Tag Archives: mediterana

Din Marmaris in Gokova

Plecam din Içmeler intr-o simfonie a greierilor cosasi. Nu-mi imaginez nici cat de mari, nici cat de multi sunt.
Zgomotul lor vine de pretutindeni din munte ca dintr-un urias ventilator al padurii de conifere inghesuite pe versantii de stanca pura.

Drumul spre Marmaris este scurt si ar fi si mai scurt daca nu l-am parcurge cu “mocanita”, un microbuz pe care l-am poreclit asa din cauza lui “tataie”, un turc cu parul siniliu asezat la volan, care calca pe acceleratie ca pe un covor dintr-o moschee: delicat, sfios, nu cumva taurul mecanizat sa-i scape de sub picior. Probabil toata viata si-a trait-o in serpentine, cu marea din jos si muntele deasupra, si cate grozavii legate de viteza vor fi vazut ochii sai batrani nu pot intelege mintile nerabdatoare ale turistilor veniti sa se distreze cat mai repede si cat mai mult.

In stanga am muntele, in dreapta am marea si ma indrept spre Gökova. Alianta aceasta dintre munti inalti, impaduriti, verde-negri si marea cea fara mal, de un albastru pe care nu-l pot povesti, ma bucura si ma face gelos. Patima mea declarata pentru Valea Jiului, unde muntii vin sa se dea cap in cap deasupra unei sosele chinuite si a unui rau tanar si vijelios, ma pune in grea dificultate. Nu cumva e mai frumos peisajul Turciei? Gasesc frumuseti si defecte, plusuri si minusuri si imi ia mult timp sa decid ca amandoua sunt frumoase si ca n-am motiv sa le compar. Si inca n-am vazut nimic.

La Gökova ajungem cu o intarziere turceasca. Am fost trimisi intai la un alt ponton unde nu ne astepta nimeni, nu ne dorea nimeni. Am inconjurat pana la urma lacul si am nimerit pe barca noastra. Insotitorul de grup, Andreea, este exasperata: in unele ocazii, romanii se dovedesc mult mai bine organizati si mai nemti decat turcii. Dar turcii zambesc mult mai mult, sunt intotdeauna binevoitori si e aproape imposibil sa te superi pe ei. Daca tu esti trist, ei sunt disperati; daca esti vesel, ei rad in hohote; daca esti plictisit, ei sunt scarbiti de viata; daca tu doar schitezi un zambet, ei zambesc cu o gura cat toata Mediterana. Sosirea romanilor pe vas il anima dintr-o data. Englezii, deja amplasati pe bord, sorb cate o bere turceasca aproape muti, cu priviri ratacite, incat prima senzatie este ca sunt rusi abia dezghiocati dintr-un chef adanc, persecutati de caldura darnica a teritoriului in care nu ploua decat iarna.

Croaziera incepe in miezul unui golf sapat pe kilometri si kilometri in vaile unui munte. Versanti care bat poate spre mia de metri se sprijina direct in mare, de o parte si de cealalta a marelui golf incat ai senzatia ca navighezi intr-o caserola. Yahturi si mici nave de croaziera se intersecteaza si se intrec in baia ampla, cu cele mai albastre ape posibile, cu mii de oglinzi stralucitoare pe creste de val, prin o sumedenie de insulite. Una din tintele calatoriei este chiar insula Cleopatrei, minunata imparateasa a Romei, poate chiar cea mai capricioasa femeie din imperiu si din lume. Special pentru ea, spun localnicii, Marc Antoniu a adus nisip din Egipt si a cladit aici o fasie de plaja cat sa o iei intr-un buzunar. Turistii rad de localnici cand aud aceasta, cum sa cari nisip cu navele la 30 de zile de mers pe ape, doar pentru a satisface capriciul unei zeite nelegitime? Dar daca istoricii zambesc inca in barba despre o asemenea ipoteza, geologii sunt foarte clari in barbile lor: in nisip s-a gasit planton fosilizat vechi de 2000 de ani care are forma unor sfere perfecte, iar cel mai apropiat loc unde se gaseste asa ceva este litoralul Marii Rosii.

Prima intalnire cu insula se petrece fugar, dintr-un unghi care nu permite o prea intima vizualizare. Vasul trece departe, spre o plaja de pietre care coboara intr-o apa ce pare pitica doar fiindca este extraordinar de limpede. Pestisori mici de doar doua unghii se vad pe fundul cu piatra fina, unsuroasa din cauza apelor mult prea sarate. Este suficient doar sa te asezi pe spate si innoti garantat, aproape fara sa faci nici un efort, doar fiindca existi acolo. Stilurile de innot sunt un lux nenecesar. Portanta apei este atat de mare incat faci pluta si din maini trebuie sa dai doar ca din niste padele de caiac.

Masa se ia pe vas, cu cetateni imbracati inca in costumul de baie, care se grabesc pentru a ajunge din nou pe duneta fierbinte de deasupra ambarcatiunii, pe sezlongurile generoase, mari producatoare de piele bronzata. Vasul a plecat sorbind apa sarata prin sorburile mecanice. O tromba de spuma arata ca pescajul inca nu este suficient, ca sorbul a muscat doar o creasta de val. Dar abia iesit din rada ingusta, valurile se mai domolesc si cetatenii pot umbla pe duneta, e drept, mai mult in patru labe daca n-au de ce sa se tina. Pentru un orasean, invatat ca pamantul sa-i fuga de sub picioare doar in caz de cutremur, experienta ca nava intreaga sa se retraga cu cinci centimetri atunci cand cade intre valuri este una bizara. Creste de val se sparg la prora si spuma cu reflexe verzui improasca tinuta rumena a celor mai umblatori dintre turisti. O tanara pereche, care se saruta fara sa spuna nici un cuvant in nici o limba pamanteana pentru a ma ajuta sa-i situez pe glob, s-a asezat pe bompresul din tribord special pentru a primi valurile sparte pe sepci si pe haine, ca un dus urias al unei naturi in care nu ploua aproape niciodata.

Ancora in rada insulei Cleopatrei se petrece in mijlocul celor mai mari valuri. Avem curenti de travers si parcarea marelui vehicol are loc prin ajustari repetate, mai mult pe bajbaite. Un alt vas, apoi un altul, apoi un altul, vin la scurt timp sa-si verse turistii, predominant britanici dar si nemti si danezi, pe plaja nascuta dintr-o mare iubire. Forfota pe plaja ingusta devine continua, ca intr-un supermarket. Fiecare gaseste portia de nisip, de piatra, de apa, care ii convine. Zgomotul vaporului, care da un semnal scurt pentru a rechema la bord oamenii acvatici, este primit cu resentiment. Capitanul se mai reabiliteaza putin atunci cand, zece minute mai tarziu, arunca ancora la oarecare distanta de niste ruine antice, inundate in buza unei insulite, si spune: 10 minute stationare; apa are cinci metri. Nu e nevoie sa spuna mai mult. Turistii stiu ca a venit vremea sariturilor la mare adancime. Nu stiu cum se face ca doar cei mai solizi dintre navigatori se incumeta si apa sare improscata cu mare viteza pe bordurile lacuite ale vaselor, printre berile celor care se racoresc pe puntea unu pana pe sezlongurile celor care se prajesc pe puntea doi. Cele zece minute devin un sfert de ora, apoi 20 de minute si s-ar lungi si mai mult daca efendi capitan n-ar porni pe neasteptate motorul, silindu-i pe innotatori sa urce din mers pe scarita ingusta care le-a fost pregatita.

La intoarcere nimeni nu mai are nimic cu „tataie“ care conduce in legea lui, cu mila lui desavarsita pentru pedala de acceleratie. Turistii isi refac cu totii motoarele, in silentiozitate, pentru a porni in partea a doua a zilei de distractii: cina, barurile, cluburile de noapte, discotecile.

Costa del Sol

Coasta Soarelui

Spania este tara europeana cu cele mai mari venituri din turism. Peninsulara, tara este in primul rand o inlantuire de coaste si plaje mediteraneene, cele atlantice, la nord de Portugalia, in tarile basce, fiind cu faleze inalte, lipsite de plaje si mai putin dezvoltate turistic.

La Mediterana, din Pirinei incepe Costa Brava, Coasta Salbatica, de asemenea cu faleze care se prabusesc in mare. E marginita la sud de Costa Dorada (Coasta de Aur), colonizata de greci in vechime si dominata de principalul sau oras, Barcelona. Urmeaza Costa del Azahar, Coasta Florii de Portocal, taram eminamente turistic cristalizat in jurul Valenciei. Insulele Baleare, aflate in larg in fata Valenciei, sunt zona care in anii ’50 duceau greutatea intregului turism estival din Spania. Sub Valencia, tot mai spre sud, se intinde Costa Blanca, Coasta Alba, cu o mare interioara, cu Almeria si cu sate care uimesc prin albul specific mediteraneean sau prin dantela arhitecturii maure. Costa del Sol, Coasta Soarelui, se invecineaza cu aceasta printr-o scurta zona de granita, Costa Tropical, considerata de multi doar o parte din Costa del Sol dar deosebita de aceasta prin aerul indeosebi rural, prin satele de mare diversitate arhitecturala si de traditii, avand drept resedinta un oras eminamente montan, Granada.

Costa del Sol, cu sute de kilometri de plaja, e drept, adesea foarte ingusta, cu clima sa deosebit de blanda, ferita si de excesele frigului si ale caldurii, cu muntele care coboara in mare, este o zona atractiva si pentru turistii spanioli, care, multi, nu duc lipsa de plaje nici la ei acasa, pentru exoticul, traditia si valorile sale. De la est la vest arealul urban devine tot mai select, preturile locuintelor si hotelurile mai piperate, magazinele mai stilate si terenurile de golf tot mai numeroase. Pentru acest sport aristocratic, regiunea este una de o mare importanta, fiind una unde practicarea sa se poate face tot timpul anului, acesta fiind si motivul pentru care este gazda unora dintre cele mai importante turnee de gen. Desi varful de sezon este reprezentat de perioada estivala, Costa del Sol nu cunoaste o sezonalitate si hotelurile nu se inchid in “extrasezon”, ele fiind gazde pe toata durata anului pentru turismul de golf sau alte sporturi, pentru pasionatii de yahting, pentru conferinte si reuniuni sau pentru invatarea limbii spaniole – domeniu in care statiunile din jurul orasului Malaga beneficiaza de un program care imbina atractiv educatia si turismul.

La vest de Costa del Sol, pana la granita cu Portugalia, cuprinzand si regiunea de langa provincia engleza Gibraltar, se plaseaza Costa del Luz, Coasta Luminii, locul unde se varsa in mare Guadalquivir, cel mai important rau al Spaniei. Algeciras, la Mediterana, si in primul rand Tarifa, la Atlantic, sunt porturile spaniole care incadreaza stanca Gibraltarului si din care, pe vreme senina, Africa se vede clar. La 30 de minute cu vaporul Ceuta, oras spaniol de pe coasta Africii, si Tanger, portul marocan al stramtorii, deschid noi orizonturi pentru calatorii.

Toledo, note de subsol istoric

Califatul european si Regii Catolici

Plantatiile de maslini ale muntelui fac buna vecinatate cu palmierii si cocotierii coastei iar regiunea intreaga pare o uriasa gradina botanica. Plante care in Romania cresc doar in ghivece si balcoane ajung aici la dimensiuni la care cu greu mai pot fi recunoscute: leandrii sunt uriasi iar ficusii par stejari tineri. Coasta e verde dar cu un mare efort uman care a dus la irigatii, fantini arteziene si cortine de apa intr-o traditie deopotriva europeana si araba, ca si arhitectura, ca si istoria, ca si oamenii.

Andaluzia a fost timp de 700 de ani provincie musulmana. A fost primul si ultimul pamant stapanit in Europa de catre arabi. Dar istoria au inceput-o aici fenicienii si cartaginezii, intemeitori, intre altele, ai orasului Malaga. Primul regat iberic a fost cel al lui Amilcar, dictator cartaginez exilat si al carui fiu, Hanibal, a fost primul cuceritor al Romei. Latinii au cucerit si ei peninsula, dupa o suta de ani de lupte, iar Sevilla, centru de comert pentru metalele rare, a devenit unul dintre cele mai importante orase romane. Vandalii, al caror regat din nordul Africii fusese spulberat de bizantini, au preluat puterea in Spania, si-au stabilit capitala la Toledo si au schimbat numele vechi al provinciei romane, Beatica, cea fericita, cu unul nou: Andalusia.

Continue reading Toledo, note de subsol istoric

Calatorie in El Andaluz

Pe aici au intrat arabii in Europa si tot de aici a plecat Columb sa adauge lumii un nou continent. Provincia Malaga si Costa del Sol reprezinta una din zonele cu o istorie de mare anvergura si cu un prezent fluid, in plina dezvoltare.

Turismul este industria predilecta a coastei iar cuvintele cheie sunt dintre cele cu o relevanta mondiala: Alhambra, Sevilla, Cordoba, Granada, Generalife, Picasso, Murillo, Goya, Zurbaran, Sierra Nevada, Guadalquivir, Marbella sau Gibraltar.

Pe scurt: Andaluzia

Un oras de sute de kilometri

Malaga este capitala provinciala si punctul cel mai estic al unei aglomerari urbane unica nu doar in Spania, ci si in lume. Pe sute de kilometri, pe toata lungimea Costei del Sol, se intinde practic o singura localitate, un urias oras liniar care nici macar nu are nume intrucat din punct de vedere administrativ este impartit in mici orasele si orase-statiuni: Malaga, Torremolinos – cea mai veche si cea mai mare dintre statiunile acestei coaste, cu un aspect inca destul de popular, Benalmadena – alba si caramizie, intr-o mare febra a constructiilor, Fuengirola – cosmopolita si turistica prin excelenta, Mijas – localitate istorica plasata chiar in centrul coastei, Marbella – zona cea mai scumpa, cu un port de yahturi superb si select, Nueva Andalucia, Alcantara si Estepona, orasele scumpe, cosmopolite, cu o mare dezvoltare turistica si imobiliara, orasul lamelar din sudul Spaniei se intinde pe 160 de kilometri dar pe o largime nesemnificativa, pe o scurta fasie de plaje stranse de Marea Mediterana pana in marginea arida, salbatica a lantului muntos Sierra Nevada.

Continue reading Calatorie in El Andaluz

A sasea integrare europeana a Romaniei

Nicu Ilie

Intre alte modele de antropologie urbana, unul dintre cele mai generoase ca putere de explicatie si de analiza a civilizatiilor este cel al oraselor-stat in care “cetatea” (in sens mai intai propriu, azi figurat) genereaza un hinterland rural si chiar urban caruia ii serveste ca standard institutional, sursa de tehnologie si pattern social. Conform modelului, Parisul si Ninive, Londra si Babilonul pot fi explicate unitar in cadrul unor analize structurale sau pragmaticiste iar tipurile de stat generate de aceste “cetati” devin ipostaze ale unor structuri etatiste fabricate si depozitate intr-un oras central. Gradul de centralism prezinta astfel o fixatie, o constanta, in topos si o evolutie libera, o variabila, in cronos, reliefate intr-o categoremata extrem de simpla, redusa practic la doar doua categorii: centru-de-putere si centru-de-prestigiu, functiile de baza ale cetatii. Sigur, atunci cand categoremata e redusa, sincategoremata e generoasa si axele de analiza clasice (economic, social, juridic, politic, religios, cultural, lingvistic etc.) devin sincategorii perfect subscrise modelului.
Frumusetea acestuia (care, desigur, nu poate exclude sau eclipsa alte modele, nici macar pe cele hegeliene) este ca e un concept federalizabil, analiza categoriala putand fi aplicata atat unui summum holist al civilizatiilor, cat si unor civilizatii specifice, unor state specifice si se preteaza chiar si unei analize regionale.
O asemenea analiza holista aplicata structurilor statale din Romania duce la concluzia ca acestea au fost continuu in procese de integrare europeana. Asimiland si Dacia antica acestei analize, ca structura statala cu topos comun, putem vorbi despre a sasea provocare, a sasea integrare europeana a Romaniei, in timp ce centrele de putere si prestigiu au evoluat cronologic de jur imprejurul granitelor sale. Pentru ca o asemenea afirmatie sa nu para ofensatoare, trebuie mentionat ca integrarea nu exclude autocefalia si autodeterminarea pe care structurile statale din toposul roman le-au avut adesea iar integrarea se reduce la tendinta sau necesitatea aderarii structurilor politice, industriale si de life-style la structuri mai ample al caror sediu a fost aproape permanent in afara toposului romanesc.
O alta mentiune ce trebuie facuta e ca stadialitatea presupusa de o asemenea concluzie este o fictiune in vederea studiului, stadiile in sine nefiind structuri, ci procese. Trecerea de la un centru de putere si prestigiu la altul nu s-a facut prin rupturi, ci prin acumularea unei mase critice de evenimente. Chiar identificarea ca atare a celor sase stadii este una discutabila, mai mult exemplificare decat teorie. Punctul de vedere in sine este ca toposul roman a fost mai intotdeauna exocentric.
Statul dac, ca prima structura statala pe acest topos, adera la modele politice, tehnologice si de life-style mediteraneene si indoeuropene coagulate in zone egeana in orase-stat cu un centru flotant de putere regionala dar cu un centru de prestigiu destul de coerent, identificat in Atena. Comertul politic, cel tehnologic si marketingul erau in stadiu incipient, la fel ca si cetatile si structurile etatiste europene, integrarea fiind una de substrat, de civilizatie materiala si instrumentar. Probabil ramaneau insa necomunicate (ne-puse in comun) si slab influentate domenii ca lingvistica si religia, esentiale in structura unei civilizatii.
Cucerirea romana a fost un model de integrare nu numai in Dacia, ci oriunde in imperiu. Civilizatia latina fost cea mai omogena si coerenta constructie institutionala din Europa in toate timpurile. Roma devenise singurul centru de putere de pe continent, o a doua putere, flotanta si total descentralizata, rar constituita statal, avand loc doar la frontierele republicii. Acolo se constituiau si dispareau numeroase “regate calare” dar chiar si acestea aveau drept centru de prestigiu Roma. Acolo se fabricau si se depozitau valorile, credintele si obiectele de care intregul continent avea nevoie. Desi la randul sau Roma avea ca model artistic, religios si filosofic Grecia clasica si elenismul, dreptul roman si ingineria au facut ca spiritul latin sa aiba substanta proprie, una pe care a exportat-o atat in tinuturile stapanite cat si asupra unor populatii nomade. Daca pana atunci Europa putea fi considerata inca o peninsula a Asiei, dupa perioada romana putem vorbi pe drept cuvant despre un continent.
Cea de a treia integrare europeana a toposului daco-get poate fi considerata crestinarea, care a mutat centrul de referinta din sud-vest, de la Roma, in sud-est, la Bizant. Prima structura etatista reorientata cardinal pe aceste coordonate a fost cea romano-bulgara, urbanizata mai mult in zona muntilor Balcani, unde cetatile erau preluate de la bizantini, si cu un grad minim de centralizare. Aparitia principatelor reprezinta prima constitutie urbana coerenta din spatiul romanesc. In Valahia si Moldova, principate care au beneficiat de o constructie institutionala si sociala liber consimtita, “cetatea” a evoluat din zone montane, pastorale si cu defensiva naturala, spre campie, cu o adecvare la ciclul agricol, un comert fluent si o formula economica stabila. In Valahia, cetatea a coborat de la Campulung si Curtea de Arges la Targoviste (toate trei prinse in interese comerciale regionale de versant carpatic), apoi la Bucuresti, obtinandu-se corelarea cu ruta comerciala nordica, “de la varegi la greci”. Aceeasi evolutie a consemnat-o si Moldova, a carei capitala a coborat din Bucovina, unde era intr-o relatie regionala cu bazinul Maramures-Galitia-Slovacia (o civilizatie pastorala cu arhitectura, instrumentar si traditii specifice) la Iasi, intr-o civilizatie agricola si o relatie ferma pe axa sud-nord.
Mediul ortodox in care au evoluat principatele inca de la inceput a stabilit centrul de prestigiu la Constantinopole si a dus la importul unor modele institutionale bizantine, exemplificate cel mai bine in perioada in care bizantinii au condus direct principatele, regimul fanariot. Asa cum sunt deja teoretizate in Romania, diefrentele fata de modelul occidental-catolic sunt indeosebi in zona administratiei de stat. In modelul ortodox-fanariot functiile publice erau delegate de regnum, pe durate scurte si cu mandate sanctionabile permanent. Este vorba de sistemul dregatoriilor, care se cumparau, deosebit de sistemul nobiliar, unde titlurile politice (duce, conte, baron) erau recompense militare si se mosteneau. Pe termen scurt, sistemul dregatoriilor asigura o elasticitate sociala si o dinamica sporita dar a impiedicat acumularile locale de capital iar pe de alta parte a determinat o relatie cu functia publica ale carei efecte sunt astazi considerate daunatoare social, respectiv perceptia ca functia publica este un act de favoare care trebuie cumparata (peschesul, bacsisul, spaga) iar functionarul public, avand un mandat cumparat pe durata determinata, trebuie sa-si exploateze functia cat mai profitabil. Spre deosebire deci de modelele catolice, ceea ce numim azi coruptie era chiar structura de organizare pentru institutiile fanariote. Astazi privit drept condamnabil, sistemul dregatoriilor fransizate era perfect functional in epoca, probabil singurul model aplicabil in lipsa unei aristocratii militare.
Din alt punct de vedere, acela al exportului permanent de capital catre orasul de referinta, Istanbul, regimul fanariot a fost constant condamnat, ca intreg, si de nationalistii romani. Nu trebuie insa uitat ca fanariotii au fost si vehicolul prin care s-a creat orientarea spre cel de al patrulea orizont de integrare a Romaniei, cel occidental. Fanariotii erau ei insisi filo-francezi (consecinta a relatiilor speciale pe care francezii le-au avut cu otomanii in evul mediu tarziu) si au determinat aparitia in Romania a unui spirit francofil care a dus in cele din urma la ideea nationala. Razboaiele napoleoniene au fost asadar punctul de balans in care centrul de putere si prestigiu a trecut pentru noi de la est la vest si a determinat o noua integrare a Romaniei. Lojele masonice, organizatiile revolutionare, pasoptismul, unionismul sunt expresii si trepte ale noii integrari, una in care institutiile (justitia, armata, instrumentele financiare si industriale) erau reconstruite pe model parizian, s-au introdus colegiile electorale si a fost importanta din Franta chiar o dinastie (regele Carol I fiind ofiter francez in ciuda originii sale germane). Analiza relatiei speciale cu Parisul, pusa in paralel cu alte orase de forta (Londra, Viena, Sankt Petersburg, Berlin) ar permite nuantari care trebuie facute, dar Franta a ramas modelul referent pentru toposul romanesc pana la cel de al doilea razboi mondial.
Anii comunismului au adus o noua constructie institutionala si o alta filosofie sociala, de la o cultura franceza cu accent pe drepurile individuale constitutionalizate de Napoleon si Revolutia din Paris de la 1789 trecandu-se la un accent pe drepturile colective. In raport cu noua metropola, Moscova, institutiile si sistemul juridic-social au fost pur si simplu copiate, statul moscovit devenind si sursa de tehnologie, ca si sursa de bunuri de prestigiu politic acceptate. Sursa publica a bunurilor de prestigiu ramanea insa occidentul iar, pe masura ce Moscova a pierdut cursa tehnologica, decelerand, tot mai multe tehnologii (nu numai de varf) erau achizitionate din tari ca Franta, Germania sau Canada (industria auto, metalurgia, tehnologia atomica).
A sasea integrare europeana a Romaniei a inceput in 1990. Din punctul de vedere al centrului referent, s-ar spune ca perioada dominatiei moscovite a fost pur si simplu pusa intre paranteze, Parisul fiind reluat imediat ca prim orizont. Noua republica romana, cea de a doua, s-a racordat la francofonie, alaturi de fostele colonii ale Frantei. Sistemul de organizare judiciara ramane unul de drept francez, ca si organizarea intreprinderilor, instantelor legislative si principalele institutii publice si guvernamentale. Racordarea Bucurestiului la Paris reprezenta insa o proiectie reparatorie anacronica: post WWII Parisul insusi se afla intr-un raport de dominatie cu Washingtonul. Nu e loc de nuante. Uniunea Europeana insasi este o evolutie a Europei Marshall, centrul ei fiind difuz dar cu orientare peste Atlantic de unde vin tehnologiile de varf, unde se afla puterea militara si filosofia sociala. Ca entitate comerciala, Europa Unita se contureaza ca o piata largita care sa reprezinte o contrapondere la cea nord-americano-nipona. Intelegerea corecta a acestui sistem de sisteme a permis deschiderea treptelor de aderare in structura euratlantica. Aceasta insa, aderarea, reprezinta doar o formula de consacrare a unei integrari deja initiate din 1990 si care are natural tendinta de a se adecva. Modelul economic, cel social, cel juridic, cel politic sunt dupa 1990 cele occidentale, modelul militar a inceput si el reconstructia. Tehnologiile, productia, comertul si life-style-ul sunt intr-o relatie formala cu Washingtonul si functionala cu UE. Balanta de plati a Romaniei arata ca tehnologia moderna se importa aproape exclusiv din UE, astfel incat Uniunea poate fi privita ca filtru pentru Romania pentru relatiile de putere si prestigiu dintre Bucuresti si Washington. Este o reductie in vederea concluziei. La un studiu de nunata se poate spune ca Bucurestiul are o relatie simbolica pe Washington si relatii utilitare, functionale, cu “cetati” ca Paris (suntem in continuare membri ai francofoniei), Londra (cea mai apropiata capitala europeana de Washington), Viena (principalul investitor de capital in Romania), Roma si Madrid (tari de export direct pentru forta de munca romaneasca, cu impact asupra “celulei de baza a societatii”, familia).
Separat chiar de aderarea la Uniunea Europeana si NATO, integrarea Romaniei este una de facto, modelul postcomunist avand referent occidental, localizat sau nu in formula Srassbourg-Bruxelles, nod prin care tinde sa treaca o tot mai buna parte din relatia pan-UE (dar care ramane inert, nesemnificat, in relatia transatlantica). Mixul Strassbourg-Bruxelles ar capata actualitate in perspectiva unei constitutii europene care sa transforme Consiliul Europei dintr-o structura (in ultima instanta) consultativa catre un statut de formula guvernamentala. Este formula prin care UE ar deveni un centru de putere, disipat acum in relatia capitalelor europene cu Washingtonul si in diversele relatii de vecinatate. Am vorbi atunci, probabil, despre cea de a saptea integrare a Romaniei, in masura in care noul centru ar putea, din punct de vedere militar si tehnologic sa se repozitioneze ca nucleu corelat, nu doar ca o contragreutate a relatiei transatlantice. Trebuie insa tinut cont ca, in situatia in care am vorbi despre un hinterland european, acesta prezinta un deficit de resurse primare (hidrocarburi, metale), un sistem de relatii post-coloniale (care ar compensa deficitul) slabit si o certa inapoiere tehnologica fata de Washington.
Insa Romania mai are inca mult de lucru la cea de a sasea integrare, care evolueaza rapid de la forme la fond dar care a patruns deocamdata doar in Bucuresti si in marile orase din subordine, in timp ce hinterlandul sau rural si al micilor orase (rurban – cum exista deja termenul in Romania), ramane mai degraba corelat cu orizonturile precedente, moscovit, parizian si bizantin. Integrarea formala in UE are ca miza, prin programe de tip PHARE-SAPARD, tocmai dezvoltarea acestei “a doua Romanii”, tributara unor modele politice considerate desuete in Capitala.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.
Material disponibil si pe alte bloguri initiate de mine: hrnicu.blogspot.com, hrnicu.weblog.ro, hrnicu.myblog.ro