Tag Archives: Birmania

Internetul trimite artistii la cersit

Civilizatia la pragul P2P

Pentru ce sa platesc 20 de lei pe albumul unei trupe care face play-back? Daca aia doar dau din gura pe fundal, mi se pare normal ca si eu doar sa flutur banul. Si e oarecum normal sa furi o melodie de pe Internet daca, la randul lor, trupele isi fura una alteia melodiile…

Nicu Ilie
blog.nicuilie.eu

Nu sunt opiniile mele, ci unele furate de pe un forum unde se dezbatea o tema legata de pirateria pe Internet. Cifrele, cu care n-o sa va plictisesc pentru ca nici nu concorda intre ele (vezi siteurile FBI, Fnac, wiki, agentiile de stiri si politiile nationale; fiecare lucreaza cu alte cifre si alte estimari), arata ca fenomenul pirateriei este starea normala a Internetului, nu exceptia.

Scurta istorie

Hai sa incercam explicatii! Intai, cele logice, date de politisti: din cauza ca Internetul este un fenomen mondial, nu poate exista asupra lui o jurisdictie categorica si omogena. Altfel spus, acum, cand v-ati plugat browserul pentru a ajunge pe acest site, ati iesit deja din tara pentru ca hostingul blogului meu este asigurat de un server din State. Apoi, tinand cont ca DNS-ul este „.info“, sunteti in legislatia transnationala. Sa presupunem ca accesati din Romania acest site. Simpla conectare implica norme de drept din Romania, SUA, dreptul international si normele specifice statului Texas (in care se afla serverul). Daca aveti Internetul de la una dintre companiile internationale prezente si in Romania, aceeasi conectare se mai supune si reglementarilor comunitare europene, precum si celor din Italia, Grecia, Franta, Germania sau Ungaria, tari in care se afla cartierul general al companiilor respective sau servere nod in comunicatia satelit-DNS. Un adevarat cocteil juridic.

Dar eu nu fac piraterie pe acest blog.

Cine face piraterie isi inregistreaza domeniul intr-o tara care nu are legi privitoare la Internet sau nu are posibilitatea sa le controleze. Un bun exemplu este Tokelau, mai cunoscuta internautilor prin codul ei digital „.tk“. Apoi: serverele cu fisiere suspecte sunt de regula gazduite in tari unde accesul si controlul este dificil sau imposibil: India, Birmania, Hong Kong, China etc. FBI, care este paznicul oficial al Internetului, se vede in imposibilitatea de a-si impune acolo punctul de vedere.

De observat si ca Internetul este considerat de americani o chestiune de drept intern (alocata deci organismului federal de combatere a criminalitatii), nu de drept international, caz in care CIA si NSA ar trebui sa fie abilitate. Este singura situatie in care FBI poate avea jurisdictie dincolo de granitele Statelor Unite.

Am trecut, asadar, in revista pirateria nesimtita, ostentativa, pe fata. Demna mai mult pentru locuitorii din lumea a treia.

In lumea civilizata, pirateria traieste pe ruinele Kaaza. A fost un scandal celebru in SUA atunci cand a fost demontata prima retea de conexiuni peer-to-peer. Chiar si acum persista inca indoiala daca, la ora respectiva, FBI avea dreptul legal sa intervina. Chiar si astazi, prevederile normative se pot aplica doar cu mare dificultate in acest domeniu. Despre ce este vorba?

In sistemul standard de descarcare de fisiere (legale sau ilegale, nu conteaza), utilizatorul de Internet se conecteaza la serverul sau reteaua de servere pe care este incarcat fisierul si-l descarca de-acolo. Sursa este asadar punctuala, precisa, iar utilizatorii se conecteaza intr-o retea radiala la sursa respectiva. In sistemul peer-to-peer (ex. DC++, torrent), prescurtat P2P, serverele au doar rolul de a tine liste ale fisierelor propuse pentru descarcare in timp ce acestea sunt fizic gazduite pe calculatoarele celor care le pun la dispozitie. Atunci cand un utilizator descarca un fisier, o face direct din calculatorul unui alt utilizator, fara a mai trece macar prin server. Mai mult, softurile evoluate P2P permit ca descarcarea sa se faca simultan de la mai multi useri, care pun in comun fisiere similare.

Complicatiile juridice devin astfel si mai importante pentru ca, practic, nici unul dintre utilizatori nu pune la dispozitie intregul fisier, pentru care are sau nu are drepturile de autor. Fiecare pune la dispozitie fragmente de fisier care nu pot fi folosite daca nu sunt completate cu alte fragmente complementare. Mai mult, retelele P2P fiind adesea transnationale, accesarea unui torrent poate implica si 30 de state, cu jurisdictiile lor.

O alta consideratie tehnico-juridica este legata de insasi situatia Internetului. Acesta se confunda cu reteaua internationala a calculatoarelor conectate. Dar, in fapt, este o insumare de retele regionale, dedicate, securizate etc. Celula de baza a Internetului este constituita din mici retele cu 2-10 calculatoare interconectate, deschise sau nu spre reteaua globala. Asta face ca legislatia sa devina fluida inca din start, pentru ca acele calculatoare pot fi proprietatea mai multor persoane sau a unei singure persoane. Asemenea diferentieri au fost pana acum imposibil de digerat de catre organismele legislative din diverse state, care au preferat fie reglementari generice, fie reglementari absurde. Conform legislatiei din mai multe tari europene, ar fi ilegal sa-mi transfer anumite fisiere de pe calculatorul meu pe laptopul meu prin reteaua pe care o am acasa. Conform altor legislatii, este interzis sa imprumuti unui prieten un DVD cu film, muzica sau soft, in timp ce acelasi lucru este permis in privinta cartilor.

Pentru ca nu pot controla la un mod decent fenomenul, legislativele incearca sa-l interzica global. Nu in speranta de a-l desfiinta, dar pentru a gasi motive de sanctiune aproape impotriva fiecarui utilizator.

Si mai scurta istorie

Cum s-a ajuns intr-o asemenea situatie? Explicatia nu este nici juridica, nici politieneasca, ci tine de economia politica.

Produsul de arta a fost, intotdeauna, in decursul capitalismului un punct vulnerabil. Care este valoarea in bani a unei valori artistice? Nici Adam Smith, nici Marx nu s-au concentrat asupra fenomenului. Totusi: cat face o capodopera? Cel mai scump tablou vandut in lume e un Pollock. E Pollock cel mai bun artist al lumii?

Astazi, nici valoarea in bani a banului nu mai este un concept atat de stabil si operational. Dar valoarea financiara a operei de arta nu a fost niciodata aglutinata in sistemele de gandire economica. Si, daca banul s-a autodefinit prin crize economice si politice (banul-aur, banul-munca, banul-petrol, banul-drept de utilizare, banul-emotie*, banul-limbaj**), nu putem sa trecem cu vederea implicarea sa in crizele artelor si in accelerarea curentelor artistice.

Economia operei de arta nu beneficiaza insa de un studiu sistematic. Si astfel, intr-o civilizatie care a monetizat intreaga realitate (pana si speciile pe care de disparitie au mercurialul lor!), arta a ramas oarecum pe dinafara. Amintesc aici cazul Brancusi vs. Vama americana, celebrul proces castigat de artistul european si care a determinat o schimbare radicala in legislatia vamala mondiala. Artistului i se interzisese importul temporar in SUA, pentru o expozitie, pentru mai multe variante Pogany si mai multi cocosi, vamesii considerand ca, dat fiind numarul mare de copii, ar fi vorba de un produs industrial, nu de unul artistic.

Daca insa fiecarei lucrari i se poate negocia, stabili, licita un pret de catalog sau unul de utilizare, capitalismul este total pe dinafara in ceea ce priveste productia operei de arta. Bun: faci investitiile. Ai mijlocul de productie: artistul. El trebuie sa produca atatea capodopere in atat timp. Niciun contabil nu ar inghiti un asemenea rationament, cel putin in privinta artelor primare. In privinta artelor complexe (film, dar si teatru), pornindu-se de la un scenariu verificat deja axiologic, un decorator confirmat deja si de alte ingrediente deja certificate, capitalul poate avea un cuvant de zis. Programabilitatea profitului este insa si aici la limita. Dar in privinta artelor primare – plastica, literatura – nicio banca nu are linii de credite pentru realizarea de capodopere. Niciun fond de investitii nu se baga. Asiguratorii mai degraba ii asigura picioarele lui Beckham, decat mana lui Baselitz.

Artistii traiesc in nise economice create de stat sau de organizatii informale. Mecenatul, activ sau depersonalizat juridic la rangul de sponsorizare, este si astazi o componenta vitala pentru subzistenta artelor. Asta, in timp ce solutia care ar fi logica din punctul de vedere al capitalului ar fi ca pictorii sa deseneze pe un colt al panzei sigla firmei de la care a luat bani!

In Romania, de exemplu, literatura a fost creata prin Fundatia Regala, in interbelic, si sustinuta de guvernul comunist dupa aceea. Din 1990, nimeni nu a mai alimentat financiar coerent sistemul, si asta se simte.

Ar mai fi multe de zis: ca adesea artistii au si meserii comerciale (jurnalisti, publicitari, pedagogi etc.) si fac arta, practic, ca hobby. Ca, atat timp cat capodopera nu poate fi programata, ea nu va putea fi investitie; si ca lucrurile nu s-au schimbat radical din vremea Dinastiei Ming, cand vasele chinezesti de o mare frumusete erau preparate, erau coapte cate 30 intr-un cuptor, se alegea unul dintre ele, cel mai frumos, iar restul erau sparte.

Care ar fi retributia cuvenita pentru Cartarescu sa scrie un roman cu care sa dea lovitura? Daca il intreb pe Marius Chivu, va spune un pret. Daca il intreb pe Mihai Iovanel, va spune altceva. Daca nici criticii nu pot monetiza, nici contabilii, o anume valoare artistica, cine o poate face?

In arte nu exista contracte colective de munca. Si, atat timp cat acestea nu vor exista, arta va trai intr-o nisa a capitalului.

Incredibil de scurta istorie

Ce e interesant acum este ca epoca digitala nu mai face deosebire intre arta si soft. Toate sunt productii intelectuale, toate sunt pe un singur taler al balantei. Toate au un singur articol de lege. Toate au aceleasi reguli de protectie. Visul dintotdeauna al inginerilor!

Intre un site in flash facut de Dobreperun Media si un tablou de Dali nu mai e nicio diferenta de jure.

Pragul P2P sau Iluminismul salbatic

Dincolo de a fi o chestiune tehnica sau o problema juridica, P2P constituie momentul de radicalizare a raportului dintre capital si opera de arta (nu voi lua act de omogenizarea productiilor intelectuale propusa de legislatie).

Spre deosebire de epocile anterioare, cea digitala a pus la indemana consumatorilor nu doar accesul, dar si multiplicarea si distributia. Acum 30 de ani, asa ceva era de neimaginat. Ca sa faci copii ale unei carti, trebuia sa-ti iei tipografie. Ca sa faci copii ale unei picturi, trebuia sa fie ceva de capul tau.

Aparitia calculatorului, marirea exploziva a capacitatilor de stocare si diversificarea acestora, aparitia suporturilor optice au creat mediul in care consumatorul s-a transformat in utilizator, el avand capacitatea tehnica de a industrializa productia de tip intelectual. El o poate, tehnic, copia, modifica si redistribui, si chiar face acest lucru.

Prima victima a fost fotografia. A urmat muzica si filmul. Apoi, celelalte arte, tot prin intermediul fotografiei, care trece acum printr-o „inflatie“ datorata aparitiei camerelor digitale.

Asta e efectul P2P in care utilizatori necunoscuti intra in contact si schimba fisiere cu continut artistic fara a-si transmite unul altuia nicio informatie legata de respectivul obiect, nicio impresie, fara a se prezenta macar intr-un complet anonimat.

Posibilitatea tehnologica a intalnit un urias orizont de asteptare. Toata lumea vrea sa aiba accesul la categorii specifice si calitati specifice de arta. Accesul la aceasta a fost insa, in toata istoria lumii, restrictionat. Pentru prima data, computerul si Internetul creeaza asemenea posibilitati.

In epocile precapitaliste, accesul la bunurile de prestigiu (in care se subsumau si produsele artistice si de artizanat) era un atribut al factorului de putere. Artistii erau cumparati cu privilegii sau donatii. In capitalism, bunurile de prestigiu au fost segregate, si toate produsele tehnice au migrat spre ieftinire (monetizarea devenind surogat al factorului de putere) si generalizare. In cazul automobilelor, de pilda, s-a trecut de la un automobil la 500.000 de locuitori la un automobil la 6 locuitori. Pentru categoria tehnica este asadar mai indicat sa folosim termenul englez „comoditati“. Electricitatea, trenul, avionul, locuintele, calculatorul. Pentru „comoditati“, acest lucru a fost posibil pentru ca ele aveau caracter reproductibil. Ele, efectiv, pot fi reproduse intr-un numar nelimitat de exemplare, si daca exista mai putine Ferrari decat potentiali soferi de Ferrari se datoreaza nu incapacitatii de productie, ci efortului de limitare a productiei pentru asigurarea unei valori marginale cat mai mari.

La Ferrari, asadar, caracterul de marfa rara se creeaza artificial, nu in virtutea regulilor jocului. Operele de arta sunt insa obiecte rare. Ferrari vrea sa-si pastreze masa specifica de cumparatori bogati. Operele de arta se adreseaza insa unui public educat. Bogat sau nu. Un alt punct in care valoarea economica nu se suprapune in mod necesar cu valoarea pietei.

Pentru prima data, computerul, cu stocajele optice si cu Internetul, a facut posibil fara limitari tehnice accesul la produse artistice. Intregul comert cu opere de arta este pe cale sa scape de sub orice control. Tinde sa se desfiinteze ca activitate comerciala. Efectul asupra creatorilor pare ca va fi unul catastrofal.

Regula economiei de piata este ca produsul sa fie platit de consumator. Daca acesta nu va mai plati si, ca intr-un iluminism salbatic, va avea acces la orice opere isi doreste, clasa artistilor profesionisti este serios amenintata. Exista cineva capabil sa preia finantarea? Mari corporatii care sa amplaseze vreo reclama virala in chiar opera de arta creata pentru a fi piratata? Companiile din Internet care sa ofere servicii de arta laolalta cu casute de e-mail? State? Organizatii informale?

Altfel spus: cine are astazi un computer conectat la Internet are si motivul si mijloacele sa faca piraterie. Iar daca toata strategia guvernamentala va fi aceea de a face o plasa juridica prin care oricine se poate strecura, pe viitor creatia calificata de arta se va autodesfiinta si tot ce vom avea de-acum incolo vor fi filmulete youtube.

*) v. Scoala de la Chicago

**) ex.: banii digitali. Neteoretizat inca.

via Cultura, via Ghimpele

Exportul de civilizatie

Nicu Ilie

Incep pentru a cincea oara sa scriu acest text: si nu din vina mea, ci a lui Lenin. El a fost inconsecvent, prost si rau intentionat atunci cand a impus termenul de „imperialism“. I-a dat prea multe sensuri, a facut trimitere la prea multe realitati incongruente, l-a simplificat, daca a avut nevoie, sau l-a complicat dincolo de orice corelatie cu faptele pe care incerca sa le explice. „Imperialism“ e conceptul de ganditor al lui Lenin. Platon are ideea, Leibniz monadele, Marx capitalul, Lenin imperialismul.

O prima varianta a acestui text incepea: Cine e regina in Jamaica? La o asemenea intrebare gandul te poarta intai spre fanii lui Bob Marley si abia apoi spre Elisabeta a II-a. Regina Marii Britanii are 16 coroane diferite, toate apartinand unor state independente, si este, de asemenea, recunoscuta formal ca sef al statului in alte 37 de tari, majoritatea lor foste colonii britanice, dar si in Mozambic, care a apartinut portughezilor in era coloniala.

O a doua varianta incepea: Intre harta ONU si harta NATO diferenta e de gama coloristica. Pentru a desena ONU OK iti trebuie o paleta de 256 de culori. Pentru NATO si 5 sunt prea multe. N-o sa va plictisesc cu reguli din cartografie, nici cu istoria postcoloniala, desi as fi tentat. O sa va plictisesc doar cu ceva matematica elementara: reductia. Pe glob sunt 192 de state independente. Dintre acestea 53 apartin Commonwealthului, organizatia mondiala care are grija de ruinele fostului imperiu britanic. Raman 139. Scoatem din cauza inca 53 de state membre ale francofoniei. Raman 86. Scadem apoi membrii CSI. Raman 74. Mai putem scadea tarile din Africa in care Euro (ca succesor al francului francez) este moneda oficiala. Cele in care engleza, spaniola, portugheza sunt limbi oficiale, limbi nationale sau lingua franca. Mai scadem teritoriile in care exista baze permanente ale Legiunii Straine si ale puscasilor marini. Lumea poate fi prea larga sau prea ingusta, depinde ce criterii ii aplicam.

O a treia varianta incepea: Imperialism este astazi un termen urat. Suna rau, are sclavagism in c.v., are masacre, are ceea ce am numi astazi crime impotriva umanitatii. El este totusi un termen contextual: romanii l-au inventat pentru ca aveau oroare de regi. Azi regii sunt ok, putem trai cu ei, sunt 46 de coroane in lume. Si in intreaga lume avem un singur imparat, cel de la Tokio. Totusi, „imperialism“ este un termen cu semnificatii mult mai puternice si mai actuale decat cel de „regat“.

Cea de a patra varianta dezvolta ideea: Nici un stat din lume nu mai pastreaza azi titulatura de imperiu. Ultimele imperii au disparut in secolul 20: cel portughez a disparut formal abia in 1999 cand a fost cedata Chinei regiunea Macao. Alte imperii au aparut si au disparut in douazeci de ani (Imperiul Centrafican al lui Bokassa – o gluma macabra din Ciad), dar secolul trecut a ingropat si imperii de traditie precum cel britanic, cel francez, cel tarist.

In fapt, „imperialism“ e un termen care ii apartine lui Lenin. Dezvoltat pe la 1500, termenul avea o semnificatie pozitiva, de maretie a civilizatiilor europene care se extind, asemenea marii Rome a lui Cezar, peste natiunile mai putin civilizate. A capatat o nuanta negativa atunci cand britanicii l-au folosit pentru a condamna autoritarismul lui Napoleon. A fost preluat de criticii industrializarii, care l-au completat cu o nuanta economico-sociala si a fost desavarsit de Roza Luxemburg si Lenin. La Marx exista unele fundamente ale conceptului, in analiza pe care o face relatiei dintre India si industria britanica, dar autorul Capitalului nu a folosit termenul. L-a folosit insa un socialist englez, John Atkinson Hobson, care a publicat in 1902 o lucrare critica de economie politica cu titlul „Imperialism: un studiu“. Alaturata altor carti in care aborda expatrierile de capital si in care studia razboiul anglo-bur din Africa de Sud, psihologia industriei sau problema somajului, teoria sa – ca imperialismul nu este fundamentat de vreo mandrie nationala, valori culturale sau religioase, ci doar de nevoia unei oligarhii economice de a-si exporta si rentabiliza capitalul – a fost una care l-a transformat intr-o sursa de inspiratie pentru rosii.

Trei sunt autorii comunisti care au scris intr-un mod memorabil despre acest concept – si toti trei modesti ca analisti economici: Lenin, Trotki si Luxemburg. Cartea Rosei Luxemburg, „Acumularea Capitalului“, a aparut in 1913. Comunista din Germania interpreta capitalul ca fiind in permanenta preocupat de productie, dincolo de puterea de consum a populatiei pentru care initiaza productia si, in consecinta, este nevoit sa subjuge noi piete, noi populatii, pentru a distribui surplusul. Simplismul unui asemenea punct de vedere, care nu tine cont de verticalitatea industriilor, de utilitatea finala si de impactul productiilor asupra calitatii vietii nu mai trebuie dovedit, ci doar notat. Lenin a abordat si el teoria in cartea sa din 1916, „Imperialismul, cel mai inalt stadiu de dezvoltare a capitalismului“. Pentru Lenin totul se mixeaza: capitalismul monopolist, exportul de capital, colonialismul, razboaiele dintre puterile industriale, exportul de sisteme politice, dominatiile culturale. Toate au una si aceeasi explicatie: nevoia trusturilor de capital de a nu intra in concurenta industriala pe teritoriul propriu si de a face debusee in alte regiuni ale lumii*. Pentru el totul este capital pus in miscare si, atunci cand in calitate de sef al Uniunii Sovietice va anexa republicile caucaziene, va spune ca o face pentru a le proteja de atentia imperialista a puterilor occidentale. Urmandu-l pe Lenin, propaganda comunista a anexat termenul de imperialism oricarei realitati politice, economice si culturale care nu era in concordanta cu comunismul.

Conceptul este, asadar, in mare parte compromis. Lui ii lipseste, inca, o definitie pertinenta, tocmai pentru ca i s-au dat prea multe sensuri – toate sensurile negative ale geopoliticii. O atare definire ar fi: sistem de productie in care cureaua de transmisie a mecanismului economic este statul. Sau: Civitas (respublica) in machina. Sau, cum spunea Eric Wolf, „relatia dintre comert si steag“. Totusi, n-am epuizat decat sensul livresc, propagandistic, al termenului.

Realitatea excede complet reductia la economic. Este drept ca imperiul-etalon al teoreticienilor imperialismului, Coroana Britanica, s-a dezvoltat la nivel global concesionand jumatate de glob Companiei Engleze a Indiilor de Est. Este adevarat ca multe provincii si colonii britanice au avut ca sefi al statului contabili. Dar Europa imperiala (si se vorbeste, cu un oarecare fundament, de Imperiul American fondat in 1935**), a exportat – pe langa bunuri de consum plus religie – si tehnologii, si idei politice, si drepturi ale omului, si literatura, si estetica, si arhitectura, si bunastare, si sisteme juridice. Daca actualitatea conceptului pare sa se fi mutat de la imperialism la globalizare, sa nu uitam totusi ca si ecologia este un concept globalist. Conceptul de patrimoniu mondial, valorizarea internationala a unor capodopere locale din Birmania, Tibet, Bali sau Chile sunt tot un efect al fenomenului de export de civilizatie care a insotit sau a facut parte din colonialism-imperialism-globalizare. Cursul nu a fost niciodata univoc, dinspre Europa spre „populatiile fara istorie“, ci unul de schimb complex, pictura europeana fiind afectata radical de arta orientala in schimbul care a urmat Razboiului Opiului. Coloristica vie, tipatoare, a nativilor din America Latina a fost si ea definitorie. Europa a invatat si mode, si moduri de viata, de la consumul de ceai, tutun si cafea, la marile revolutii gastronomice. Fenomenul imigrationist, care schimba astazi componenta etnica a statelor dezvoltate, este sau a fost pana de curand strans corelat cu „sferele de influenta“ stabilite in secolul 16 sau in secolul 20.

Colonialismul nu trebuie redus la industrie si nu trebuie uitat ca globalizarea e o autostrada cu dublu sens. In rest, ne putem juca oricum cu termenul de imperialism: stergandu-l cu radiera pe Lenin sau nu.

__________________________________________________________
* Astazi tarile se lauda cu investitiile straine atrase. Este un indicator al credibilitatii internationale.

** In baza Actului de Asociere Statala dintre SUA si Filipine prin care celor din urma li se garanta protectoratul amical. Alte state, independente sau nu, au semnat ulterior acest act de asociere cu SUA, intre ele Micronesia (1986), Palau (1994), Insulele Marshall (1986), Puerto Rico (1952) si Insulele Mariane de Nord (1986).

Articol aparut in revista Cultura in cadrul dosarului “Imperialism”