Tag Archives: Cartarescu

De cartarescu – de ce iubim femeile

sunt invidios pe cartarescu – nu pentru calitatea textuletelor astora care sunt ce trebuie – coloane de revista glossy pentru gagici.  nici pentru ca se bucura de succesul pe care si-l merita. sunt invidios pe toti cei care pot avea amintiri. reale sau imaginare nu conteaza. cum au fost sau cum ar fi trebuit sa fie – nu-mi pasa.

sunt amnezic si traiesc parca o lunga zi a cartitei. memoria mea tine de azi pe maine. sunt si la mine chestii pe care le povestesc din viata mea, si am convingerea ca nu mint. dar toate mi-au fost povestite. de mama, cand eram mic, de prieteni, mai recent. povestite, auzite la altii, sunt acceptate in fine de memoria mea. le pot repovesti. le adaug amintiri – si nici nu stiu sigur daca e anamneza sau fictiune

nu ma sperie amnezia mea intrucat e oarecum programatica. din tot ce mi se intampla retin numai ideea. din ce vad, doar informatia. din autori, doar scenariul. aplicarea de nomen-uri care sa lege o aparenta clasa individuala de fapte – unei clase individuale de fapte de memorie – printr-o clasa individuala de nume mai mult sau mai putin reprezentativa- chiar nu ma intereseaza. nu vreau sa spun prin asta ca sunt prost, ci doar uituc. voluntar uituc. sigur, stiu cine e stalin, n-am probleme cu ahura mitra, pot istorisi destul de plauzibil relatia dintre napoleon si fouchet, pot recita informatii de tip “statele lumii” despre vietnam, chile, honduras sau orice stat din europa, america, africa sau asia centrala. am in general o idee exacta despre raspandirea principalelor resurse minerale pe glob, ca si despre ariile de influenta in care se afla statele respective. nu am mari probleme in a identifica un zurbaran, canaletto sau rembrandt. uneori nu-mi amintesc insa numele lui caravaggio – si asta e penibil daca se intampla sa fi inceput cu formula “pictorul meu preferat…., ala, cum se numea?”

ca jurnalist as putea fi handicapat de o memorie chiar atat de volatila. o inventie – veche, simpla – carnetelul, m-a salvat insa mai intotdeauna. spun des, ca sa n-o spuna altii inaintea mea, ca mintea mea e pe carnetel. ce nu-i in agenda, nu exista. mi se intampla insa uneori sa nu-mi amintesc pe ce carnetel mi-am pus notite: pe cel mic de buzunar sau in agenda? si daca pe cel mic, ce coperti avea? pe cel deschis luna trecuta sau pe cel vechi, cu arc, unde mai erau multe pagini goale.

desigur, atunci cand lucrez un timp pe un domeniu stiu ceva mai multe despre acesta si in memoria volatila – cea din cap – nu doar in memoria scripta. au fost vremuri cand stiam cine e stoaca si care e clanul sau, care-i pian si ce-i cu ursarii – faceam reportaj-ancheta pe-atunci. acum numele imi par doar vag cunoscute si evocate cu precizia cu care te gandesti la un coleg de gradinita. si cu tancul t-40 – daca asa il cheama – am fost coleg de gradinita. sigur, stiu unde sa caut si unde sa gasesc orice informatie despre “vechii colegi” pe vreun suport de memorie scrisa. autorii de filosofie – cu care mi-am batut mintea in facultate – ma surprind si ei, morti de mult cum sunt, nu cu idei noi, ci cu formule de zicere atat de minunate incat trebuie sa la mai fi auzit vreodata si sa ma fi minunat de asemenea de franchetea si cinstea lor.

si daca asta fac cu ei – cu mine de ce-as fi impartial? de ce sa am memorie proprie. prietenii mei, cunoscutii mei, lumea mea sunt memoria mea. faptele nu sunt idei si nu merita memorie. ideile nu merita nici ele memorie daca nu sunt atat de valoroase incat sa plece de la tine si sa se intoarca de la altii, poate chiar ameliorate. totusi un orgoliu care se rezuma la activarea sub vreo forma a nevoii de identificare obiectuala exprimata la filosofi prin formula “cinesunt eu” m-a pus uneori in pozitia de a cauta un fixativ pentru ganduri sau pentru amintiri, sub forma unui jurnal de computer sau a unor note de hartie. cu ambele treaba s-a dovedit usoara si de nedus la capat. fisierele de calculator s-au pierdut cu regularitate, virusate, pe harduri bulite, sterse din neatentie de mine sau de inginerul de sistem, scrise pe cd-uri zgaraiate sau pe dischete plouate. cu notele de hartie mi-egreu sa spun ce s-a intamplat. poate sunt prin diversele dosare ambalate in lazi. poate s-au aruncat de mult. poate sunt rupte. poate sterse.

incep din nou o asemenea initiativa, la o zi dupa ce o alta, tot pe pc, a avut soarta tuturor celor de mai inainte. de unde niciodata nu mi-a pasat, acum situatia devine cu miza: enervanta. pe asta o s-o duc la capat: pe net. sa ucid cartita putin (nu mai stiu exact cum se termina filmul)

astea sunt oricum modeste – note de lectura. le zic adevarurile din octombrie pentru ca asta e data. incep cu carta din intamplare. nu-i vina lui, nici a mea ca nu sunt in publicul tinta. m-a amuzat totusi povestea irlandeza iar cazul zarazei, care imi era inedit, pare ca ar cere o aprofundare si o reconstructie jurnalistica

Internetul trimite artistii la cersit

Civilizatia la pragul P2P

Pentru ce sa platesc 20 de lei pe albumul unei trupe care face play-back? Daca aia doar dau din gura pe fundal, mi se pare normal ca si eu doar sa flutur banul. Si e oarecum normal sa furi o melodie de pe Internet daca, la randul lor, trupele isi fura una alteia melodiile…

Nicu Ilie
blog.nicuilie.eu

Nu sunt opiniile mele, ci unele furate de pe un forum unde se dezbatea o tema legata de pirateria pe Internet. Cifrele, cu care n-o sa va plictisesc pentru ca nici nu concorda intre ele (vezi siteurile FBI, Fnac, wiki, agentiile de stiri si politiile nationale; fiecare lucreaza cu alte cifre si alte estimari), arata ca fenomenul pirateriei este starea normala a Internetului, nu exceptia.

Scurta istorie

Hai sa incercam explicatii! Intai, cele logice, date de politisti: din cauza ca Internetul este un fenomen mondial, nu poate exista asupra lui o jurisdictie categorica si omogena. Altfel spus, acum, cand v-ati plugat browserul pentru a ajunge pe acest site, ati iesit deja din tara pentru ca hostingul blogului meu este asigurat de un server din State. Apoi, tinand cont ca DNS-ul este „.info“, sunteti in legislatia transnationala. Sa presupunem ca accesati din Romania acest site. Simpla conectare implica norme de drept din Romania, SUA, dreptul international si normele specifice statului Texas (in care se afla serverul). Daca aveti Internetul de la una dintre companiile internationale prezente si in Romania, aceeasi conectare se mai supune si reglementarilor comunitare europene, precum si celor din Italia, Grecia, Franta, Germania sau Ungaria, tari in care se afla cartierul general al companiilor respective sau servere nod in comunicatia satelit-DNS. Un adevarat cocteil juridic.

Dar eu nu fac piraterie pe acest blog.

Cine face piraterie isi inregistreaza domeniul intr-o tara care nu are legi privitoare la Internet sau nu are posibilitatea sa le controleze. Un bun exemplu este Tokelau, mai cunoscuta internautilor prin codul ei digital „.tk“. Apoi: serverele cu fisiere suspecte sunt de regula gazduite in tari unde accesul si controlul este dificil sau imposibil: India, Birmania, Hong Kong, China etc. FBI, care este paznicul oficial al Internetului, se vede in imposibilitatea de a-si impune acolo punctul de vedere.

De observat si ca Internetul este considerat de americani o chestiune de drept intern (alocata deci organismului federal de combatere a criminalitatii), nu de drept international, caz in care CIA si NSA ar trebui sa fie abilitate. Este singura situatie in care FBI poate avea jurisdictie dincolo de granitele Statelor Unite.

Am trecut, asadar, in revista pirateria nesimtita, ostentativa, pe fata. Demna mai mult pentru locuitorii din lumea a treia.

In lumea civilizata, pirateria traieste pe ruinele Kaaza. A fost un scandal celebru in SUA atunci cand a fost demontata prima retea de conexiuni peer-to-peer. Chiar si acum persista inca indoiala daca, la ora respectiva, FBI avea dreptul legal sa intervina. Chiar si astazi, prevederile normative se pot aplica doar cu mare dificultate in acest domeniu. Despre ce este vorba?

In sistemul standard de descarcare de fisiere (legale sau ilegale, nu conteaza), utilizatorul de Internet se conecteaza la serverul sau reteaua de servere pe care este incarcat fisierul si-l descarca de-acolo. Sursa este asadar punctuala, precisa, iar utilizatorii se conecteaza intr-o retea radiala la sursa respectiva. In sistemul peer-to-peer (ex. DC++, torrent), prescurtat P2P, serverele au doar rolul de a tine liste ale fisierelor propuse pentru descarcare in timp ce acestea sunt fizic gazduite pe calculatoarele celor care le pun la dispozitie. Atunci cand un utilizator descarca un fisier, o face direct din calculatorul unui alt utilizator, fara a mai trece macar prin server. Mai mult, softurile evoluate P2P permit ca descarcarea sa se faca simultan de la mai multi useri, care pun in comun fisiere similare.

Complicatiile juridice devin astfel si mai importante pentru ca, practic, nici unul dintre utilizatori nu pune la dispozitie intregul fisier, pentru care are sau nu are drepturile de autor. Fiecare pune la dispozitie fragmente de fisier care nu pot fi folosite daca nu sunt completate cu alte fragmente complementare. Mai mult, retelele P2P fiind adesea transnationale, accesarea unui torrent poate implica si 30 de state, cu jurisdictiile lor.

O alta consideratie tehnico-juridica este legata de insasi situatia Internetului. Acesta se confunda cu reteaua internationala a calculatoarelor conectate. Dar, in fapt, este o insumare de retele regionale, dedicate, securizate etc. Celula de baza a Internetului este constituita din mici retele cu 2-10 calculatoare interconectate, deschise sau nu spre reteaua globala. Asta face ca legislatia sa devina fluida inca din start, pentru ca acele calculatoare pot fi proprietatea mai multor persoane sau a unei singure persoane. Asemenea diferentieri au fost pana acum imposibil de digerat de catre organismele legislative din diverse state, care au preferat fie reglementari generice, fie reglementari absurde. Conform legislatiei din mai multe tari europene, ar fi ilegal sa-mi transfer anumite fisiere de pe calculatorul meu pe laptopul meu prin reteaua pe care o am acasa. Conform altor legislatii, este interzis sa imprumuti unui prieten un DVD cu film, muzica sau soft, in timp ce acelasi lucru este permis in privinta cartilor.

Pentru ca nu pot controla la un mod decent fenomenul, legislativele incearca sa-l interzica global. Nu in speranta de a-l desfiinta, dar pentru a gasi motive de sanctiune aproape impotriva fiecarui utilizator.

Si mai scurta istorie

Cum s-a ajuns intr-o asemenea situatie? Explicatia nu este nici juridica, nici politieneasca, ci tine de economia politica.

Produsul de arta a fost, intotdeauna, in decursul capitalismului un punct vulnerabil. Care este valoarea in bani a unei valori artistice? Nici Adam Smith, nici Marx nu s-au concentrat asupra fenomenului. Totusi: cat face o capodopera? Cel mai scump tablou vandut in lume e un Pollock. E Pollock cel mai bun artist al lumii?

Astazi, nici valoarea in bani a banului nu mai este un concept atat de stabil si operational. Dar valoarea financiara a operei de arta nu a fost niciodata aglutinata in sistemele de gandire economica. Si, daca banul s-a autodefinit prin crize economice si politice (banul-aur, banul-munca, banul-petrol, banul-drept de utilizare, banul-emotie*, banul-limbaj**), nu putem sa trecem cu vederea implicarea sa in crizele artelor si in accelerarea curentelor artistice.

Economia operei de arta nu beneficiaza insa de un studiu sistematic. Si astfel, intr-o civilizatie care a monetizat intreaga realitate (pana si speciile pe care de disparitie au mercurialul lor!), arta a ramas oarecum pe dinafara. Amintesc aici cazul Brancusi vs. Vama americana, celebrul proces castigat de artistul european si care a determinat o schimbare radicala in legislatia vamala mondiala. Artistului i se interzisese importul temporar in SUA, pentru o expozitie, pentru mai multe variante Pogany si mai multi cocosi, vamesii considerand ca, dat fiind numarul mare de copii, ar fi vorba de un produs industrial, nu de unul artistic.

Daca insa fiecarei lucrari i se poate negocia, stabili, licita un pret de catalog sau unul de utilizare, capitalismul este total pe dinafara in ceea ce priveste productia operei de arta. Bun: faci investitiile. Ai mijlocul de productie: artistul. El trebuie sa produca atatea capodopere in atat timp. Niciun contabil nu ar inghiti un asemenea rationament, cel putin in privinta artelor primare. In privinta artelor complexe (film, dar si teatru), pornindu-se de la un scenariu verificat deja axiologic, un decorator confirmat deja si de alte ingrediente deja certificate, capitalul poate avea un cuvant de zis. Programabilitatea profitului este insa si aici la limita. Dar in privinta artelor primare – plastica, literatura – nicio banca nu are linii de credite pentru realizarea de capodopere. Niciun fond de investitii nu se baga. Asiguratorii mai degraba ii asigura picioarele lui Beckham, decat mana lui Baselitz.

Artistii traiesc in nise economice create de stat sau de organizatii informale. Mecenatul, activ sau depersonalizat juridic la rangul de sponsorizare, este si astazi o componenta vitala pentru subzistenta artelor. Asta, in timp ce solutia care ar fi logica din punctul de vedere al capitalului ar fi ca pictorii sa deseneze pe un colt al panzei sigla firmei de la care a luat bani!

In Romania, de exemplu, literatura a fost creata prin Fundatia Regala, in interbelic, si sustinuta de guvernul comunist dupa aceea. Din 1990, nimeni nu a mai alimentat financiar coerent sistemul, si asta se simte.

Ar mai fi multe de zis: ca adesea artistii au si meserii comerciale (jurnalisti, publicitari, pedagogi etc.) si fac arta, practic, ca hobby. Ca, atat timp cat capodopera nu poate fi programata, ea nu va putea fi investitie; si ca lucrurile nu s-au schimbat radical din vremea Dinastiei Ming, cand vasele chinezesti de o mare frumusete erau preparate, erau coapte cate 30 intr-un cuptor, se alegea unul dintre ele, cel mai frumos, iar restul erau sparte.

Care ar fi retributia cuvenita pentru Cartarescu sa scrie un roman cu care sa dea lovitura? Daca il intreb pe Marius Chivu, va spune un pret. Daca il intreb pe Mihai Iovanel, va spune altceva. Daca nici criticii nu pot monetiza, nici contabilii, o anume valoare artistica, cine o poate face?

In arte nu exista contracte colective de munca. Si, atat timp cat acestea nu vor exista, arta va trai intr-o nisa a capitalului.

Incredibil de scurta istorie

Ce e interesant acum este ca epoca digitala nu mai face deosebire intre arta si soft. Toate sunt productii intelectuale, toate sunt pe un singur taler al balantei. Toate au un singur articol de lege. Toate au aceleasi reguli de protectie. Visul dintotdeauna al inginerilor!

Intre un site in flash facut de Dobreperun Media si un tablou de Dali nu mai e nicio diferenta de jure.

Pragul P2P sau Iluminismul salbatic

Dincolo de a fi o chestiune tehnica sau o problema juridica, P2P constituie momentul de radicalizare a raportului dintre capital si opera de arta (nu voi lua act de omogenizarea productiilor intelectuale propusa de legislatie).

Spre deosebire de epocile anterioare, cea digitala a pus la indemana consumatorilor nu doar accesul, dar si multiplicarea si distributia. Acum 30 de ani, asa ceva era de neimaginat. Ca sa faci copii ale unei carti, trebuia sa-ti iei tipografie. Ca sa faci copii ale unei picturi, trebuia sa fie ceva de capul tau.

Aparitia calculatorului, marirea exploziva a capacitatilor de stocare si diversificarea acestora, aparitia suporturilor optice au creat mediul in care consumatorul s-a transformat in utilizator, el avand capacitatea tehnica de a industrializa productia de tip intelectual. El o poate, tehnic, copia, modifica si redistribui, si chiar face acest lucru.

Prima victima a fost fotografia. A urmat muzica si filmul. Apoi, celelalte arte, tot prin intermediul fotografiei, care trece acum printr-o „inflatie“ datorata aparitiei camerelor digitale.

Asta e efectul P2P in care utilizatori necunoscuti intra in contact si schimba fisiere cu continut artistic fara a-si transmite unul altuia nicio informatie legata de respectivul obiect, nicio impresie, fara a se prezenta macar intr-un complet anonimat.

Posibilitatea tehnologica a intalnit un urias orizont de asteptare. Toata lumea vrea sa aiba accesul la categorii specifice si calitati specifice de arta. Accesul la aceasta a fost insa, in toata istoria lumii, restrictionat. Pentru prima data, computerul si Internetul creeaza asemenea posibilitati.

In epocile precapitaliste, accesul la bunurile de prestigiu (in care se subsumau si produsele artistice si de artizanat) era un atribut al factorului de putere. Artistii erau cumparati cu privilegii sau donatii. In capitalism, bunurile de prestigiu au fost segregate, si toate produsele tehnice au migrat spre ieftinire (monetizarea devenind surogat al factorului de putere) si generalizare. In cazul automobilelor, de pilda, s-a trecut de la un automobil la 500.000 de locuitori la un automobil la 6 locuitori. Pentru categoria tehnica este asadar mai indicat sa folosim termenul englez „comoditati“. Electricitatea, trenul, avionul, locuintele, calculatorul. Pentru „comoditati“, acest lucru a fost posibil pentru ca ele aveau caracter reproductibil. Ele, efectiv, pot fi reproduse intr-un numar nelimitat de exemplare, si daca exista mai putine Ferrari decat potentiali soferi de Ferrari se datoreaza nu incapacitatii de productie, ci efortului de limitare a productiei pentru asigurarea unei valori marginale cat mai mari.

La Ferrari, asadar, caracterul de marfa rara se creeaza artificial, nu in virtutea regulilor jocului. Operele de arta sunt insa obiecte rare. Ferrari vrea sa-si pastreze masa specifica de cumparatori bogati. Operele de arta se adreseaza insa unui public educat. Bogat sau nu. Un alt punct in care valoarea economica nu se suprapune in mod necesar cu valoarea pietei.

Pentru prima data, computerul, cu stocajele optice si cu Internetul, a facut posibil fara limitari tehnice accesul la produse artistice. Intregul comert cu opere de arta este pe cale sa scape de sub orice control. Tinde sa se desfiinteze ca activitate comerciala. Efectul asupra creatorilor pare ca va fi unul catastrofal.

Regula economiei de piata este ca produsul sa fie platit de consumator. Daca acesta nu va mai plati si, ca intr-un iluminism salbatic, va avea acces la orice opere isi doreste, clasa artistilor profesionisti este serios amenintata. Exista cineva capabil sa preia finantarea? Mari corporatii care sa amplaseze vreo reclama virala in chiar opera de arta creata pentru a fi piratata? Companiile din Internet care sa ofere servicii de arta laolalta cu casute de e-mail? State? Organizatii informale?

Altfel spus: cine are astazi un computer conectat la Internet are si motivul si mijloacele sa faca piraterie. Iar daca toata strategia guvernamentala va fi aceea de a face o plasa juridica prin care oricine se poate strecura, pe viitor creatia calificata de arta se va autodesfiinta si tot ce vom avea de-acum incolo vor fi filmulete youtube.

*) v. Scoala de la Chicago

**) ex.: banii digitali. Neteoretizat inca.

via Cultura, via Ghimpele