Tag Archives: babilon

Babilon, gradina publica a Paradisului

Raiul biblic se afla acolo undeastazi, dupa mai bine de treizeci de ani de razboi aproape neintrerupt, se afla un iad de buzunar: la doar cativa kilometri distanta de Bagdadul lui Saddam Hussein. Textul sfant descrie gradina Paradisului ca fiind inconjurata de patru rauri, dintre care doua sunt fluviile Tigru si Eufrat, iar doua sunt largi canale de irigatii, abandonate inca din antichitate.

Numarul acestor canale, ce curgeau intre Tigru si Eufrat (primul avand un curs cu aproape un metru mai inalt) era unul foarte mare cu 6-7.000 de ani in urma, atunci cand intre cele doua fluvii apareau cele mai vechi si mai importante civilizatii ale lumii: Sumerul, Akkadul, Babilonul, Eridu, Asiria, din nou Babilonul, apoi Seleucia si Bagdadul califilor musulmani, lumina luminii, reunite toate sub un nume generic dat de istoricii Greciei antice.“ Mesopotamia, “Pamantul dintre cele doua fluvii”.

Istorici numerosi, predominant germani, sustin ca toate obiceiurile acestei lumi, toate traditiile si chiar legile stramosesti au fost imprumutate din Mesopotamia. Cetati celebre au aparut aici atunci cand in “batrana” Europa adapostul in pesteri era ultima descoperire mondena. Religiile lumii, roata, animalele domestice, toate sunt contributii ale aceleasi Mesopotamii. Prima civilizatie de prestigiu a fost cea a sumerienilor, pe malul Golfului Persic, la punctul de varsamant al celor doua fluvii.

Pentru opere de arta inspirate de Babilon, vezi Graficante. Pentru harti istorice vezi sectiunea specializata din portalul Regionis
Pentru opere de arta inspirate de Babilon, vezi Graficante. Pentru harti istorice vezi sectiunea specializata din portalul Regionis

Sumerul a fost continuat apoi de o mare galerie de orase-stat, unele despotice, dintre care cel mai cunoscut si cel mai blestemat de neamuri a fost Babilonul, locul unde, dupa traditia biblica, oamenii s-au apucat sa faca un templu atat de inalt incat pe treptele sale ar fi putut urca pana la cer daca Dumnezeul evreilor i-ar fi lasat sa-l construiasca. Dar Yahveh a intervenit atunci si „a incurcat limbile“ celor ce lucrau la constructie, astfel incat acestia nu s-au mai putut intelege intre ei. Mitul corespunde oarecum unei realitati istorice, aceea a numerosilor sclavi de diferite origini, care lucrau in Babilon, oras la fel de mare ca Parisul de astazi, care avea pe la 1500 inainte de Cristos o populatie de peste un milion de locuitori, conform autorilor greci.

La mai putin de 40 km de Bagdad, Babilonul este unul dintre cele mai putin cunoscute orase antice pentru ca ramasitele sale zac inca sub pamant in cea mai mare parte a lor. In ciuda tuturor arheologilor, doritori a se infrupta din cea mai de pret comoara a lumii vechi, ruinele orasului Bab-ili (“Poarta lui Dumnezeu”) sunt prinse sub nivelul apelor freatice, ceea ce face degajarea lor aproape imposibila. Doar un satuc, refugiat la mica distanta de antica glorie a lumii, mai poarta viata prin ceea ce candva a fost centrul absolut al omenirii. Putinele vestigii degajate au parasit in cea mai mare parte a lor nu numai amplasamentele istorice, dar si granitele Irakului, fiind adapostite de muzeele din Germania.

Orasul a fost initial unul micut, aparut acum cinci mii de ani si ramas mult timp in umbra marilor cetati mesopotamiene: Ninive, Assur, Kis. Ascensiunea lui a fost fulgeratoare si a inceput la 1728 i.C., atunci cand marele rege semit, Hammurapi, si-a stabilit aici resedinta. Unul dintre cei mai mari regi ai lumii, Hammurabi a creat un oras pe masura sa, impunand pentru aproape doua mii de ani ca zeu suprem al lumii pe Marduk, zeul care isi avea templul principal in Babilon.

Fluviul Eufrat, capricios in mileniile curgerii sale, si-a parasit, cu putin timp inainte de Hammurapi, cursul si a lasat fara cai de comunicatie si fara resurse de irigatii vechea capitala a regiunii, orasul Kis. A urmat un mileniu de razboaie, cu doua distrugeri complete ale noului oras, Babilon si doua reconstructii din nimic, pana cand urmasii lui Alexandru Macedon au hotarat sa creeze o noua capitala in taramul dintre fluvii, Seleucia, in care au fost mutati cu forta locuitorii Babilonului pentru a o popula. Caramizile de aici au fost material de constructii pentru cinci alte mari orase.

O tacere completa se asternuse peste orasul cel plin de minuni: Turnul Babel (templul ziqqurat ridicat drept casa lui Marduk), gradinile suspendate ale Semiramidei, ziduri de incinta inalte de 30 de metri, o suprafata mai mare decat Munchenul de astazi. Nisipurile desertului il inghitisera complet pana cand, in 1898, dupa 1500 de ani de tacere, arheologii germani ai lui Robert Koldewey au inceput sa alunge desertul din jurul satului Babil. Lucrarile au durat 19 ani si au iesit, incet, la lumina ramasite ale marelui turn, ale zidurilor gigantice, ale templului Esangila (distrus de persi), precum si mai multe cartiere de locuinte. Un singur obiectiv a fost dezgropat aproape intact – o poarta a cetatii sacre inchinata zeitei dragostei, Istar, prin care treceau marile procesiuni ale lumii civilizate. Dar numeroase alte caramizi care purtau stampila manufactoriei din Babilon au fost gasite in zidurile altor orase, de la Seleucia uzurpatoare, la Bagdadul care avea sa domine mileniul urmator ca cel mai mare si mai luminat oras al lumii – Bagdadul califilor.

Nicu Ilie. Publicat in Turism Club. Preluare de pe nicuilie.eu, sectiunea Documentare.

A sasea integrare europeana a Romaniei

Nicu Ilie

Intre alte modele de antropologie urbana, unul dintre cele mai generoase ca putere de explicatie si de analiza a civilizatiilor este cel al oraselor-stat in care “cetatea” (in sens mai intai propriu, azi figurat) genereaza un hinterland rural si chiar urban caruia ii serveste ca standard institutional, sursa de tehnologie si pattern social. Conform modelului, Parisul si Ninive, Londra si Babilonul pot fi explicate unitar in cadrul unor analize structurale sau pragmaticiste iar tipurile de stat generate de aceste “cetati” devin ipostaze ale unor structuri etatiste fabricate si depozitate intr-un oras central. Gradul de centralism prezinta astfel o fixatie, o constanta, in topos si o evolutie libera, o variabila, in cronos, reliefate intr-o categoremata extrem de simpla, redusa practic la doar doua categorii: centru-de-putere si centru-de-prestigiu, functiile de baza ale cetatii. Sigur, atunci cand categoremata e redusa, sincategoremata e generoasa si axele de analiza clasice (economic, social, juridic, politic, religios, cultural, lingvistic etc.) devin sincategorii perfect subscrise modelului.
Frumusetea acestuia (care, desigur, nu poate exclude sau eclipsa alte modele, nici macar pe cele hegeliene) este ca e un concept federalizabil, analiza categoriala putand fi aplicata atat unui summum holist al civilizatiilor, cat si unor civilizatii specifice, unor state specifice si se preteaza chiar si unei analize regionale.
O asemenea analiza holista aplicata structurilor statale din Romania duce la concluzia ca acestea au fost continuu in procese de integrare europeana. Asimiland si Dacia antica acestei analize, ca structura statala cu topos comun, putem vorbi despre a sasea provocare, a sasea integrare europeana a Romaniei, in timp ce centrele de putere si prestigiu au evoluat cronologic de jur imprejurul granitelor sale. Pentru ca o asemenea afirmatie sa nu para ofensatoare, trebuie mentionat ca integrarea nu exclude autocefalia si autodeterminarea pe care structurile statale din toposul roman le-au avut adesea iar integrarea se reduce la tendinta sau necesitatea aderarii structurilor politice, industriale si de life-style la structuri mai ample al caror sediu a fost aproape permanent in afara toposului romanesc.
O alta mentiune ce trebuie facuta e ca stadialitatea presupusa de o asemenea concluzie este o fictiune in vederea studiului, stadiile in sine nefiind structuri, ci procese. Trecerea de la un centru de putere si prestigiu la altul nu s-a facut prin rupturi, ci prin acumularea unei mase critice de evenimente. Chiar identificarea ca atare a celor sase stadii este una discutabila, mai mult exemplificare decat teorie. Punctul de vedere in sine este ca toposul roman a fost mai intotdeauna exocentric.
Statul dac, ca prima structura statala pe acest topos, adera la modele politice, tehnologice si de life-style mediteraneene si indoeuropene coagulate in zone egeana in orase-stat cu un centru flotant de putere regionala dar cu un centru de prestigiu destul de coerent, identificat in Atena. Comertul politic, cel tehnologic si marketingul erau in stadiu incipient, la fel ca si cetatile si structurile etatiste europene, integrarea fiind una de substrat, de civilizatie materiala si instrumentar. Probabil ramaneau insa necomunicate (ne-puse in comun) si slab influentate domenii ca lingvistica si religia, esentiale in structura unei civilizatii.
Cucerirea romana a fost un model de integrare nu numai in Dacia, ci oriunde in imperiu. Civilizatia latina fost cea mai omogena si coerenta constructie institutionala din Europa in toate timpurile. Roma devenise singurul centru de putere de pe continent, o a doua putere, flotanta si total descentralizata, rar constituita statal, avand loc doar la frontierele republicii. Acolo se constituiau si dispareau numeroase “regate calare” dar chiar si acestea aveau drept centru de prestigiu Roma. Acolo se fabricau si se depozitau valorile, credintele si obiectele de care intregul continent avea nevoie. Desi la randul sau Roma avea ca model artistic, religios si filosofic Grecia clasica si elenismul, dreptul roman si ingineria au facut ca spiritul latin sa aiba substanta proprie, una pe care a exportat-o atat in tinuturile stapanite cat si asupra unor populatii nomade. Daca pana atunci Europa putea fi considerata inca o peninsula a Asiei, dupa perioada romana putem vorbi pe drept cuvant despre un continent.
Cea de a treia integrare europeana a toposului daco-get poate fi considerata crestinarea, care a mutat centrul de referinta din sud-vest, de la Roma, in sud-est, la Bizant. Prima structura etatista reorientata cardinal pe aceste coordonate a fost cea romano-bulgara, urbanizata mai mult in zona muntilor Balcani, unde cetatile erau preluate de la bizantini, si cu un grad minim de centralizare. Aparitia principatelor reprezinta prima constitutie urbana coerenta din spatiul romanesc. In Valahia si Moldova, principate care au beneficiat de o constructie institutionala si sociala liber consimtita, “cetatea” a evoluat din zone montane, pastorale si cu defensiva naturala, spre campie, cu o adecvare la ciclul agricol, un comert fluent si o formula economica stabila. In Valahia, cetatea a coborat de la Campulung si Curtea de Arges la Targoviste (toate trei prinse in interese comerciale regionale de versant carpatic), apoi la Bucuresti, obtinandu-se corelarea cu ruta comerciala nordica, “de la varegi la greci”. Aceeasi evolutie a consemnat-o si Moldova, a carei capitala a coborat din Bucovina, unde era intr-o relatie regionala cu bazinul Maramures-Galitia-Slovacia (o civilizatie pastorala cu arhitectura, instrumentar si traditii specifice) la Iasi, intr-o civilizatie agricola si o relatie ferma pe axa sud-nord.
Mediul ortodox in care au evoluat principatele inca de la inceput a stabilit centrul de prestigiu la Constantinopole si a dus la importul unor modele institutionale bizantine, exemplificate cel mai bine in perioada in care bizantinii au condus direct principatele, regimul fanariot. Asa cum sunt deja teoretizate in Romania, diefrentele fata de modelul occidental-catolic sunt indeosebi in zona administratiei de stat. In modelul ortodox-fanariot functiile publice erau delegate de regnum, pe durate scurte si cu mandate sanctionabile permanent. Este vorba de sistemul dregatoriilor, care se cumparau, deosebit de sistemul nobiliar, unde titlurile politice (duce, conte, baron) erau recompense militare si se mosteneau. Pe termen scurt, sistemul dregatoriilor asigura o elasticitate sociala si o dinamica sporita dar a impiedicat acumularile locale de capital iar pe de alta parte a determinat o relatie cu functia publica ale carei efecte sunt astazi considerate daunatoare social, respectiv perceptia ca functia publica este un act de favoare care trebuie cumparata (peschesul, bacsisul, spaga) iar functionarul public, avand un mandat cumparat pe durata determinata, trebuie sa-si exploateze functia cat mai profitabil. Spre deosebire deci de modelele catolice, ceea ce numim azi coruptie era chiar structura de organizare pentru institutiile fanariote. Astazi privit drept condamnabil, sistemul dregatoriilor fransizate era perfect functional in epoca, probabil singurul model aplicabil in lipsa unei aristocratii militare.
Din alt punct de vedere, acela al exportului permanent de capital catre orasul de referinta, Istanbul, regimul fanariot a fost constant condamnat, ca intreg, si de nationalistii romani. Nu trebuie insa uitat ca fanariotii au fost si vehicolul prin care s-a creat orientarea spre cel de al patrulea orizont de integrare a Romaniei, cel occidental. Fanariotii erau ei insisi filo-francezi (consecinta a relatiilor speciale pe care francezii le-au avut cu otomanii in evul mediu tarziu) si au determinat aparitia in Romania a unui spirit francofil care a dus in cele din urma la ideea nationala. Razboaiele napoleoniene au fost asadar punctul de balans in care centrul de putere si prestigiu a trecut pentru noi de la est la vest si a determinat o noua integrare a Romaniei. Lojele masonice, organizatiile revolutionare, pasoptismul, unionismul sunt expresii si trepte ale noii integrari, una in care institutiile (justitia, armata, instrumentele financiare si industriale) erau reconstruite pe model parizian, s-au introdus colegiile electorale si a fost importanta din Franta chiar o dinastie (regele Carol I fiind ofiter francez in ciuda originii sale germane). Analiza relatiei speciale cu Parisul, pusa in paralel cu alte orase de forta (Londra, Viena, Sankt Petersburg, Berlin) ar permite nuantari care trebuie facute, dar Franta a ramas modelul referent pentru toposul romanesc pana la cel de al doilea razboi mondial.
Anii comunismului au adus o noua constructie institutionala si o alta filosofie sociala, de la o cultura franceza cu accent pe drepurile individuale constitutionalizate de Napoleon si Revolutia din Paris de la 1789 trecandu-se la un accent pe drepturile colective. In raport cu noua metropola, Moscova, institutiile si sistemul juridic-social au fost pur si simplu copiate, statul moscovit devenind si sursa de tehnologie, ca si sursa de bunuri de prestigiu politic acceptate. Sursa publica a bunurilor de prestigiu ramanea insa occidentul iar, pe masura ce Moscova a pierdut cursa tehnologica, decelerand, tot mai multe tehnologii (nu numai de varf) erau achizitionate din tari ca Franta, Germania sau Canada (industria auto, metalurgia, tehnologia atomica).
A sasea integrare europeana a Romaniei a inceput in 1990. Din punctul de vedere al centrului referent, s-ar spune ca perioada dominatiei moscovite a fost pur si simplu pusa intre paranteze, Parisul fiind reluat imediat ca prim orizont. Noua republica romana, cea de a doua, s-a racordat la francofonie, alaturi de fostele colonii ale Frantei. Sistemul de organizare judiciara ramane unul de drept francez, ca si organizarea intreprinderilor, instantelor legislative si principalele institutii publice si guvernamentale. Racordarea Bucurestiului la Paris reprezenta insa o proiectie reparatorie anacronica: post WWII Parisul insusi se afla intr-un raport de dominatie cu Washingtonul. Nu e loc de nuante. Uniunea Europeana insasi este o evolutie a Europei Marshall, centrul ei fiind difuz dar cu orientare peste Atlantic de unde vin tehnologiile de varf, unde se afla puterea militara si filosofia sociala. Ca entitate comerciala, Europa Unita se contureaza ca o piata largita care sa reprezinte o contrapondere la cea nord-americano-nipona. Intelegerea corecta a acestui sistem de sisteme a permis deschiderea treptelor de aderare in structura euratlantica. Aceasta insa, aderarea, reprezinta doar o formula de consacrare a unei integrari deja initiate din 1990 si care are natural tendinta de a se adecva. Modelul economic, cel social, cel juridic, cel politic sunt dupa 1990 cele occidentale, modelul militar a inceput si el reconstructia. Tehnologiile, productia, comertul si life-style-ul sunt intr-o relatie formala cu Washingtonul si functionala cu UE. Balanta de plati a Romaniei arata ca tehnologia moderna se importa aproape exclusiv din UE, astfel incat Uniunea poate fi privita ca filtru pentru Romania pentru relatiile de putere si prestigiu dintre Bucuresti si Washington. Este o reductie in vederea concluziei. La un studiu de nunata se poate spune ca Bucurestiul are o relatie simbolica pe Washington si relatii utilitare, functionale, cu “cetati” ca Paris (suntem in continuare membri ai francofoniei), Londra (cea mai apropiata capitala europeana de Washington), Viena (principalul investitor de capital in Romania), Roma si Madrid (tari de export direct pentru forta de munca romaneasca, cu impact asupra “celulei de baza a societatii”, familia).
Separat chiar de aderarea la Uniunea Europeana si NATO, integrarea Romaniei este una de facto, modelul postcomunist avand referent occidental, localizat sau nu in formula Srassbourg-Bruxelles, nod prin care tinde sa treaca o tot mai buna parte din relatia pan-UE (dar care ramane inert, nesemnificat, in relatia transatlantica). Mixul Strassbourg-Bruxelles ar capata actualitate in perspectiva unei constitutii europene care sa transforme Consiliul Europei dintr-o structura (in ultima instanta) consultativa catre un statut de formula guvernamentala. Este formula prin care UE ar deveni un centru de putere, disipat acum in relatia capitalelor europene cu Washingtonul si in diversele relatii de vecinatate. Am vorbi atunci, probabil, despre cea de a saptea integrare a Romaniei, in masura in care noul centru ar putea, din punct de vedere militar si tehnologic sa se repozitioneze ca nucleu corelat, nu doar ca o contragreutate a relatiei transatlantice. Trebuie insa tinut cont ca, in situatia in care am vorbi despre un hinterland european, acesta prezinta un deficit de resurse primare (hidrocarburi, metale), un sistem de relatii post-coloniale (care ar compensa deficitul) slabit si o certa inapoiere tehnologica fata de Washington.
Insa Romania mai are inca mult de lucru la cea de a sasea integrare, care evolueaza rapid de la forme la fond dar care a patruns deocamdata doar in Bucuresti si in marile orase din subordine, in timp ce hinterlandul sau rural si al micilor orase (rurban – cum exista deja termenul in Romania), ramane mai degraba corelat cu orizonturile precedente, moscovit, parizian si bizantin. Integrarea formala in UE are ca miza, prin programe de tip PHARE-SAPARD, tocmai dezvoltarea acestei “a doua Romanii”, tributara unor modele politice considerate desuete in Capitala.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.
Material disponibil si pe alte bloguri initiate de mine: hrnicu.blogspot.com, hrnicu.weblog.ro, hrnicu.myblog.ro