Tag Archives: europa

Granada, impresii de calatorie

Un plagiat reusit al Paradisului

La sol, temperatura e tinuta in frau doar de aerul umezit cu fantini arteziene, cate doua-trei intr-o singura piata, de magazinele si restaurantele cu aer conditionat si de bisericile si edificiile publice cu ziduri groase, racoroase. La cativa kilometri distanta, vizibil in toata maretia sa, un munte puncteaza o altitudine de trei mii patru sute de metri si are varful plin de zapada, una permanenta, miraculoasa in acest punct geografic in preajma caruia se afla localitatea unde s-a inregistrat cea mai mare temperatura din Europa, peste 50 de grade.

Suntem in Granada, ultimul bastion maur. Orasul in sine este interesant si spectaculos, cu un specific local bine conturat, cu monumente si edificii, localitate prin excelenta romantica. Dar, cu toata faima sa, este pus in umbra de palatul de pe munte, Alhambra, resedinta araba, si gradina sa, Generalife, un plagiat in intentie al gradinii paradisului, unul reusit.

Continue reading Granada, impresii de calatorie

Toledo, note de subsol istoric

Califatul european si Regii Catolici

Plantatiile de maslini ale muntelui fac buna vecinatate cu palmierii si cocotierii coastei iar regiunea intreaga pare o uriasa gradina botanica. Plante care in Romania cresc doar in ghivece si balcoane ajung aici la dimensiuni la care cu greu mai pot fi recunoscute: leandrii sunt uriasi iar ficusii par stejari tineri. Coasta e verde dar cu un mare efort uman care a dus la irigatii, fantini arteziene si cortine de apa intr-o traditie deopotriva europeana si araba, ca si arhitectura, ca si istoria, ca si oamenii.

Andaluzia a fost timp de 700 de ani provincie musulmana. A fost primul si ultimul pamant stapanit in Europa de catre arabi. Dar istoria au inceput-o aici fenicienii si cartaginezii, intemeitori, intre altele, ai orasului Malaga. Primul regat iberic a fost cel al lui Amilcar, dictator cartaginez exilat si al carui fiu, Hanibal, a fost primul cuceritor al Romei. Latinii au cucerit si ei peninsula, dupa o suta de ani de lupte, iar Sevilla, centru de comert pentru metalele rare, a devenit unul dintre cele mai importante orase romane. Vandalii, al caror regat din nordul Africii fusese spulberat de bizantini, au preluat puterea in Spania, si-au stabilit capitala la Toledo si au schimbat numele vechi al provinciei romane, Beatica, cea fericita, cu unul nou: Andalusia.

Continue reading Toledo, note de subsol istoric

Calatorie in El Andaluz

Pe aici au intrat arabii in Europa si tot de aici a plecat Columb sa adauge lumii un nou continent. Provincia Malaga si Costa del Sol reprezinta una din zonele cu o istorie de mare anvergura si cu un prezent fluid, in plina dezvoltare.

Turismul este industria predilecta a coastei iar cuvintele cheie sunt dintre cele cu o relevanta mondiala: Alhambra, Sevilla, Cordoba, Granada, Generalife, Picasso, Murillo, Goya, Zurbaran, Sierra Nevada, Guadalquivir, Marbella sau Gibraltar.

Pe scurt: Andaluzia

Un oras de sute de kilometri

Malaga este capitala provinciala si punctul cel mai estic al unei aglomerari urbane unica nu doar in Spania, ci si in lume. Pe sute de kilometri, pe toata lungimea Costei del Sol, se intinde practic o singura localitate, un urias oras liniar care nici macar nu are nume intrucat din punct de vedere administrativ este impartit in mici orasele si orase-statiuni: Malaga, Torremolinos – cea mai veche si cea mai mare dintre statiunile acestei coaste, cu un aspect inca destul de popular, Benalmadena – alba si caramizie, intr-o mare febra a constructiilor, Fuengirola – cosmopolita si turistica prin excelenta, Mijas – localitate istorica plasata chiar in centrul coastei, Marbella – zona cea mai scumpa, cu un port de yahturi superb si select, Nueva Andalucia, Alcantara si Estepona, orasele scumpe, cosmopolite, cu o mare dezvoltare turistica si imobiliara, orasul lamelar din sudul Spaniei se intinde pe 160 de kilometri dar pe o largime nesemnificativa, pe o scurta fasie de plaje stranse de Marea Mediterana pana in marginea arida, salbatica a lantului muntos Sierra Nevada.

Continue reading Calatorie in El Andaluz

Ghimpele de Gorj

Site oficial: gorj.ghimpele.ro

Director: Marius Daea
Redactor-sef: Alin Cioata
Tel.: 0722.663.822
e-mail: gorj@ghimpele.ro

Parte a Trustului de Presã Intact
Presedinte:
Camelia Voiculescu
Publisher: SC TV Antena 1 SA
Director executiv: Dan Matiescu
Director teritoriu: Cristian Ionescu
Director editorial: Gabriel Nastase
Editori coordonatori:
Nicu Ilie, Carmen Corbu, Mugur Istode
Adresa centralã: Bd. Ficusului nr. 44 A, Etaj 3
Sector 1, Bucuresti

Titlurile celei mai recente editii:

Continue reading Ghimpele de Gorj

Exportul de civilizatie

Nicu Ilie

Incep pentru a cincea oara sa scriu acest text: si nu din vina mea, ci a lui Lenin. El a fost inconsecvent, prost si rau intentionat atunci cand a impus termenul de „imperialism“. I-a dat prea multe sensuri, a facut trimitere la prea multe realitati incongruente, l-a simplificat, daca a avut nevoie, sau l-a complicat dincolo de orice corelatie cu faptele pe care incerca sa le explice. „Imperialism“ e conceptul de ganditor al lui Lenin. Platon are ideea, Leibniz monadele, Marx capitalul, Lenin imperialismul.

O prima varianta a acestui text incepea: Cine e regina in Jamaica? La o asemenea intrebare gandul te poarta intai spre fanii lui Bob Marley si abia apoi spre Elisabeta a II-a. Regina Marii Britanii are 16 coroane diferite, toate apartinand unor state independente, si este, de asemenea, recunoscuta formal ca sef al statului in alte 37 de tari, majoritatea lor foste colonii britanice, dar si in Mozambic, care a apartinut portughezilor in era coloniala.

O a doua varianta incepea: Intre harta ONU si harta NATO diferenta e de gama coloristica. Pentru a desena ONU OK iti trebuie o paleta de 256 de culori. Pentru NATO si 5 sunt prea multe. N-o sa va plictisesc cu reguli din cartografie, nici cu istoria postcoloniala, desi as fi tentat. O sa va plictisesc doar cu ceva matematica elementara: reductia. Pe glob sunt 192 de state independente. Dintre acestea 53 apartin Commonwealthului, organizatia mondiala care are grija de ruinele fostului imperiu britanic. Raman 139. Scoatem din cauza inca 53 de state membre ale francofoniei. Raman 86. Scadem apoi membrii CSI. Raman 74. Mai putem scadea tarile din Africa in care Euro (ca succesor al francului francez) este moneda oficiala. Cele in care engleza, spaniola, portugheza sunt limbi oficiale, limbi nationale sau lingua franca. Mai scadem teritoriile in care exista baze permanente ale Legiunii Straine si ale puscasilor marini. Lumea poate fi prea larga sau prea ingusta, depinde ce criterii ii aplicam.

O a treia varianta incepea: Imperialism este astazi un termen urat. Suna rau, are sclavagism in c.v., are masacre, are ceea ce am numi astazi crime impotriva umanitatii. El este totusi un termen contextual: romanii l-au inventat pentru ca aveau oroare de regi. Azi regii sunt ok, putem trai cu ei, sunt 46 de coroane in lume. Si in intreaga lume avem un singur imparat, cel de la Tokio. Totusi, „imperialism“ este un termen cu semnificatii mult mai puternice si mai actuale decat cel de „regat“.

Cea de a patra varianta dezvolta ideea: Nici un stat din lume nu mai pastreaza azi titulatura de imperiu. Ultimele imperii au disparut in secolul 20: cel portughez a disparut formal abia in 1999 cand a fost cedata Chinei regiunea Macao. Alte imperii au aparut si au disparut in douazeci de ani (Imperiul Centrafican al lui Bokassa – o gluma macabra din Ciad), dar secolul trecut a ingropat si imperii de traditie precum cel britanic, cel francez, cel tarist.

In fapt, „imperialism“ e un termen care ii apartine lui Lenin. Dezvoltat pe la 1500, termenul avea o semnificatie pozitiva, de maretie a civilizatiilor europene care se extind, asemenea marii Rome a lui Cezar, peste natiunile mai putin civilizate. A capatat o nuanta negativa atunci cand britanicii l-au folosit pentru a condamna autoritarismul lui Napoleon. A fost preluat de criticii industrializarii, care l-au completat cu o nuanta economico-sociala si a fost desavarsit de Roza Luxemburg si Lenin. La Marx exista unele fundamente ale conceptului, in analiza pe care o face relatiei dintre India si industria britanica, dar autorul Capitalului nu a folosit termenul. L-a folosit insa un socialist englez, John Atkinson Hobson, care a publicat in 1902 o lucrare critica de economie politica cu titlul „Imperialism: un studiu“. Alaturata altor carti in care aborda expatrierile de capital si in care studia razboiul anglo-bur din Africa de Sud, psihologia industriei sau problema somajului, teoria sa – ca imperialismul nu este fundamentat de vreo mandrie nationala, valori culturale sau religioase, ci doar de nevoia unei oligarhii economice de a-si exporta si rentabiliza capitalul – a fost una care l-a transformat intr-o sursa de inspiratie pentru rosii.

Trei sunt autorii comunisti care au scris intr-un mod memorabil despre acest concept – si toti trei modesti ca analisti economici: Lenin, Trotki si Luxemburg. Cartea Rosei Luxemburg, „Acumularea Capitalului“, a aparut in 1913. Comunista din Germania interpreta capitalul ca fiind in permanenta preocupat de productie, dincolo de puterea de consum a populatiei pentru care initiaza productia si, in consecinta, este nevoit sa subjuge noi piete, noi populatii, pentru a distribui surplusul. Simplismul unui asemenea punct de vedere, care nu tine cont de verticalitatea industriilor, de utilitatea finala si de impactul productiilor asupra calitatii vietii nu mai trebuie dovedit, ci doar notat. Lenin a abordat si el teoria in cartea sa din 1916, „Imperialismul, cel mai inalt stadiu de dezvoltare a capitalismului“. Pentru Lenin totul se mixeaza: capitalismul monopolist, exportul de capital, colonialismul, razboaiele dintre puterile industriale, exportul de sisteme politice, dominatiile culturale. Toate au una si aceeasi explicatie: nevoia trusturilor de capital de a nu intra in concurenta industriala pe teritoriul propriu si de a face debusee in alte regiuni ale lumii*. Pentru el totul este capital pus in miscare si, atunci cand in calitate de sef al Uniunii Sovietice va anexa republicile caucaziene, va spune ca o face pentru a le proteja de atentia imperialista a puterilor occidentale. Urmandu-l pe Lenin, propaganda comunista a anexat termenul de imperialism oricarei realitati politice, economice si culturale care nu era in concordanta cu comunismul.

Conceptul este, asadar, in mare parte compromis. Lui ii lipseste, inca, o definitie pertinenta, tocmai pentru ca i s-au dat prea multe sensuri – toate sensurile negative ale geopoliticii. O atare definire ar fi: sistem de productie in care cureaua de transmisie a mecanismului economic este statul. Sau: Civitas (respublica) in machina. Sau, cum spunea Eric Wolf, „relatia dintre comert si steag“. Totusi, n-am epuizat decat sensul livresc, propagandistic, al termenului.

Realitatea excede complet reductia la economic. Este drept ca imperiul-etalon al teoreticienilor imperialismului, Coroana Britanica, s-a dezvoltat la nivel global concesionand jumatate de glob Companiei Engleze a Indiilor de Est. Este adevarat ca multe provincii si colonii britanice au avut ca sefi al statului contabili. Dar Europa imperiala (si se vorbeste, cu un oarecare fundament, de Imperiul American fondat in 1935**), a exportat – pe langa bunuri de consum plus religie – si tehnologii, si idei politice, si drepturi ale omului, si literatura, si estetica, si arhitectura, si bunastare, si sisteme juridice. Daca actualitatea conceptului pare sa se fi mutat de la imperialism la globalizare, sa nu uitam totusi ca si ecologia este un concept globalist. Conceptul de patrimoniu mondial, valorizarea internationala a unor capodopere locale din Birmania, Tibet, Bali sau Chile sunt tot un efect al fenomenului de export de civilizatie care a insotit sau a facut parte din colonialism-imperialism-globalizare. Cursul nu a fost niciodata univoc, dinspre Europa spre „populatiile fara istorie“, ci unul de schimb complex, pictura europeana fiind afectata radical de arta orientala in schimbul care a urmat Razboiului Opiului. Coloristica vie, tipatoare, a nativilor din America Latina a fost si ea definitorie. Europa a invatat si mode, si moduri de viata, de la consumul de ceai, tutun si cafea, la marile revolutii gastronomice. Fenomenul imigrationist, care schimba astazi componenta etnica a statelor dezvoltate, este sau a fost pana de curand strans corelat cu „sferele de influenta“ stabilite in secolul 16 sau in secolul 20.

Colonialismul nu trebuie redus la industrie si nu trebuie uitat ca globalizarea e o autostrada cu dublu sens. In rest, ne putem juca oricum cu termenul de imperialism: stergandu-l cu radiera pe Lenin sau nu.

__________________________________________________________
* Astazi tarile se lauda cu investitiile straine atrase. Este un indicator al credibilitatii internationale.

** In baza Actului de Asociere Statala dintre SUA si Filipine prin care celor din urma li se garanta protectoratul amical. Alte state, independente sau nu, au semnat ulterior acest act de asociere cu SUA, intre ele Micronesia (1986), Palau (1994), Insulele Marshall (1986), Puerto Rico (1952) si Insulele Mariane de Nord (1986).

Articol aparut in revista Cultura in cadrul dosarului “Imperialism”

A sasea integrare europeana a Romaniei

Nicu Ilie

Intre alte modele de antropologie urbana, unul dintre cele mai generoase ca putere de explicatie si de analiza a civilizatiilor este cel al oraselor-stat in care “cetatea” (in sens mai intai propriu, azi figurat) genereaza un hinterland rural si chiar urban caruia ii serveste ca standard institutional, sursa de tehnologie si pattern social. Conform modelului, Parisul si Ninive, Londra si Babilonul pot fi explicate unitar in cadrul unor analize structurale sau pragmaticiste iar tipurile de stat generate de aceste “cetati” devin ipostaze ale unor structuri etatiste fabricate si depozitate intr-un oras central. Gradul de centralism prezinta astfel o fixatie, o constanta, in topos si o evolutie libera, o variabila, in cronos, reliefate intr-o categoremata extrem de simpla, redusa practic la doar doua categorii: centru-de-putere si centru-de-prestigiu, functiile de baza ale cetatii. Sigur, atunci cand categoremata e redusa, sincategoremata e generoasa si axele de analiza clasice (economic, social, juridic, politic, religios, cultural, lingvistic etc.) devin sincategorii perfect subscrise modelului.
Frumusetea acestuia (care, desigur, nu poate exclude sau eclipsa alte modele, nici macar pe cele hegeliene) este ca e un concept federalizabil, analiza categoriala putand fi aplicata atat unui summum holist al civilizatiilor, cat si unor civilizatii specifice, unor state specifice si se preteaza chiar si unei analize regionale.
O asemenea analiza holista aplicata structurilor statale din Romania duce la concluzia ca acestea au fost continuu in procese de integrare europeana. Asimiland si Dacia antica acestei analize, ca structura statala cu topos comun, putem vorbi despre a sasea provocare, a sasea integrare europeana a Romaniei, in timp ce centrele de putere si prestigiu au evoluat cronologic de jur imprejurul granitelor sale. Pentru ca o asemenea afirmatie sa nu para ofensatoare, trebuie mentionat ca integrarea nu exclude autocefalia si autodeterminarea pe care structurile statale din toposul roman le-au avut adesea iar integrarea se reduce la tendinta sau necesitatea aderarii structurilor politice, industriale si de life-style la structuri mai ample al caror sediu a fost aproape permanent in afara toposului romanesc.
O alta mentiune ce trebuie facuta e ca stadialitatea presupusa de o asemenea concluzie este o fictiune in vederea studiului, stadiile in sine nefiind structuri, ci procese. Trecerea de la un centru de putere si prestigiu la altul nu s-a facut prin rupturi, ci prin acumularea unei mase critice de evenimente. Chiar identificarea ca atare a celor sase stadii este una discutabila, mai mult exemplificare decat teorie. Punctul de vedere in sine este ca toposul roman a fost mai intotdeauna exocentric.
Statul dac, ca prima structura statala pe acest topos, adera la modele politice, tehnologice si de life-style mediteraneene si indoeuropene coagulate in zone egeana in orase-stat cu un centru flotant de putere regionala dar cu un centru de prestigiu destul de coerent, identificat in Atena. Comertul politic, cel tehnologic si marketingul erau in stadiu incipient, la fel ca si cetatile si structurile etatiste europene, integrarea fiind una de substrat, de civilizatie materiala si instrumentar. Probabil ramaneau insa necomunicate (ne-puse in comun) si slab influentate domenii ca lingvistica si religia, esentiale in structura unei civilizatii.
Cucerirea romana a fost un model de integrare nu numai in Dacia, ci oriunde in imperiu. Civilizatia latina fost cea mai omogena si coerenta constructie institutionala din Europa in toate timpurile. Roma devenise singurul centru de putere de pe continent, o a doua putere, flotanta si total descentralizata, rar constituita statal, avand loc doar la frontierele republicii. Acolo se constituiau si dispareau numeroase “regate calare” dar chiar si acestea aveau drept centru de prestigiu Roma. Acolo se fabricau si se depozitau valorile, credintele si obiectele de care intregul continent avea nevoie. Desi la randul sau Roma avea ca model artistic, religios si filosofic Grecia clasica si elenismul, dreptul roman si ingineria au facut ca spiritul latin sa aiba substanta proprie, una pe care a exportat-o atat in tinuturile stapanite cat si asupra unor populatii nomade. Daca pana atunci Europa putea fi considerata inca o peninsula a Asiei, dupa perioada romana putem vorbi pe drept cuvant despre un continent.
Cea de a treia integrare europeana a toposului daco-get poate fi considerata crestinarea, care a mutat centrul de referinta din sud-vest, de la Roma, in sud-est, la Bizant. Prima structura etatista reorientata cardinal pe aceste coordonate a fost cea romano-bulgara, urbanizata mai mult in zona muntilor Balcani, unde cetatile erau preluate de la bizantini, si cu un grad minim de centralizare. Aparitia principatelor reprezinta prima constitutie urbana coerenta din spatiul romanesc. In Valahia si Moldova, principate care au beneficiat de o constructie institutionala si sociala liber consimtita, “cetatea” a evoluat din zone montane, pastorale si cu defensiva naturala, spre campie, cu o adecvare la ciclul agricol, un comert fluent si o formula economica stabila. In Valahia, cetatea a coborat de la Campulung si Curtea de Arges la Targoviste (toate trei prinse in interese comerciale regionale de versant carpatic), apoi la Bucuresti, obtinandu-se corelarea cu ruta comerciala nordica, “de la varegi la greci”. Aceeasi evolutie a consemnat-o si Moldova, a carei capitala a coborat din Bucovina, unde era intr-o relatie regionala cu bazinul Maramures-Galitia-Slovacia (o civilizatie pastorala cu arhitectura, instrumentar si traditii specifice) la Iasi, intr-o civilizatie agricola si o relatie ferma pe axa sud-nord.
Mediul ortodox in care au evoluat principatele inca de la inceput a stabilit centrul de prestigiu la Constantinopole si a dus la importul unor modele institutionale bizantine, exemplificate cel mai bine in perioada in care bizantinii au condus direct principatele, regimul fanariot. Asa cum sunt deja teoretizate in Romania, diefrentele fata de modelul occidental-catolic sunt indeosebi in zona administratiei de stat. In modelul ortodox-fanariot functiile publice erau delegate de regnum, pe durate scurte si cu mandate sanctionabile permanent. Este vorba de sistemul dregatoriilor, care se cumparau, deosebit de sistemul nobiliar, unde titlurile politice (duce, conte, baron) erau recompense militare si se mosteneau. Pe termen scurt, sistemul dregatoriilor asigura o elasticitate sociala si o dinamica sporita dar a impiedicat acumularile locale de capital iar pe de alta parte a determinat o relatie cu functia publica ale carei efecte sunt astazi considerate daunatoare social, respectiv perceptia ca functia publica este un act de favoare care trebuie cumparata (peschesul, bacsisul, spaga) iar functionarul public, avand un mandat cumparat pe durata determinata, trebuie sa-si exploateze functia cat mai profitabil. Spre deosebire deci de modelele catolice, ceea ce numim azi coruptie era chiar structura de organizare pentru institutiile fanariote. Astazi privit drept condamnabil, sistemul dregatoriilor fransizate era perfect functional in epoca, probabil singurul model aplicabil in lipsa unei aristocratii militare.
Din alt punct de vedere, acela al exportului permanent de capital catre orasul de referinta, Istanbul, regimul fanariot a fost constant condamnat, ca intreg, si de nationalistii romani. Nu trebuie insa uitat ca fanariotii au fost si vehicolul prin care s-a creat orientarea spre cel de al patrulea orizont de integrare a Romaniei, cel occidental. Fanariotii erau ei insisi filo-francezi (consecinta a relatiilor speciale pe care francezii le-au avut cu otomanii in evul mediu tarziu) si au determinat aparitia in Romania a unui spirit francofil care a dus in cele din urma la ideea nationala. Razboaiele napoleoniene au fost asadar punctul de balans in care centrul de putere si prestigiu a trecut pentru noi de la est la vest si a determinat o noua integrare a Romaniei. Lojele masonice, organizatiile revolutionare, pasoptismul, unionismul sunt expresii si trepte ale noii integrari, una in care institutiile (justitia, armata, instrumentele financiare si industriale) erau reconstruite pe model parizian, s-au introdus colegiile electorale si a fost importanta din Franta chiar o dinastie (regele Carol I fiind ofiter francez in ciuda originii sale germane). Analiza relatiei speciale cu Parisul, pusa in paralel cu alte orase de forta (Londra, Viena, Sankt Petersburg, Berlin) ar permite nuantari care trebuie facute, dar Franta a ramas modelul referent pentru toposul romanesc pana la cel de al doilea razboi mondial.
Anii comunismului au adus o noua constructie institutionala si o alta filosofie sociala, de la o cultura franceza cu accent pe drepurile individuale constitutionalizate de Napoleon si Revolutia din Paris de la 1789 trecandu-se la un accent pe drepturile colective. In raport cu noua metropola, Moscova, institutiile si sistemul juridic-social au fost pur si simplu copiate, statul moscovit devenind si sursa de tehnologie, ca si sursa de bunuri de prestigiu politic acceptate. Sursa publica a bunurilor de prestigiu ramanea insa occidentul iar, pe masura ce Moscova a pierdut cursa tehnologica, decelerand, tot mai multe tehnologii (nu numai de varf) erau achizitionate din tari ca Franta, Germania sau Canada (industria auto, metalurgia, tehnologia atomica).
A sasea integrare europeana a Romaniei a inceput in 1990. Din punctul de vedere al centrului referent, s-ar spune ca perioada dominatiei moscovite a fost pur si simplu pusa intre paranteze, Parisul fiind reluat imediat ca prim orizont. Noua republica romana, cea de a doua, s-a racordat la francofonie, alaturi de fostele colonii ale Frantei. Sistemul de organizare judiciara ramane unul de drept francez, ca si organizarea intreprinderilor, instantelor legislative si principalele institutii publice si guvernamentale. Racordarea Bucurestiului la Paris reprezenta insa o proiectie reparatorie anacronica: post WWII Parisul insusi se afla intr-un raport de dominatie cu Washingtonul. Nu e loc de nuante. Uniunea Europeana insasi este o evolutie a Europei Marshall, centrul ei fiind difuz dar cu orientare peste Atlantic de unde vin tehnologiile de varf, unde se afla puterea militara si filosofia sociala. Ca entitate comerciala, Europa Unita se contureaza ca o piata largita care sa reprezinte o contrapondere la cea nord-americano-nipona. Intelegerea corecta a acestui sistem de sisteme a permis deschiderea treptelor de aderare in structura euratlantica. Aceasta insa, aderarea, reprezinta doar o formula de consacrare a unei integrari deja initiate din 1990 si care are natural tendinta de a se adecva. Modelul economic, cel social, cel juridic, cel politic sunt dupa 1990 cele occidentale, modelul militar a inceput si el reconstructia. Tehnologiile, productia, comertul si life-style-ul sunt intr-o relatie formala cu Washingtonul si functionala cu UE. Balanta de plati a Romaniei arata ca tehnologia moderna se importa aproape exclusiv din UE, astfel incat Uniunea poate fi privita ca filtru pentru Romania pentru relatiile de putere si prestigiu dintre Bucuresti si Washington. Este o reductie in vederea concluziei. La un studiu de nunata se poate spune ca Bucurestiul are o relatie simbolica pe Washington si relatii utilitare, functionale, cu “cetati” ca Paris (suntem in continuare membri ai francofoniei), Londra (cea mai apropiata capitala europeana de Washington), Viena (principalul investitor de capital in Romania), Roma si Madrid (tari de export direct pentru forta de munca romaneasca, cu impact asupra “celulei de baza a societatii”, familia).
Separat chiar de aderarea la Uniunea Europeana si NATO, integrarea Romaniei este una de facto, modelul postcomunist avand referent occidental, localizat sau nu in formula Srassbourg-Bruxelles, nod prin care tinde sa treaca o tot mai buna parte din relatia pan-UE (dar care ramane inert, nesemnificat, in relatia transatlantica). Mixul Strassbourg-Bruxelles ar capata actualitate in perspectiva unei constitutii europene care sa transforme Consiliul Europei dintr-o structura (in ultima instanta) consultativa catre un statut de formula guvernamentala. Este formula prin care UE ar deveni un centru de putere, disipat acum in relatia capitalelor europene cu Washingtonul si in diversele relatii de vecinatate. Am vorbi atunci, probabil, despre cea de a saptea integrare a Romaniei, in masura in care noul centru ar putea, din punct de vedere militar si tehnologic sa se repozitioneze ca nucleu corelat, nu doar ca o contragreutate a relatiei transatlantice. Trebuie insa tinut cont ca, in situatia in care am vorbi despre un hinterland european, acesta prezinta un deficit de resurse primare (hidrocarburi, metale), un sistem de relatii post-coloniale (care ar compensa deficitul) slabit si o certa inapoiere tehnologica fata de Washington.
Insa Romania mai are inca mult de lucru la cea de a sasea integrare, care evolueaza rapid de la forme la fond dar care a patruns deocamdata doar in Bucuresti si in marile orase din subordine, in timp ce hinterlandul sau rural si al micilor orase (rurban – cum exista deja termenul in Romania), ramane mai degraba corelat cu orizonturile precedente, moscovit, parizian si bizantin. Integrarea formala in UE are ca miza, prin programe de tip PHARE-SAPARD, tocmai dezvoltarea acestei “a doua Romanii”, tributara unor modele politice considerate desuete in Capitala.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.
Material disponibil si pe alte bloguri initiate de mine: hrnicu.blogspot.com, hrnicu.weblog.ro, hrnicu.myblog.ro