Tag Archives: dumnezeu

O problema cu sfintii

Inca de mic, am o problema cu sfintii. Nu cred in ei si nici macar nu-i inteleg. Pe Dumnezeu – monofizic, trifizic – il inteleg si ii inteleg locul, rolul, abilitatile, capacitatile si functia; indiferent de doctrina oricarei schisme, il inteleg. E logic, e natural, e normal – oricat de complicata sau ezoterica ar fi doctrina ce il descrie. Oricate locuri goale ar lasa dogma – il inteleg. Chiar daca nu cred in el, Dumnezeu mi se pare normal din punct de vedere cultural, conform cu mintea umana.

Sfintii nu. Sfintii sunt nonsensul normalitatii ridicate la rang de sacru.

Sfintii sunt niste oameni care si-au trait viata asa cum trebuia. Care au respectat, cel putin pentru o parte a vietii lor, normele religios-comunitare pe care si le-au asumat. Care au trecut de litera din legi si reflecta spiritul doctrinei. Atata tot.

Am tot respectul pentru asemenea oameni (chiar daca nu sunt de acord cu unii dintre ei). Dar nu asa ar trebui sa fie toti cei care isi asuma o doctrina, fie ea religioasa, fie morala sau politica? Sa se intrebe asupra ei, sa creada in ea si sa actioneze cu devotament? Exista in Biblie si o altfel de linie de comportament ceruta de  Cristos crestinilor? Exista si un crestinism pentru lichele?

Religia propune doar doi oameni: bine-credinciosul si necrediciosul. Adularea credinciosului nu face decat sa lumineze asupra masivei probleme a credintei mediocre. Adorarea sfintilor dezvaluie in cei care o practica un sentiment al nimicniciei, asumarea unui stadiu de necredincios cu aspiratii catre beneficiul final – nemurirea – dar incapabili macar sa il ceara nemijlocit. Niste pariori, a la Pascal, care nu adera cu adevarat la doctrina pe care si-o asuma. In schimb, ii venereaza, just in case, pe cei care au fost in stare sa o faca.

Ar fi, in final, o problema a credinciosilor si a episcopilor – daca acest tip de farsa n-ar fi contaminat fiecare stadiu de constiinta sociala. Cum putem asadar spera la libertate si democratie atunci cand micul elector doreste doar beneficiul final, fara a fi dispus la niciunul din eforturile pe care libertatea si democratia le cer pentru a fi instaurate?

Si, asa cum in biserica unui surogat de credinta ii raspunde un surogat de intelepciune – teatrul liturgic -, democratia e inlocuita in strada de circul electoral. Produsul lui Iisus, ca si produsul lui Solon, este caricaturizat pretutindeni si singurul care e a-tot-triumfator e produsul lui Pascal.

Copilul minune, hotul de biciclete

Nu e o dramă italiană în regia lui Vottorio de Sica, e o manea românească în regia lui Adrian de Vito. Aflat la comemorarea unor amintiri din copilărie, Adi Minune a evocat furturile de biciclete şi pepeni care i-au marcat adolescenţa, îndeosebi atunci când, deja pe bicicletă, dădea iama prin bostănărie: “Dumnezeu m-a văzut, am căzut de pe bicicletă rău, m-am julit tot şi am spart toţi pepenii”, şi-a amintit cu romantism de vremurile de japcă şi sfadă fostul infractor Adrian Minune, în prezent, normal, milionar. [citat mai jos]

Povestea din spatele lui Adrian Minune: Am furat o bicicletă ca să merg la şcoală


Când spui Adrian Minune, spui manelist. Are deja o etichetă, fiind considerat „tăticul” acestui gen muzical. În spatele miliardarului de azi se ascunde însă o poveste tristă. A unui copil nefericit, care nu a ştiut ce înseamnă să te joci, care a furat o bicicletă ca să poată să ajungă la şcoală şi care a muncit de mic pentru o bucată de pâine. etc…(vdtonline.ro)