Tag Archives: cronica de film

Vei fi lucrul acesta!

(„Diavolul se imbraca de la Prada“)

Autor: Nicu Ilie

Articol aparut in Revista Cultura, nr. 45; sectiunea Cultura cinema

Malraux spune ca tot ceea ce ne sperie, cum ar fi (exemplul lui) vederea unui mort, este gandul ca „Vei fi lucrul acesta!“. Pe o asemenea cheie de interpretare, „Diavolul se imbraca de la Prada“ ar fi o comedie de groaza.


La un nivel facil de interpretare, „Diavolul se imbraca de la Prada“ este o comedie din lumea modei. O lume de fete frumoase, dar una care deja ne amuza prin frivolitatile pe care i le atribuim. Este destul de greu (iar rezultatul este intotdeauna comic) sa te pui in mintea unei persoane pentru care realitatea se reduce la o anume curea de piele, semnata de un anume creator, la o posetuta si la un rujulet. Dar aflam din film ca si lumea lor e una demna de un reportaj pe National Geographic: are si ea rechini, are piranha si, va rog sa ma scuzati, are si balene.

Scenariul exploateaza tot ce stim noi depre lumea aceasta, tot ce ne place si ne amuza. O stoarce de multe picaturi de comedie de buna calitate. Performanta nu ar fi insa una notabila, daca actiunea nu ne-ar viza si pe noi, pe ceilalti, pe de-modati, iar aprosul e facut prin „teroarea birocratica“, absurdul vietii intr-o companie in care seful e un mic dictator.

O tanara absolventa de jurnalism din provincie (Anne Hathaway), frumusica, dar sleampata, este chemata la interviu pentru un post de asistenta a directorului celei mai mari reviste de moda, un personaj tiranic jucat de Meryl Streep. Este postul dorit de un milion de fete, mai putin de eroina noastra care, intamplator, n-auzise de revista. A venit la interviu doar fiindca nicio publicatie „serioasa“ nu fusese impresionata de CV-ul ei. Satula sa fie inconjurata de tinere stilate si prostute, Streep se hotaraste sa incerce si altceva.

Prima rola a filmului e spumoasa. Ultima rola e cam moralista, dar trebuia sa aiba si filmul asta un final, nu-i asa? Replicile sunt de un umor fin, diplomatic, genul acela de observatii scurte, acide, de o politete aparenta. Reproduc din script: „Deci nu citesti «Runaway». «Nu…» «Si pana azi nici nu ai auzit de… mine.» «Nu…» «Nu ai gusturi in ceea ce priveste moda.» «Ei bine… Cred ca asta depinde si de…» «Nu. Asta nu a fost o intrebare.»“

Anne Hathway (o stiti pe Anne Hathaway – „incantatoarea Ella“, „Jurnalul Printesei“ s.am.d.) este visul oricarui barbat. Ma rog, cel putin unul dintre visele oricarui barbat. Dar, se spune in film, e cam grasa si nu isi poate gasi pentru numarul ei prea multe haine in colectiile de moda ale creatorilor seriosi. Va rog sa ma credeti ca am revazut de mai multe ori aceste secvente si inca mai consider ca aici scenaristul a exagerat.

De cealalta parte, Meryl Streep am impresia ca de aceasta data nu mai face un rol de compozitie si este extrem de naturala in rol de scorpie. Actrita, care cu acest film isi realizeaza norma de doua filme pe an, este extrem de naturala si de credibila, cu un ego atat de inflamat incat mi-e greu sa-i gasesc ca paralela un alt personaj feminin.

Eroina (am numit-o pe Hathaway) ajunge, pentru a primi un singur „multumesc“, workaholica si antisociala, mondena si rascroita dupa asemanarea lui Streep. Daca la inceput era un personaj din Voltaire, salbaticul ajuns intr-o lume artificiala, caruia trebuie sa-i descrii si sa-i explici totul, pentru ca nimic nu e conform simtului natural, ea se „inroleaza“ treptat si devine o mini-Streep, ambitioasa, prefabricata si „corporationista“, daca imi permiteti termenul. Cert este ca in aceste secvente ale filmului ea frecventeaza un coafor (un hair stylist) care reuseste efectiv s-o urateasca. O paraseste insa pe Streep cand aceasta ii spune: „Esti O.K. Vei fi eu“. Gata: fara demisie scrisa, fara notificare prealabila, fata schimba coaforul si se angajeaza la un cotidian. As zice ca asta e un happy end.

Conspiratia papusilor Barbie

Un film din lumea sportului nu poate oferi surprize. Spre deosebire de o competitie reala, stii cine o sa castige inca de la prima scena. Personajele pozitive sunt usor de recunoscut: au muschi mai mari. Puctul culminant e o competitie, castigata miraculos in ultima secunda. Nici macar cele mai bune dintre filmele genului, cum ar fi „Any Given Sunday“ („Fiecare duminica“), regizat de Oliver Stone, in care Pacino e un contorsionat antrenor de fotbal american sau „Rocky“ nu sparg tiparele, ci aduc doar mai multa viata, mai multa umanitate

Pentru un film de sport, culmea scenariului este asadar sa nu fie prost, sa nu fie ilogic, plin de contradictii si scapari, superfluu.

„Stick it“ (2006) este un film de autor. Jessica Bendinger debuteaza ca regizor cu acest film, caruia ii semneaza si scenariul, dupa ce a lucrat pana acum ca scenarist („Bring It On“, episoade din „Sex and The City“ etc.) sau producator („Sex and The City“, „The Wedding Date“, „Bring It On“). Filmul povesteste despre o pustoaica rebela, fosta gimnasta din lotul national al Statelor Unite, silita sa-si reia cariera sportiva printr-o hotarare judecatoreasca, dupa ce a provocat pagube practicand sporturi de strada. Antrenorul pe mana caruia e data, un tip, se lasa sa se inteleaga, dur (00:09:59,400*: „A provocat mai multe fracturi decat campioni“) este Jeff Bridges, intr-un rol subtirel, de film sportiv. Regimul de pregatire, se lasa sa se inteleaga, este unul dur (00:36:44,520: „Gimnastica de elita e ca armata la marina, doar ca e mai greu.“ 00:36:48,920: „La fiecare 2000 de puscasi marini sunt 200 de gimnaste de elita.“). Personal, n-am tras aceeasi concluzie nici despre antrenor, nici despre regim, dar, e drept, tocmai ce vazusem cu o ora inainte „Lista lui Schindler“. in plus, n-am asistat niciodata la o Olimpiada in care Beretele Verzi sa danseze pe barna.

Deci: arma – gimnastica. G. I. Jane (vreau sa spun actrita din rolul principal) este Missy Peregrym, un castig pentru cinematografie, debut in rol principal la 24 de ani, dupa ce avusese evolutii in episoade de televiziune. Este o actrita simpatica, frumoasa, cu unele mutrite furate de la Keira Knightley, care pare capabila sa citeasca si scenarii mai convingatoare. Un alt succes al filmului e legat de imagine, cu cateva cadre perfecte prin armonie, echilibru, unghi, culoare, taietura. Este vorba de cadre de la antrenamente, acelea fara replici, in care se aude doar muzica si fetele care „trag tare“. Cinematografia a fost ajutata si de o semnificativa echipa de efecte vizuale, al carei cuvant se poate citi destul de clar in anumite scene.

Si acum, ca o concluzie: ce mi-a placut mie in tot filmul. O executie in ritm de rap a unei chinezoaice la barna. (Era sa uit sa va spun ca filmul e comedie.) Apoi conspiratia papusilor Barbie: cand arbitrii depuncteaza nedrept una dintre concurente, fetele se hotarasc sa „tranteasca“ toata competitia: decid ele cine ar trebui sa castige, iar toate celelalte fac doar figuratie. Punerea in scena a acestui episod este destul de haioasa si mi-a dovedit ca blaturile la gimnastica pot fi mai interesante decat cele la fotbal. Mai putin obsedati de subiectul competitiilor formale, americanii au fost entuziasti vazand ca „oricine, dar absolut oricine, poate calca putintel („just a little bit“) regulile“.

articol publicat initial in Revista Cultura: Stick It! Conspiratia papusilor Barbie