Tag Archives: campulung

A fost odata ARO Campulung

Nicu Ilie

Strungar interimar, mecanic interimar si director interimar, acestea sint functiile angajatilor de la ARO Cimpulung, uzina care se pregateste sa sigileze portile si sa declare falimentul. Cine ramane la urma, nu are nici macar de stins lumina pentru ca acesta este deja restrictionata. Mai are doar de demontat utilajele si de vandut fierul vechi. Soarta uzinei pare hotarita, muncitorii sunt disperati si orasul s-a umplut de manifeste anarhiste ale unei organizatii a fostilor muncitori.

Capitolul I – Unde au fost 13 mii // „Armaghedon ianuarie 2006”. Manifest imprimat si distribuit prin posta la sediile unor publicatii locale si nationale. De la: „O.D.A.M. (Organizatia Dreptate si Adevar Muscelean)”. Pentru: „jefuitorii lui ARO: politicieni si afaceristi – baroni locali”. Axul comunicarii: „noi, prin metode ultra-moderne teroriste, va vom infecta pe voi si familiile voastre cu virusi mortali existenti la aceasta ora” (sint nominalizati virusii gripei aviare si SIDA). Revendicare: „daca AVAS nu va termina cu Crosslander pana la 26 ianuarie”.  Este Armaghedonul nr. 8 din Cimpulung Muscel. Localnicii par sa se obisnuiasca cu aceste manifeste care au inceput sa apara in 2003, cu ocazia primelor disponibilizari masive de la ARO. Semnate evolutiv cu nume ca „Armaghedonistii de la ARO – Justitiarii Muscelului” sau „Legionarii, partizanii razboiului civil pentru dreptate si adevar”, manifestele au facut numeroase amenintari, indeosebi cu incedierea, si au stabilit mai multe termene la care urma sa se declanseze violente, toate ramase fara efect.  Dupa un start in forta in 2003, cu mai multe asemenea manifeste, trimise la publicatii sau afisate pe strazile orasului, asa-zisa organizatie si-a intensificat activitatea in ultimele luni. In vara a aparut un manifest impotriva PNL si a deputatului Radu Boureanu. A urmat in noiembrie „Armaghedonul saraciei, somajului si excluziunii sociale”, cu o lista lunga de nominalizari (directori ai intreprinderii, oficialitati locale, directori AVAS, parlamentari care reprezinta sau au reprezentat localitatea) si amenintarea ca acestora le vor fi incendiate proprietatile. In ianuarie a aparut un nou text, cu amenintari de terorism biologic. Cine se ascunde asadar in spatele sintagmei „Justitiarii Muscelului”? Intrebarea provoaca un zambet complezent lui Pavel Ion, salariat inca al societatii ARO. Nu nominalizeaza: „oamenii sunt disperati”. El, personal, a luat un milion de lei, recent. In decembrie. O forma de ajutor social. „S-au calcat oamenii in picioare, la casierie. A trebuit sa semnam o hirtie pe care scria ca multumim anticipat. Cine n-a fost atunci la uzina, n-a luat nimic”. Salariul, il asteapta inca pe cel din septembrie. „Am fost chemati luni la uzina, mai spune el, si ni s-a spus sa intram sa facem piese de schimb. N-am vrut sa lucram pana nu ni se platesc salariile“. Locul lui de munca este la montaj general.  „Cind ati montat ultima masina?” Intrebarea i se pare comica. Rade. „Masina? Ultima masina, nici nu stiu. Piese de schimb, asa merge acum”. Pentru a se livra masini finite este nevoie si de componente care nu se produc la Campulung si care trebuie cumparate. Uzina poate fabrica pe cont propriu doar piese de schimb. Au fost 13 mii de salariati la ARO. Au ramas putin peste o mie la societatea propriu zisa, la care se mai adauga cateva sute de salariati la societatile care s-au desprins din ARO. Daca in trecut aproape fiecare famile din Campulung avea un reprezentant la uzina, acum, cu perspectiva falimentului in fata, localnicii vorbesc despre un oras „disponibilizat”.

Capitolul II – In care „expira ordonanta” // La Timisoara se judeca un proces prin care creditorii (furnizori de piese sau servicii, creditori bancari, salariati etc.) pun in discutie falimentul societatii. Se face un punctaj in functie de sumele pe care fiecare le are de recuperat si, in functie de acesta, se stabilesc drepturile de vot asupra viitorului uzinei. „Creditorii sigur cer falimentul”, spune seful sindicatului, Gheorghe Apostu care spune ca sansele sa se mai produca autovehicole ARO sunt de 20%, „daca suntem optimisti”.  Solutia pe care o sustine sindicatul este ca privatizarea sa fie anulata si actiunile societatii sa fie preluate de AVAS. „Cel putin, daca ne ia AVAS-ul, primim plati compensatorii daca se desfiinteaza uzina. Suntem, majoritatea, oameni trecuti de 45 de ani. Cine ne mai angajeaza?” Platile compensatorii au parut o solutie si pentru mai vechii angajati ai uzinei, nemultumiti inca din 2003 de privatizarea uzinei, dar si cuprinsi in planul de restructurare.  Au fost atunci mai multe greve si manifestari de strada care au culminat cu blocarea drumului spre Brasov, linga poarta uzinei. 60 de oameni au intrat in greva foamei. Au aparut primele „armaghedoane”. Ulterior, multi au acceptat „ordonanta”. Salariile compensatorii au parut atractive. Enache Dumitru este unul dintre acestia. Imbracat bine si reprezentand o mica afacere care apartine copiilor lui, el poate fi considerat un caz fericit printre cei disponibilizati. Chiar si asa, inca nu si-a incheiat conturile cu uzina care inca ii datoreaza o parte din salariile compensatorii.  Revendicarile lui nu sint numai financiare: „Curentul la aceste blocuri vine de la ARO, iar ei au datorii si ne-au pus program. Inainte de sarbatori aveam program de curent electric intre 6 si 8 dimineata si intre 17 si 22,30. Acum, dupa sarbatori, ne da de la 5 seara pana dimineata, depinde cine e ofiter de serviciu la uzina. Depinde de om”. Dintre fostii sai colegi, multi au plecat din localitate: unii lucreaza la Dacia, in acelasi judet, altii la firme de automobile sau service din Bucuresti, altii au plecat in strainatate. Cei care au ramas in oras o duc greu.  Momentul nu este unul dificil doar pentru salariatii actuali de la ARO, fata in fata cu falimentul, ci si pentru cei disponibilizati. „Expira ordonanta”. Conducerea actuala a uzinei, interimara, considera ca de la fostii angajati, nu de la actualii, provin „armaghedoanele”. „Acesti oameni, plecati cu ordonanta, sint cei mai suparati. Ei sperau sa se intimple ceva bun la uzina, sa se intoarca. Acum s-au terminat sau se termina si drepturile compensatorii si ei sint mult mai suparati decit ai nostri”, spune unul dintre directori.

Capitolul III – „sintem fricosi” // Dumitru Enache nu are idee cine se ascunde in spatele „Justitiarilor Muscelului”. Nu crede ca sunt fostii sai colegi. „Noi suntem tacuti, spune, suntem fricosi”.  Mihai Martisor Ciobanu este un fost director general al uzinei si reprezinta acum un grup de investitori care vor sa inchirieze uzina pentru a produce automobile ARO. El crede ca manifestele sint doar o forma de expresie, nu o amenintare reala.  Liderul de sindicat, Gheorghe Apostu, considera si el ca manifestele nu reprezinta cel mai serios subiect dar tine sa precizeze: „Nu sint de acord cu acestea. Averile ilicite trebuie confiscate, nu trebuie sa li se dea foc”. El crede ca autorii sint „salariatii ajunsi la exasperare”. Exista o organizatie, „Salvati Muscelul”, a fostilor salariati, care are sediul in Casa Sindicatelor. Prefectul de Arges a indicat aceasta organizatie ca fiind sursa textelor. Organizatia neaga insa acuzatiile, iar concluziile anchetei oficiale nu au fost facute publice. Zgirciti uneori cu virgulele, autorii textelor nu sint economi si cu apelurile la idealul national.  „Era o mare mindrie sa lucrezi la ARO”, spune Martisor Ciobanu. Toti, fosti si actuali salariati, spun ca ARO este singura masina de conceptie romaneasca. Toate celelalte, autoturisme, tractoare, autobuze, sint fabricate dupa licente cumparate din strainatate.  Autorii nu pot uita nici ca la Cimpulung a fost, timp de 40 de ani, prima capitala a Tarii Romanesti, in vremea lui Negru Voda. Problema economica se amesteca astfel cu cea sociala si cu cea istorica, rasucite in arborele cotit al unei masini blocate in marginea drumului spre economia de piata.

Teoria sperantei “Exista un prag de rentabilitate”

Mihai Martisor Ciobanu este unul dintre fostii directori generali de la ARO care incearca sa revina acum si, sustinut de un grup de bancheri, sa inchirieze de la Cross Lander uzina ARO.

Cat de avansate sint discutiile pentru inchirierea uzinei?
Mihai Ciobanu: – Avocatii intocmesc un proiect care sa defineasca termenii acordului. Cu conducerea Cross Lander am avut o singura intilnire, in aeroportul de la Frankfurt, in care ei au fost de acord cu propunerile noastre. Cred ca incheierea acordului va mai dura intre 2 saptamini si o luna.
Nu ar fi mai avantajos pentru grupul pe care il reprezentati sa asteptati derularea procedurii de faliment si sa cumparati ulterior?

M. C.: – Nu. Stim din experienta ca in Romania declararea falimentului va insemna ruinarea uzinei. Procedura dureaza, dupa termenele legale, intre 6 luni si un an. Totul poate deveni fier vechi in acest timp.

Cum intentionati sa faceti uzina rentabila intr-un timp atit de scurt?
M. C.:
– Ce nu a inteles Cross Lander este ca exista un prag de rentabilitate la ARO si ca daca nu produci un numar de minim 500 de masini pe luna nu faci decit sa acumulezi datorii. Conform intelegerii preliminare, Cross Lander ar urma sa cumpere de la dumneavoastra 10.000 de masini anual.
M. C.: – Nu stiu daca putem produce atit. Linia de productie de la ARO are o capacitate de 1700 de masini lunar dar nu vom produce, cel putin nu de la inceput, la intreaga capacitate. Vom oferi pentru Cross Lander cateva mii si vom lucra si cu alti distribuitori.

Articol aparut in revista Prezent [arhiva]

A sasea integrare europeana a Romaniei

Nicu Ilie

Intre alte modele de antropologie urbana, unul dintre cele mai generoase ca putere de explicatie si de analiza a civilizatiilor este cel al oraselor-stat in care “cetatea” (in sens mai intai propriu, azi figurat) genereaza un hinterland rural si chiar urban caruia ii serveste ca standard institutional, sursa de tehnologie si pattern social. Conform modelului, Parisul si Ninive, Londra si Babilonul pot fi explicate unitar in cadrul unor analize structurale sau pragmaticiste iar tipurile de stat generate de aceste “cetati” devin ipostaze ale unor structuri etatiste fabricate si depozitate intr-un oras central. Gradul de centralism prezinta astfel o fixatie, o constanta, in topos si o evolutie libera, o variabila, in cronos, reliefate intr-o categoremata extrem de simpla, redusa practic la doar doua categorii: centru-de-putere si centru-de-prestigiu, functiile de baza ale cetatii. Sigur, atunci cand categoremata e redusa, sincategoremata e generoasa si axele de analiza clasice (economic, social, juridic, politic, religios, cultural, lingvistic etc.) devin sincategorii perfect subscrise modelului.
Frumusetea acestuia (care, desigur, nu poate exclude sau eclipsa alte modele, nici macar pe cele hegeliene) este ca e un concept federalizabil, analiza categoriala putand fi aplicata atat unui summum holist al civilizatiilor, cat si unor civilizatii specifice, unor state specifice si se preteaza chiar si unei analize regionale.
O asemenea analiza holista aplicata structurilor statale din Romania duce la concluzia ca acestea au fost continuu in procese de integrare europeana. Asimiland si Dacia antica acestei analize, ca structura statala cu topos comun, putem vorbi despre a sasea provocare, a sasea integrare europeana a Romaniei, in timp ce centrele de putere si prestigiu au evoluat cronologic de jur imprejurul granitelor sale. Pentru ca o asemenea afirmatie sa nu para ofensatoare, trebuie mentionat ca integrarea nu exclude autocefalia si autodeterminarea pe care structurile statale din toposul roman le-au avut adesea iar integrarea se reduce la tendinta sau necesitatea aderarii structurilor politice, industriale si de life-style la structuri mai ample al caror sediu a fost aproape permanent in afara toposului romanesc.
O alta mentiune ce trebuie facuta e ca stadialitatea presupusa de o asemenea concluzie este o fictiune in vederea studiului, stadiile in sine nefiind structuri, ci procese. Trecerea de la un centru de putere si prestigiu la altul nu s-a facut prin rupturi, ci prin acumularea unei mase critice de evenimente. Chiar identificarea ca atare a celor sase stadii este una discutabila, mai mult exemplificare decat teorie. Punctul de vedere in sine este ca toposul roman a fost mai intotdeauna exocentric.
Statul dac, ca prima structura statala pe acest topos, adera la modele politice, tehnologice si de life-style mediteraneene si indoeuropene coagulate in zone egeana in orase-stat cu un centru flotant de putere regionala dar cu un centru de prestigiu destul de coerent, identificat in Atena. Comertul politic, cel tehnologic si marketingul erau in stadiu incipient, la fel ca si cetatile si structurile etatiste europene, integrarea fiind una de substrat, de civilizatie materiala si instrumentar. Probabil ramaneau insa necomunicate (ne-puse in comun) si slab influentate domenii ca lingvistica si religia, esentiale in structura unei civilizatii.
Cucerirea romana a fost un model de integrare nu numai in Dacia, ci oriunde in imperiu. Civilizatia latina fost cea mai omogena si coerenta constructie institutionala din Europa in toate timpurile. Roma devenise singurul centru de putere de pe continent, o a doua putere, flotanta si total descentralizata, rar constituita statal, avand loc doar la frontierele republicii. Acolo se constituiau si dispareau numeroase “regate calare” dar chiar si acestea aveau drept centru de prestigiu Roma. Acolo se fabricau si se depozitau valorile, credintele si obiectele de care intregul continent avea nevoie. Desi la randul sau Roma avea ca model artistic, religios si filosofic Grecia clasica si elenismul, dreptul roman si ingineria au facut ca spiritul latin sa aiba substanta proprie, una pe care a exportat-o atat in tinuturile stapanite cat si asupra unor populatii nomade. Daca pana atunci Europa putea fi considerata inca o peninsula a Asiei, dupa perioada romana putem vorbi pe drept cuvant despre un continent.
Cea de a treia integrare europeana a toposului daco-get poate fi considerata crestinarea, care a mutat centrul de referinta din sud-vest, de la Roma, in sud-est, la Bizant. Prima structura etatista reorientata cardinal pe aceste coordonate a fost cea romano-bulgara, urbanizata mai mult in zona muntilor Balcani, unde cetatile erau preluate de la bizantini, si cu un grad minim de centralizare. Aparitia principatelor reprezinta prima constitutie urbana coerenta din spatiul romanesc. In Valahia si Moldova, principate care au beneficiat de o constructie institutionala si sociala liber consimtita, “cetatea” a evoluat din zone montane, pastorale si cu defensiva naturala, spre campie, cu o adecvare la ciclul agricol, un comert fluent si o formula economica stabila. In Valahia, cetatea a coborat de la Campulung si Curtea de Arges la Targoviste (toate trei prinse in interese comerciale regionale de versant carpatic), apoi la Bucuresti, obtinandu-se corelarea cu ruta comerciala nordica, “de la varegi la greci”. Aceeasi evolutie a consemnat-o si Moldova, a carei capitala a coborat din Bucovina, unde era intr-o relatie regionala cu bazinul Maramures-Galitia-Slovacia (o civilizatie pastorala cu arhitectura, instrumentar si traditii specifice) la Iasi, intr-o civilizatie agricola si o relatie ferma pe axa sud-nord.
Mediul ortodox in care au evoluat principatele inca de la inceput a stabilit centrul de prestigiu la Constantinopole si a dus la importul unor modele institutionale bizantine, exemplificate cel mai bine in perioada in care bizantinii au condus direct principatele, regimul fanariot. Asa cum sunt deja teoretizate in Romania, diefrentele fata de modelul occidental-catolic sunt indeosebi in zona administratiei de stat. In modelul ortodox-fanariot functiile publice erau delegate de regnum, pe durate scurte si cu mandate sanctionabile permanent. Este vorba de sistemul dregatoriilor, care se cumparau, deosebit de sistemul nobiliar, unde titlurile politice (duce, conte, baron) erau recompense militare si se mosteneau. Pe termen scurt, sistemul dregatoriilor asigura o elasticitate sociala si o dinamica sporita dar a impiedicat acumularile locale de capital iar pe de alta parte a determinat o relatie cu functia publica ale carei efecte sunt astazi considerate daunatoare social, respectiv perceptia ca functia publica este un act de favoare care trebuie cumparata (peschesul, bacsisul, spaga) iar functionarul public, avand un mandat cumparat pe durata determinata, trebuie sa-si exploateze functia cat mai profitabil. Spre deosebire deci de modelele catolice, ceea ce numim azi coruptie era chiar structura de organizare pentru institutiile fanariote. Astazi privit drept condamnabil, sistemul dregatoriilor fransizate era perfect functional in epoca, probabil singurul model aplicabil in lipsa unei aristocratii militare.
Din alt punct de vedere, acela al exportului permanent de capital catre orasul de referinta, Istanbul, regimul fanariot a fost constant condamnat, ca intreg, si de nationalistii romani. Nu trebuie insa uitat ca fanariotii au fost si vehicolul prin care s-a creat orientarea spre cel de al patrulea orizont de integrare a Romaniei, cel occidental. Fanariotii erau ei insisi filo-francezi (consecinta a relatiilor speciale pe care francezii le-au avut cu otomanii in evul mediu tarziu) si au determinat aparitia in Romania a unui spirit francofil care a dus in cele din urma la ideea nationala. Razboaiele napoleoniene au fost asadar punctul de balans in care centrul de putere si prestigiu a trecut pentru noi de la est la vest si a determinat o noua integrare a Romaniei. Lojele masonice, organizatiile revolutionare, pasoptismul, unionismul sunt expresii si trepte ale noii integrari, una in care institutiile (justitia, armata, instrumentele financiare si industriale) erau reconstruite pe model parizian, s-au introdus colegiile electorale si a fost importanta din Franta chiar o dinastie (regele Carol I fiind ofiter francez in ciuda originii sale germane). Analiza relatiei speciale cu Parisul, pusa in paralel cu alte orase de forta (Londra, Viena, Sankt Petersburg, Berlin) ar permite nuantari care trebuie facute, dar Franta a ramas modelul referent pentru toposul romanesc pana la cel de al doilea razboi mondial.
Anii comunismului au adus o noua constructie institutionala si o alta filosofie sociala, de la o cultura franceza cu accent pe drepurile individuale constitutionalizate de Napoleon si Revolutia din Paris de la 1789 trecandu-se la un accent pe drepturile colective. In raport cu noua metropola, Moscova, institutiile si sistemul juridic-social au fost pur si simplu copiate, statul moscovit devenind si sursa de tehnologie, ca si sursa de bunuri de prestigiu politic acceptate. Sursa publica a bunurilor de prestigiu ramanea insa occidentul iar, pe masura ce Moscova a pierdut cursa tehnologica, decelerand, tot mai multe tehnologii (nu numai de varf) erau achizitionate din tari ca Franta, Germania sau Canada (industria auto, metalurgia, tehnologia atomica).
A sasea integrare europeana a Romaniei a inceput in 1990. Din punctul de vedere al centrului referent, s-ar spune ca perioada dominatiei moscovite a fost pur si simplu pusa intre paranteze, Parisul fiind reluat imediat ca prim orizont. Noua republica romana, cea de a doua, s-a racordat la francofonie, alaturi de fostele colonii ale Frantei. Sistemul de organizare judiciara ramane unul de drept francez, ca si organizarea intreprinderilor, instantelor legislative si principalele institutii publice si guvernamentale. Racordarea Bucurestiului la Paris reprezenta insa o proiectie reparatorie anacronica: post WWII Parisul insusi se afla intr-un raport de dominatie cu Washingtonul. Nu e loc de nuante. Uniunea Europeana insasi este o evolutie a Europei Marshall, centrul ei fiind difuz dar cu orientare peste Atlantic de unde vin tehnologiile de varf, unde se afla puterea militara si filosofia sociala. Ca entitate comerciala, Europa Unita se contureaza ca o piata largita care sa reprezinte o contrapondere la cea nord-americano-nipona. Intelegerea corecta a acestui sistem de sisteme a permis deschiderea treptelor de aderare in structura euratlantica. Aceasta insa, aderarea, reprezinta doar o formula de consacrare a unei integrari deja initiate din 1990 si care are natural tendinta de a se adecva. Modelul economic, cel social, cel juridic, cel politic sunt dupa 1990 cele occidentale, modelul militar a inceput si el reconstructia. Tehnologiile, productia, comertul si life-style-ul sunt intr-o relatie formala cu Washingtonul si functionala cu UE. Balanta de plati a Romaniei arata ca tehnologia moderna se importa aproape exclusiv din UE, astfel incat Uniunea poate fi privita ca filtru pentru Romania pentru relatiile de putere si prestigiu dintre Bucuresti si Washington. Este o reductie in vederea concluziei. La un studiu de nunata se poate spune ca Bucurestiul are o relatie simbolica pe Washington si relatii utilitare, functionale, cu “cetati” ca Paris (suntem in continuare membri ai francofoniei), Londra (cea mai apropiata capitala europeana de Washington), Viena (principalul investitor de capital in Romania), Roma si Madrid (tari de export direct pentru forta de munca romaneasca, cu impact asupra “celulei de baza a societatii”, familia).
Separat chiar de aderarea la Uniunea Europeana si NATO, integrarea Romaniei este una de facto, modelul postcomunist avand referent occidental, localizat sau nu in formula Srassbourg-Bruxelles, nod prin care tinde sa treaca o tot mai buna parte din relatia pan-UE (dar care ramane inert, nesemnificat, in relatia transatlantica). Mixul Strassbourg-Bruxelles ar capata actualitate in perspectiva unei constitutii europene care sa transforme Consiliul Europei dintr-o structura (in ultima instanta) consultativa catre un statut de formula guvernamentala. Este formula prin care UE ar deveni un centru de putere, disipat acum in relatia capitalelor europene cu Washingtonul si in diversele relatii de vecinatate. Am vorbi atunci, probabil, despre cea de a saptea integrare a Romaniei, in masura in care noul centru ar putea, din punct de vedere militar si tehnologic sa se repozitioneze ca nucleu corelat, nu doar ca o contragreutate a relatiei transatlantice. Trebuie insa tinut cont ca, in situatia in care am vorbi despre un hinterland european, acesta prezinta un deficit de resurse primare (hidrocarburi, metale), un sistem de relatii post-coloniale (care ar compensa deficitul) slabit si o certa inapoiere tehnologica fata de Washington.
Insa Romania mai are inca mult de lucru la cea de a sasea integrare, care evolueaza rapid de la forme la fond dar care a patruns deocamdata doar in Bucuresti si in marile orase din subordine, in timp ce hinterlandul sau rural si al micilor orase (rurban – cum exista deja termenul in Romania), ramane mai degraba corelat cu orizonturile precedente, moscovit, parizian si bizantin. Integrarea formala in UE are ca miza, prin programe de tip PHARE-SAPARD, tocmai dezvoltarea acestei “a doua Romanii”, tributara unor modele politice considerate desuete in Capitala.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.
Material disponibil si pe alte bloguri initiate de mine: hrnicu.blogspot.com, hrnicu.weblog.ro, hrnicu.myblog.ro