Tag Archives: drepturi de autor

Huminternetul sau Despre cum e cu putinta ceva vechi

articol publicat in revista Cultura, in dosarul Internet pentru literatura.02. Vezi si blogul revistei
Tema dosarului este modul in care literatura poate coabita cu internetul, ce are de facut, ce dificultati si oportunitati pentru piata de carte au aparut in contextul noilor tehnologii.

Unu la mana: literatura poate fi servita de noile arte, nu e in mod necesar victima. Zilele astea, seria Twilight a devenit best sellerul mondial, cu un suport film si new media impresionant. Sigur, vorbim de un alt fel de literatura.

In ceea ce priveste productiile de arta literara, ar fi absurd sa ne dorim ca vreo opera sau site cu productii literare sa tina primul loc in trafic.ro. Nici pe hartie, publicatii ca Literatorul sau Ramuri nu s-au batut vreodata cu Gazeta sporturilor sau Cancan.

Obiectiv vorbind, cartea de hartie are multe lucruri sa reproseze internetului. Dar criza ei nu a inceput cu Apple sau Bill Gates iar problemele ei de adaptare sunt numeroase si greu de solutionat. In mod paradoxal, ceea ce ucide cartile este chiar iluminismul pe care ele, candva, l-au provocat. Democratizarea societatilor, alfabetizarea in masa si tehnologiile de entertainment, propunand o cantitate uriasa de opere de o intensivitate diferita, au dus la portionarea pe nise din ce in ce mai destructurate a publicului de carte. Si mai nociv a fost acel efect al antiimperialismului care a stipulat ca superioritatea culturii franceze in fata celei malgase e o prejudecata si ca perspectiva culturala trebuie sa fie una egalitarista. Efectul naspa a fost ca orice subcultura a capatat acelasi respect si acelasi disrespect in cadrul populatiei modale si ca a disparut chiar aspiratia spre intensivitatea culturala. O doamna Bovary azi nici macar nu mai incearca sa imite vreun orizont de cultura sau civilizatie, ei fiindu-i suficienta cultura-manea din care provine.

Un alt suport de care se bucura cartea, pe langa respectul public, era cel al mecenatelor. Aruncata intr-o economie de consum, pusa in Kaufland intre reviste glossy si papetarie, cartea este un ostatic de lux cazut cumva intre curba cererii si cea a ofertei. Ea nu este capabila, si nu poate fi, sa se intretina economic fara ajutorul stipendiilor de care a beneficiat de pe timpul lui Virgilius si pana la Sadoveanu si Preda.

Ca importanta, abia al treilea suport al cartii este hartia. Abia aici, abia pe acesta il poate sau nu il poate inlocui internetul, CD-ul, DVD-ul, LCD-ul. Iar abundenta de initiale tehnice care a invadat spatiul public a adus alte probleme specifice, greu solubile si ele. Primul ar fi dificultatea protejarii dreptului de autor. Internetul, asa cum e el azi, e un gigantic folclor. Nici macar colosi economici ca Ted Turner sau MTV nu isi pot proteja satisfacator drepturile intelectuale pe care le detin. (Bube in legislatia internationala, plus un posibil conflict cu drepturi ale omului, nu detaliez). Cum ar putea un debutant sa se protejeze impotriva piratarii?: doar producand chestii prea putin interesante, care nu merita piratate.

Problema doi cu suportul digital este vizibilitatea. Mediile digitale sunt ca niste animalute sepia: dotate cu inteligenta, colorate cand cameleonic, cand strident, capabile de multe lucruri surprinzatoare dar cu un creier greu de localizat si lipsite de coloana vertebrala. Google este in acest moment singurul vehicol mondial si singura calauza in transbordarile dintr-o parte in alta a internetului. Dar nici Google nu este o coloana vertebrala, ci un intestin al marelui organism tentacular. Toate directionarile SEO (ale motoarelor de cautare si ale Google care este cel mai cel) sunt unele de analiza cantitativa a traficului inregistrat. Nimic despre valoare, nimic despre calitatea umana a utilizatorului. Orice posesor de calculator e un vot. Iar in lipsa unei interpretari inteligente si axiologice a traficului (o sa scriu o chestie rautacioasa), tehnologia se poate reproduce doar pe ea insasi, nu poate produce valoare. Ca sa punctez mai clar rautatea: tehnica e o cutie craniana, nu un creier.

Cum ar putea capata vizibilitate o mica productie intelectuala? Cum s-ar putea ea distinge ca un nucleu de interes in acest internet nevertebrat si locuit de prosti? Singurul raspuns posibil in acest moment este: prin cartelizarea celor interesati de valorile clasice, printr-un Huminternet (Human Intelligence Internet), un net selectat (credibil) de oameni. Doar prin concentrarea interesului, masa de oameni interesati de literatura poate deveni relevanta si din punct de vedere SEO, iar artele pot capata (o oarecare) vizibilitate. Posibilitatea e insa una prea putin practica, dat fiind ca o asemenea cartelizare nu ar tine cont de criterii estetice, generatii, interpretari, bisericute, cercuri.

Asta la o analiza programatica. La o analiza tehnica, vad ca literatura si artele traditionale subutilizeaza toate debuseele de care ar putea beneficia, fie ca e vorba despre unelte tehnologice sau economice: ratingul superior acordat de motoarele de cautare siteurilor din categoria arta-cultura, sponsorizarile din partea marilor, micilor companii si ale persoanelor particulare, existenta unor organisme seculare ca ministere, muzee, biserici si institute. Chiar daca e mic, avantajul etatist creat pentru cultura ar putea fi unul semnificativ daca el n-ar fi consumat in naivitati economice, sterilitati tehnice si fripturisme.

Am pastrat pentru final un aspect de analiza programatica. Este vorba de dispretul oamenilor de cultura pentru, cum ar zice Harry Potter, “incuiati”. Cultura si arta, cartile, ideile, nu mai pot alege sa stea intr-un loc al lor, pe un piedestal de unde sa vina sa le ia unul si altul, cine ajunge sau trece pe-acolo. Ideile trebuie sa aiba o atitudine proactiva. Trebuie gasite si trebuie inventate punti cu populatia modala fara de care parnasianismul actual nu e numai falimentar, ci si vicios. Pentru ca daca ideile se substrag din uman, refuza sa serveasca umanul, e un colaps al civilizatiei, nu doar al culturii.

Ca sa raspund intr-un final si temei acestui dosar despre cum internetul poate ajuta literatura: portaluri culturale credibile (unul-doua bucati), incurajarea unor platorme mai protective cu drepturile de autor (ex. e-paper), coalizarea unor publicatii din nisa culturala (rivale in interiorul ei), promovarea unei etici financiare (reguli de buna purtare, cum ar fi un click pe reclama de pe siteurile culturale). Plus pasi facuti si maini intinse spre populatia modala, in special spre adolescenti.

Si acum un “the end” sententios: cartea de hartie e dusa. Obiectual si functional, ea e legata de nevoile sociale ale evului mediu (pe care le-a reflectat Guttenberg) si de posibilitatile tehnice ale primei industrializari. Cartea va fi peste 20 de ani ca un timbru sau ca un talger de argint: un obiect gustat doar de colectionari. Se va vorbi atunci despre arta tipografica. In ceea ce priveste arta literara, singura ei sansa e gasirea unei cai de a coabita cu internetul.

NICU ILIE, DTP, jurnalist, webmaster

vezi toate materialele din cadrul acestui dosar: partea 1, partea 2

Internetul trimite artistii la cersit

Civilizatia la pragul P2P

Pentru ce sa platesc 20 de lei pe albumul unei trupe care face play-back? Daca aia doar dau din gura pe fundal, mi se pare normal ca si eu doar sa flutur banul. Si e oarecum normal sa furi o melodie de pe Internet daca, la randul lor, trupele isi fura una alteia melodiile…

Nicu Ilie
blog.nicuilie.eu

Nu sunt opiniile mele, ci unele furate de pe un forum unde se dezbatea o tema legata de pirateria pe Internet. Cifrele, cu care n-o sa va plictisesc pentru ca nici nu concorda intre ele (vezi siteurile FBI, Fnac, wiki, agentiile de stiri si politiile nationale; fiecare lucreaza cu alte cifre si alte estimari), arata ca fenomenul pirateriei este starea normala a Internetului, nu exceptia.

Scurta istorie

Hai sa incercam explicatii! Intai, cele logice, date de politisti: din cauza ca Internetul este un fenomen mondial, nu poate exista asupra lui o jurisdictie categorica si omogena. Altfel spus, acum, cand v-ati plugat browserul pentru a ajunge pe acest site, ati iesit deja din tara pentru ca hostingul blogului meu este asigurat de un server din State. Apoi, tinand cont ca DNS-ul este „.info“, sunteti in legislatia transnationala. Sa presupunem ca accesati din Romania acest site. Simpla conectare implica norme de drept din Romania, SUA, dreptul international si normele specifice statului Texas (in care se afla serverul). Daca aveti Internetul de la una dintre companiile internationale prezente si in Romania, aceeasi conectare se mai supune si reglementarilor comunitare europene, precum si celor din Italia, Grecia, Franta, Germania sau Ungaria, tari in care se afla cartierul general al companiilor respective sau servere nod in comunicatia satelit-DNS. Un adevarat cocteil juridic.

Dar eu nu fac piraterie pe acest blog.

Cine face piraterie isi inregistreaza domeniul intr-o tara care nu are legi privitoare la Internet sau nu are posibilitatea sa le controleze. Un bun exemplu este Tokelau, mai cunoscuta internautilor prin codul ei digital „.tk“. Apoi: serverele cu fisiere suspecte sunt de regula gazduite in tari unde accesul si controlul este dificil sau imposibil: India, Birmania, Hong Kong, China etc. FBI, care este paznicul oficial al Internetului, se vede in imposibilitatea de a-si impune acolo punctul de vedere.

De observat si ca Internetul este considerat de americani o chestiune de drept intern (alocata deci organismului federal de combatere a criminalitatii), nu de drept international, caz in care CIA si NSA ar trebui sa fie abilitate. Este singura situatie in care FBI poate avea jurisdictie dincolo de granitele Statelor Unite.

Am trecut, asadar, in revista pirateria nesimtita, ostentativa, pe fata. Demna mai mult pentru locuitorii din lumea a treia.

In lumea civilizata, pirateria traieste pe ruinele Kaaza. A fost un scandal celebru in SUA atunci cand a fost demontata prima retea de conexiuni peer-to-peer. Chiar si acum persista inca indoiala daca, la ora respectiva, FBI avea dreptul legal sa intervina. Chiar si astazi, prevederile normative se pot aplica doar cu mare dificultate in acest domeniu. Despre ce este vorba?

In sistemul standard de descarcare de fisiere (legale sau ilegale, nu conteaza), utilizatorul de Internet se conecteaza la serverul sau reteaua de servere pe care este incarcat fisierul si-l descarca de-acolo. Sursa este asadar punctuala, precisa, iar utilizatorii se conecteaza intr-o retea radiala la sursa respectiva. In sistemul peer-to-peer (ex. DC++, torrent), prescurtat P2P, serverele au doar rolul de a tine liste ale fisierelor propuse pentru descarcare in timp ce acestea sunt fizic gazduite pe calculatoarele celor care le pun la dispozitie. Atunci cand un utilizator descarca un fisier, o face direct din calculatorul unui alt utilizator, fara a mai trece macar prin server. Mai mult, softurile evoluate P2P permit ca descarcarea sa se faca simultan de la mai multi useri, care pun in comun fisiere similare.

Complicatiile juridice devin astfel si mai importante pentru ca, practic, nici unul dintre utilizatori nu pune la dispozitie intregul fisier, pentru care are sau nu are drepturile de autor. Fiecare pune la dispozitie fragmente de fisier care nu pot fi folosite daca nu sunt completate cu alte fragmente complementare. Mai mult, retelele P2P fiind adesea transnationale, accesarea unui torrent poate implica si 30 de state, cu jurisdictiile lor.

O alta consideratie tehnico-juridica este legata de insasi situatia Internetului. Acesta se confunda cu reteaua internationala a calculatoarelor conectate. Dar, in fapt, este o insumare de retele regionale, dedicate, securizate etc. Celula de baza a Internetului este constituita din mici retele cu 2-10 calculatoare interconectate, deschise sau nu spre reteaua globala. Asta face ca legislatia sa devina fluida inca din start, pentru ca acele calculatoare pot fi proprietatea mai multor persoane sau a unei singure persoane. Asemenea diferentieri au fost pana acum imposibil de digerat de catre organismele legislative din diverse state, care au preferat fie reglementari generice, fie reglementari absurde. Conform legislatiei din mai multe tari europene, ar fi ilegal sa-mi transfer anumite fisiere de pe calculatorul meu pe laptopul meu prin reteaua pe care o am acasa. Conform altor legislatii, este interzis sa imprumuti unui prieten un DVD cu film, muzica sau soft, in timp ce acelasi lucru este permis in privinta cartilor.

Pentru ca nu pot controla la un mod decent fenomenul, legislativele incearca sa-l interzica global. Nu in speranta de a-l desfiinta, dar pentru a gasi motive de sanctiune aproape impotriva fiecarui utilizator.

Si mai scurta istorie

Cum s-a ajuns intr-o asemenea situatie? Explicatia nu este nici juridica, nici politieneasca, ci tine de economia politica.

Produsul de arta a fost, intotdeauna, in decursul capitalismului un punct vulnerabil. Care este valoarea in bani a unei valori artistice? Nici Adam Smith, nici Marx nu s-au concentrat asupra fenomenului. Totusi: cat face o capodopera? Cel mai scump tablou vandut in lume e un Pollock. E Pollock cel mai bun artist al lumii?

Astazi, nici valoarea in bani a banului nu mai este un concept atat de stabil si operational. Dar valoarea financiara a operei de arta nu a fost niciodata aglutinata in sistemele de gandire economica. Si, daca banul s-a autodefinit prin crize economice si politice (banul-aur, banul-munca, banul-petrol, banul-drept de utilizare, banul-emotie*, banul-limbaj**), nu putem sa trecem cu vederea implicarea sa in crizele artelor si in accelerarea curentelor artistice.

Economia operei de arta nu beneficiaza insa de un studiu sistematic. Si astfel, intr-o civilizatie care a monetizat intreaga realitate (pana si speciile pe care de disparitie au mercurialul lor!), arta a ramas oarecum pe dinafara. Amintesc aici cazul Brancusi vs. Vama americana, celebrul proces castigat de artistul european si care a determinat o schimbare radicala in legislatia vamala mondiala. Artistului i se interzisese importul temporar in SUA, pentru o expozitie, pentru mai multe variante Pogany si mai multi cocosi, vamesii considerand ca, dat fiind numarul mare de copii, ar fi vorba de un produs industrial, nu de unul artistic.

Daca insa fiecarei lucrari i se poate negocia, stabili, licita un pret de catalog sau unul de utilizare, capitalismul este total pe dinafara in ceea ce priveste productia operei de arta. Bun: faci investitiile. Ai mijlocul de productie: artistul. El trebuie sa produca atatea capodopere in atat timp. Niciun contabil nu ar inghiti un asemenea rationament, cel putin in privinta artelor primare. In privinta artelor complexe (film, dar si teatru), pornindu-se de la un scenariu verificat deja axiologic, un decorator confirmat deja si de alte ingrediente deja certificate, capitalul poate avea un cuvant de zis. Programabilitatea profitului este insa si aici la limita. Dar in privinta artelor primare – plastica, literatura – nicio banca nu are linii de credite pentru realizarea de capodopere. Niciun fond de investitii nu se baga. Asiguratorii mai degraba ii asigura picioarele lui Beckham, decat mana lui Baselitz.

Artistii traiesc in nise economice create de stat sau de organizatii informale. Mecenatul, activ sau depersonalizat juridic la rangul de sponsorizare, este si astazi o componenta vitala pentru subzistenta artelor. Asta, in timp ce solutia care ar fi logica din punctul de vedere al capitalului ar fi ca pictorii sa deseneze pe un colt al panzei sigla firmei de la care a luat bani!

In Romania, de exemplu, literatura a fost creata prin Fundatia Regala, in interbelic, si sustinuta de guvernul comunist dupa aceea. Din 1990, nimeni nu a mai alimentat financiar coerent sistemul, si asta se simte.

Ar mai fi multe de zis: ca adesea artistii au si meserii comerciale (jurnalisti, publicitari, pedagogi etc.) si fac arta, practic, ca hobby. Ca, atat timp cat capodopera nu poate fi programata, ea nu va putea fi investitie; si ca lucrurile nu s-au schimbat radical din vremea Dinastiei Ming, cand vasele chinezesti de o mare frumusete erau preparate, erau coapte cate 30 intr-un cuptor, se alegea unul dintre ele, cel mai frumos, iar restul erau sparte.

Care ar fi retributia cuvenita pentru Cartarescu sa scrie un roman cu care sa dea lovitura? Daca il intreb pe Marius Chivu, va spune un pret. Daca il intreb pe Mihai Iovanel, va spune altceva. Daca nici criticii nu pot monetiza, nici contabilii, o anume valoare artistica, cine o poate face?

In arte nu exista contracte colective de munca. Si, atat timp cat acestea nu vor exista, arta va trai intr-o nisa a capitalului.

Incredibil de scurta istorie

Ce e interesant acum este ca epoca digitala nu mai face deosebire intre arta si soft. Toate sunt productii intelectuale, toate sunt pe un singur taler al balantei. Toate au un singur articol de lege. Toate au aceleasi reguli de protectie. Visul dintotdeauna al inginerilor!

Intre un site in flash facut de Dobreperun Media si un tablou de Dali nu mai e nicio diferenta de jure.

Pragul P2P sau Iluminismul salbatic

Dincolo de a fi o chestiune tehnica sau o problema juridica, P2P constituie momentul de radicalizare a raportului dintre capital si opera de arta (nu voi lua act de omogenizarea productiilor intelectuale propusa de legislatie).

Spre deosebire de epocile anterioare, cea digitala a pus la indemana consumatorilor nu doar accesul, dar si multiplicarea si distributia. Acum 30 de ani, asa ceva era de neimaginat. Ca sa faci copii ale unei carti, trebuia sa-ti iei tipografie. Ca sa faci copii ale unei picturi, trebuia sa fie ceva de capul tau.

Aparitia calculatorului, marirea exploziva a capacitatilor de stocare si diversificarea acestora, aparitia suporturilor optice au creat mediul in care consumatorul s-a transformat in utilizator, el avand capacitatea tehnica de a industrializa productia de tip intelectual. El o poate, tehnic, copia, modifica si redistribui, si chiar face acest lucru.

Prima victima a fost fotografia. A urmat muzica si filmul. Apoi, celelalte arte, tot prin intermediul fotografiei, care trece acum printr-o „inflatie“ datorata aparitiei camerelor digitale.

Asta e efectul P2P in care utilizatori necunoscuti intra in contact si schimba fisiere cu continut artistic fara a-si transmite unul altuia nicio informatie legata de respectivul obiect, nicio impresie, fara a se prezenta macar intr-un complet anonimat.

Posibilitatea tehnologica a intalnit un urias orizont de asteptare. Toata lumea vrea sa aiba accesul la categorii specifice si calitati specifice de arta. Accesul la aceasta a fost insa, in toata istoria lumii, restrictionat. Pentru prima data, computerul si Internetul creeaza asemenea posibilitati.

In epocile precapitaliste, accesul la bunurile de prestigiu (in care se subsumau si produsele artistice si de artizanat) era un atribut al factorului de putere. Artistii erau cumparati cu privilegii sau donatii. In capitalism, bunurile de prestigiu au fost segregate, si toate produsele tehnice au migrat spre ieftinire (monetizarea devenind surogat al factorului de putere) si generalizare. In cazul automobilelor, de pilda, s-a trecut de la un automobil la 500.000 de locuitori la un automobil la 6 locuitori. Pentru categoria tehnica este asadar mai indicat sa folosim termenul englez „comoditati“. Electricitatea, trenul, avionul, locuintele, calculatorul. Pentru „comoditati“, acest lucru a fost posibil pentru ca ele aveau caracter reproductibil. Ele, efectiv, pot fi reproduse intr-un numar nelimitat de exemplare, si daca exista mai putine Ferrari decat potentiali soferi de Ferrari se datoreaza nu incapacitatii de productie, ci efortului de limitare a productiei pentru asigurarea unei valori marginale cat mai mari.

La Ferrari, asadar, caracterul de marfa rara se creeaza artificial, nu in virtutea regulilor jocului. Operele de arta sunt insa obiecte rare. Ferrari vrea sa-si pastreze masa specifica de cumparatori bogati. Operele de arta se adreseaza insa unui public educat. Bogat sau nu. Un alt punct in care valoarea economica nu se suprapune in mod necesar cu valoarea pietei.

Pentru prima data, computerul, cu stocajele optice si cu Internetul, a facut posibil fara limitari tehnice accesul la produse artistice. Intregul comert cu opere de arta este pe cale sa scape de sub orice control. Tinde sa se desfiinteze ca activitate comerciala. Efectul asupra creatorilor pare ca va fi unul catastrofal.

Regula economiei de piata este ca produsul sa fie platit de consumator. Daca acesta nu va mai plati si, ca intr-un iluminism salbatic, va avea acces la orice opere isi doreste, clasa artistilor profesionisti este serios amenintata. Exista cineva capabil sa preia finantarea? Mari corporatii care sa amplaseze vreo reclama virala in chiar opera de arta creata pentru a fi piratata? Companiile din Internet care sa ofere servicii de arta laolalta cu casute de e-mail? State? Organizatii informale?

Altfel spus: cine are astazi un computer conectat la Internet are si motivul si mijloacele sa faca piraterie. Iar daca toata strategia guvernamentala va fi aceea de a face o plasa juridica prin care oricine se poate strecura, pe viitor creatia calificata de arta se va autodesfiinta si tot ce vom avea de-acum incolo vor fi filmulete youtube.

*) v. Scoala de la Chicago

**) ex.: banii digitali. Neteoretizat inca.

via Cultura, via Ghimpele