNR, ci sunt împrumutate direct sau indirect unor guverne occidentale. Statele Unite este principalul debitor în suma neta al României.
Totusi: e greu sa platesti, peste ani, în euro, o datorie contractata în dolari. Asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a deficitului comercial al României se înregistreaza pe relatia cu tarile Uniunii Europene, Germania fiind principalul partener comercial al Romaniei, calculat pe balanta comerciala.
Bref, Romania va fi silita, chiar daca nu i-ar placea, sa pivoteze în politica internationala, de la “totul pentru America”, la “totul pentru Germania”. Tara care duce moneda Euro în spate si care nu a mai avut, dupa 1944 niciodata, relatii cordiale cu Bucurestiul.
Chiar Statele Unite ne împing spre Bruxelles. O scurta istorie diplomatica ne arata ca Basescu a reusit o legatura speciala cu vechea administratie de la Washington, reprezentata de George Bush si care se baza pe sustinerea predominant formala, dar neconditionata a politicii americane. Desi Bucurestiul nu si-a schimbat atitudinea nici dupa venirea lui Obama, relatia a fost brusc mai rece, cel mai important element fiind scaderea importantei politicii mondiale în agenda unor SUA lovite din plin de criza economica.
Institutiile de inspiratie americana, cum sunt FMI si Banca Mondiala, au mentinut totusi o relatie prietenoasa cu România, asigurând finantarea în 2008-2010, împiedicând intrarea în încetare de plati, favorizând si justificând implementarea unei austeritati bugetare pe care PDL o dorea chiar si înainte de criza financiara. Astfel, în mai putin de un an, România a devenit cel mai mare debitor mondial al fondului, iar inspectiile FMI în România au generat aproape toate temele majore de politica interna.
Totusi, chiar termenii acordului cu FMI prevad o relocare a Bucurestiului din harta intereselor SUA în cea a intereselor europene. Astfel, referirile la absortia fondurilor europene, echilibrarea raporturilor comerciale, dar si directionarea politicii monetare, prezente în acorduri, rapoarte si scrisori de intentie, leaga ferm România de UE si de strategiile economice comunitare. Pe termen scurt si mediu, România poate avea importanta pentru SUA doar în termeni militari, ca baza pentru operatiuni NATO. Din celelalte puncte de vedere, România este neinteresanta si îndepartata, o mica povara cu deficit bugetar, comercial, international si social. În schimb, Germania, mult mai apropiata la toate capitolele de România, poate fi un tractor mult mai bun pentru mica si inconsecventa tara din est. Asta cu atât mai mult cu cât, în 2015 sau în 2035, România va abandona leul si va aborda marca germana, sau Euro, cum se numeste acum valuta emisa de Bundensbank.

Inflatia ca nano-revolutie


Poti face revolutie cu oameni in strada, cele mai spectaculoase revolutii asa sunt. Cu raniti, cu eroi si martiri. Sau poti face revolutii cu tipografia de bani. Aceste revolutii nu sunt spectaculoase, abia daca fac cateva titluri in publicatiile specializate, dar sunt cele mai numeroase.
Inflatia intr-o economie este definita ca exces de moneda fata de bunurile a caror tranzactie trebuie sa o mijloceasca. Are curbe, din punct de vedere economic, are proceduri, are mecanisme, are diagnoze si prognoze.
Interesanta cu adevarat este doar din punct de vedere social.
In mod normal, “pe economic”, este considerata un viciu al monedei, un defect structural care intervine in circulatia marfurilor pe niste disfunctionalitati ale pietei, pe incapacitatea de prognoza a acorilor economici sau pe nevoia guvernelor de a crea si finanta deficite. Indeobste statul, care este actorul economic care emite moneda, este creditat cu controlul inflatiei si deflatiei, lucru nu intotdeauna adevarat.
Ca mecanism, intr-o explicatie “pop”, inflatia functioneaza astfel (caz limita, cu titlu de exemplu): o economie produce 100 de bunuri cu valoarea “naturala” de 1000 de monede si mai tranzactioneaza capitaluri (imobiliare) in valoare naturala de 500 de monede. Pe piata ar trebui sa existe 1500 de monede prin care sa se efectueze toate tranzactiile. Numai ca la aceste valori, de unu la unu, nu se fac tranzactii, toti proprietarii de bunuri/imobile avand tendinta de a-si supraevalua proprietateatea si de a cere 2 monede pentru o valoare unitara naturala. Pe piata apar asadar si 3000 de monede prin care tranzactile se efectuaza la pretul vizat. Avem o inflatie de 100% si fiecare moneda valoreaza asadar doar jumarte din valoarea ei nominala. La acest palier inflatia este strict o chestiune contabila si moneda actioneaza omogen asupra tuturor marfurilor tranzactionabile. In mod real inflatia nu actioneaza omogen. Pe piata reala apar doar 500 de monede noi care actioneaza diferit asupra bunurilor si capitalurilor, facilitandu-le pe cele mai volatile si “devalorizandu-le” pe celelalte, cel emai expuse fiind capitalurile.
Inflatia e un lucru bun intr-o societate. Desi finantistii vorbesc adesea despre moneda in exces ca fiind “moneda rea”, ei sunt constienti ca pe o piata cu un echilibru perfect tranzactiile ar fi sporadice. In actuala criza economica ceea ce nu functioneaza este exact aceasta “suprafinantare” efectuata de state si banci. Fara moneda in exces, economia devine statica, promisiunile de cumparare/dobanzile prea mici sau prea mari, iar circuitul economic si social tinde spre consolidare a valorilor economice si deflatie.
In mod real, desi statele concep “strategii de lupta contra inflatiei”, inflatia este incurajata in mod permanent si se vizeaza doar stabilizarea ei in limite considerate tolerabile din punct de evdere economic si social. Prin inflatie castiga toti actorii economici activi si pierd toti cei statici. Iar activitatea inseamna, atat in filosofia economica, cat si in cea pozitivist-sociala, progres. Inflatia este asadar mecenismul prin care se dez-osifica o societate, sunt penalizate mostenirile si imobilizarile de capital si sunt valorificate si incurajate tehnologiile si tehnicile economice noi, inclusiv clasele si grupurile sociale prin care acestea se produc. Este, strict teoretic, o mini-revolutie sociala, o nano-revolutie indreptata impotriva establishmentului si a tendintelor acestuia de a deveni inert economic si conservator. Cu cat o economie este mai omogena, “mai perfecta”, cu atat aceste efecte sociale se produc mai eficient, eliminand, ca in SUA, necesitatea unor revolutii “catastrofice” in care decontarile economice de valoare sociala sa se produca intr-un stadiu unic si violent.

sursa foto: royalty free arhivafoto.ro

Canibalism marca PSD

Geoana sau Oprescu? Care din ei va fi mancat pe paine, care e micul dejun si care cina? O dilema grea pentru un partid care se autodevoreaza de 20 de ani.

Scurta istorie PCR: Partidul s-a infiintat in 1921, cu 90 de ani in urma. Dupa ce si-a autedovorat in numeroase randuri garnitura de condecere (episoade ca Pauker, Foris, Chivu Stoica, Alexandru Draghici, Nicolae Ceausesscu), prima disidenta majora a fost la scurt timp dupa 1990, cand aripa Roman a FSN (formatiune politica in care se reorganizasera factiunile populiste din PCR si din Securitate) s-a rupt de cea condusa de Iliescu, adept, la acea data, al unui comunism glasnost. A fost practic prima disidenta majora, formatiunea lui Roman avand sa devina PD-PDL, un partid in stare sa castige alegerile in Romania.

Alte disidente au avut o amploare din ce in ce mai mica, apropiindu-se, din ce in ce mai mult, de modul canibal in care isi rezolvase PCR disputele inainte de 1990. Dupa ce Melescanu  a incercat sa preia, incurajat de Iliescu, puterea in partid in dauna lui Adrian Nastase, din PCR a mai plecat inca o factiune care pentru scurt timp a avut personalitate juridica sub numele de ApR. A fost partial absorbita in PNL, unii lideri intorcandu-se in timp la PSD.

Rivalitatea dintre Nastase si Iliescu a durat ca un conflict mocnit in perioada cand cei doi au detinut puterea, pierderea alegerilor prezidentiale si parlamentare fiind semnalul pentru o batalie deschisa in care cei doi lideri s-au anulat reciproc, castigator fiind oportunistul Mircea Geoana. In stilul clasic al partidului, invinsii au fost pensionati: Iliescu a ramas un simplu senator, bagat in seama doar de mass media; lui Adrian Nastase i s-au descoperit dosare penale, fabricate, dupa cum el insusi a sustinut la un moment dat, chiar de catre colegii sai de partid.

Pus in rivalitate cu Sorin Oprescu, un bastard PSD nerecunoscut de partidul care l-a produs si care il alimenteaza, pare ca a venit timpul lui Mircea Geoana sa fie canibalizat de colegii de partid. Este considerat prea slab pentru a castiga o batalie electorala (dovada ca nici nu a castigat vreuna), iar Oprescu e perceput ca o copie a lui Basescu, capabila sa se bata cu originalul. Mass media sustine ca poate avea succes si se insceneaza o intreaga dramoleta care sa il duca in turul doi si de acolo la Cotroceni. Sondajele comandate de televiziuni se masluiesc in acelasi scop. Numai ca partizanii lui Oprescu nu tin cont ca Oprescu nu e numai un xerox cu marlaniile lui Basescu, e si o copie nelegitima a lui Geoana:ezitant, lipsit de substanta, lipsit de viziune. Un om politic simpatic, dar lipsit de faza lunga.

El n-a putut nici macar sa conduca o filiala a partidului; cum poate reuni masa amorfa a PSD? In schimb, Geoana daca stie ceva, stie sa faca echilibrism. Sa mearga pe capul factiunilor divizate ale PSD, punand genunchiul pe gatul oricarui lider care tinde sa devina prea popular, chiar daca ii este sau i-a fost, la un moment dat, sustinator. Oprescu, Ioan Rus si Mitrea sunt exemple de manual.

Oricum ar fi, Geoana e pus pe masa zilele astea, iar pesedistii de prin conducerea centrala si de prin judete freaca furculita de cutit. Insa o mana de ajutor a primit-o chiar azi de la Boc: eliminarea lui Nica din Guvern. Constrans sa reactioneze la un PDL din ce in ce mai ofensiv, PSD trebuie sa se stranga in jurul lui Geoana si sa renunte la proiecte SF, cum ar fi sustinerea unui candidat independent. Asa ca in loc sa-l faca piftie pe Geoana, il vor face sendvis pe Oprescu. Epitaful lui Geoana va fi scris abia in 2010.

Prima Casa si impactul asupra chiriilor

Urmare a programului Prima Casa, este asteptata o ieftenire a chiriilor in perioada toamna 2009 – toamna 2010. Argumentele sunt:

Prima Casa este un program ai carui beneficiari sunt aproape suta la suta chiriasi. Cine castiga 1000 sau macar 500 de euro lunar, are si acte fiscalizate pentru a dovedi asta – si sta cu maica-sa? Iar daca nici propria casa n-o are, unde sta? Raspunsul e clar: cu chirie. Practic nu a mai existat pana acum un program guvernamental care sa se adreseze atat de clar unei paturi atat de distincte: chiriasii cu venituri sigure si certe. Spre comparatie, locuintele ANL aveau ca tinta micii intretinuti ai statului sau ai familiilor lor, incapabili sa acceseze credite, dar capabili sa ateste o stare sociala proasta.

Pe de alta parte si casele in care urmeaza sa se mute beneficiarii programului sunt – intr-un numar bun – actualele case de inchiriat. Deci modo grosso: chiriasii de azi se vor muta ca proprietari in casele care astazi sunt inchiriate. Numai ca: pe piata imobiliara mai apar si case noi, intr-un numar semnificativ, dar si apartamente locuite de batrani care se muta cu copiii sau decedeaza. Rezulta ca un numar mare  de chiriasi, circa 20.000, se vor muta ca proprietari, prin creditul Prima Casa, in 10.000 de apartamente care sunt acum inchiriate, 5.000 de apartamente care sunt locuite acum de pensionari si 5.000 de case noi. Asta, in rezumat, inseamna ca 10.000 de apartamente care au acum chiriasi care pot plati 300-400 de euro pe luna vor ramane neocupate pana in toamna, ceea ce va crea o presiune asupra proprietarilor mult mai mare decat cea exercitata de agentiile imobiliare care ii preseaza sa tina pretul mare. Pe datele folosite de mine cu titlu de exemplu, scaderea asteptata este de circa 10% daca numarul total al locuintelor inchiriate este de 100.000. Insa scaderea poate fi mai substantiala, de pana la 20-30%, daca avem in vedere ca din piata chiriilor dispar tocmai chiriasii cu veniturile cele mai sigure si mai substantiale, care devin prorietari de Prima Casa.

Uninominalul, primul pas spre Anticipate

Au zapacit chestia asta cu uninominalul de nu mai intelege nimeni nimic din el, nici cine castiga, nici ce. Sondajele sa fac si ele la deruta: nu pe colegii, nu pe candidati reali, pe partide, si doar in 2-3 judete, ca si cum ai testa care sistem de telefomie mobila e mai performant: amestecand cunoscatori si diletanti, incurcand servicii si companii, intreband pe cine nimeresti, consumator sau nu. Asta a fost introducerea.

Cuprins: Cu un continut atat de zapacit, cum e formula de vot, si modalitati de predictie atat de zabauge, cum sunt actualele sondaje de opinie (care pur si simplu nu tin cont de mecenismele votului uninominal) rezulta cu certitudine ca nici in urmatorii ani nu vom avea o majoritate parlamentara si ca ne pasc niste anticipate. Si ca tot o alta Revolutie ar fi mai buna.

Chestii de mate simple: daca nici PRM nu mai intra si nici PNG nu pupa Parlament, in noul Legislativ ar exista doua blaturi mari (PDL si PSD), o bezea (PNL) si prea putina margarina care sa lege intregul amestec. Masa de manevra, dupa redistribuirea voturilor, ar ramane doar UDMR in ambele camere, plus grupusculul format din reprezentantii minoritatilor si independenti. Pe scurt: nici PDL, nici PSD nu vor putea face un guvern bazandu-se numai pe proprii parlamentari si pe cei ai UDMR, minoritatilor si independenti. Raman ca variante de start: concubinajele cu PNL. Ori, Tariceanu nu poate participa la nicio platforma politica cat de cat logica alaturi de PSD. Singurul lucru care i-ar putea aduce impreuna ar fi ura fata de Basescu. Pana si alianta DA s-a bazat pe lucruri mai solide si o oarecare asemanare programatica, nu doar pe detestarea lui Iliescu si a lui Nastase. Un guvern PSD+PNL poate avea ca singur obiectiv strategic ofticarea, izolarea, denigrarea lui Base. In rest: niciun punt de convergenta in strategia pensiilor, cea sindicala, cea relativa la integrarea europeana, cote de impozitare, prudenta economica si sociala. In toate aceste chestiuni cele doua partide au avut mereu convingeri contrare.

E drept ca ele au si oarecari puncte de convergenta: o clica economico-politica ce finanteaza ambele grupari. Dar tara nu are nevoie de un guvern pentru Rompetrol si nici macar nu poate fi condusa asa. Scandalurile ar fi mult mai numeroase, remanierele saptamanale si avertismentele de la Bruxelles zilnice.

O alianta PDL-PNL este si mai improbabila. Injumatatit la nivelul cadrelor de plecarea gruparii Stolojan, PNL are o ura atavica fata de fostul aliat si nu ar putea fi un partener pentru acesta decat daca intreaga grupare Tariceanu este alungata de la carma partidului. Nu e nici timpul, nici locul, si nici momentul. Incheind guvernarea cu un plus electoral fata de 2004, Tariceanu e pe cai mari. Cum ar fi posibil sa se detroneze singur?

PDL are o combinatorica extrem de limitata. “Ei cu ei, noi cu voi” este strategia totul sau nimic a acestui partid in aceste alegeri. Condamnad intreaga clasa politica, distantandu-se de aceasta si sustinand eforturile procuraturii de a aduce in instanta politicienii corupti, PDL s-a scos singur din jocul politic si si-a inchis majoritatea colaborarilor posibile. O reconstructie a acestora cere timp. Timp nu exista.

Strategia PDL a avut in vedere obtinerea majoritatii simple in parlament direct din votul la urne. Un obiectiv prea ambitios, cu siguranta, dar spre care au fost impinsi de victoria zdrobitoare din referendumul contra lui Basescu, in care partidul democrat s-a implicat de partea presedintelui. Un alt impuls antisistem a fost dat de rezultatele alegerilor pentru parlamentul european, unde PD, pe de o parte, PLD, pe de alta parte, au scos rezultate excelente.

Eroziunea politica a fost insa rapida. Confruntat pe de o parte cu lipsa de cadre proprii care sa acopere atat nevoia de personal politic la nivel local (primari, consilieri, presedinti de consilii judetene), cat si la nivel european (europarlamentari), PDL s-a trezit in aceste alegeri cu o rezerva prea mica de oameni de calitate si cu notorietate si a propus in unele colegii candidati care n-ar castiga nici in fata lui Adrian Copilul Minune. Au facut si o politica de transferuri inceputa cam tarziu, care le-a adus unele nume mari (Ionut Popescu), dar si multi traseisti, ceea ce a facut sa se mai estompeze din aura de renovatori ai sistemului si i-a facut sa semene cu celelalte partide. Bref: PDL plateste tribut faptului ca acum 4 ani era un partid de 10% si, in fata unui electorat care era dispus sa ii acorde 50-60% in vot direct, a avut prea putini oameni sa acopere nisa sa de viata politica. O nisa din care nu prea mai poate sa iasa, cel putin pentru moment.

Un guvern compozit si dereglat inca din formare, compus prin coabitarea unor inamici politici, urmat de scandaluri, remanieri, alte guverne si, in cele din urma, niste Anticipate. Este scenariul cel mai plauzibil care reiese din actualele sondaje de opinie. Este drept, niste sondaje extrem de proaste.