Tag Archives: acasa

Mic tratat de somn

Autor: Nicu Ilie. Articol publicat in Cultura nr.:88 / 2007-09-06 / Sectiunea: Cultura antropologica :

Am adunat, pe estimari, vreo trei mii de revelioane. Minim 300 de insomnii pe an. Nopti petrecute cu prietenii, zeci, poate sute, nopti petrecute singur, cu tigarile, cu teveul sau Internetul. S-au adunat.

Cioran considera ca insomia te scoate din randul oamenilor si te face special. Te orienteaza catre tine si catre… (se putea altfel la Cioran?) moarte. Ca iti da un aer nitscheot. Nu-s cuvintele lui, dar asta zicea.

Eu nu ma simt mai mort noaptea decat ziua. Nu-i privare de somn, nu-i evadare in veghe. E sociologie: schimbul III. E antropologie: nunta, petrecerea. E microbiologie: melatonina. E mister ancestral: glanda pineala. E metafora: luciditatea. E religie: noaptea. E tehnologie: Edison.

Suntem 0,15 la suta. Majoritatea adolescenti. Ceilalti au o singura zinoapte obligatorie: Marea Insomnie, revelionul.

Pentru mine aceea vine si trece. E pe lista celor trei sute de zile. Prima, dar doar in ordine cronologica. A ajuns un fel de curiozitate: uite, nici ceilalti, nici toti ceilalti nu dorm. Uite, in noaptea asta, cei ce dorm sunt 0,15 la suta (nerealist procent, doar de-o vorba). Uite, in momentul asta noi stapanim lumea!

E noaptea-n care am o scuza ca nu dorm.

Adevarul e ca mi-am reglat afacerile (la un mod cam antisocial e drept, dar) de asa natura sa nu mai zica nimeni ca sunt lenes. Muncesc noaptea si nu stabilesc intalniri pentru dimineata. Comunic prin mail si SMS, mai putin prin mess si telefon. E ca si cum as fi plecat din tara, pe o alta longitudine.

In gluma, am experimentat cu ani in urma „Viata Greenwitch“. Imi potrivisem ceasul pe fusul zero al lumii si reuseam, de bine, de rau sa fiu la lucru la ora 10, ora mea. Aveam sefi destepti care stiau sa aprecieze munca dupa eficienta si calitate (spun asta pentru ca nu vreau sa divulg ca aveam o relatie de prietenie cu ei) si care, la o adica, stiau ca daca e de munca plec acasa nu dupa ora Londrei, cum am venit, ci chiar si dupa cea a New Yorkului sau a Japoniei, daca e cazul. Au fost si joburi pentru care am dormit doua-trei ore pe noapte ics cinci zile pe saptamana, spre marele profit al producatorilor de cafea. Trebuia sa ma resuscitez cu cofe-nicotina din jumate-n jumate de ora. Il pierdem, il pierdem, il pierdem – tipa speriat ficatul. Eu deschid gura, spunea falca. Tu toarna, ii spunea mainii. Si asa, pe organism automat, treceau saptamani dupa saptamani in care fiecare weekend era un festival al somnului.

Acum ma amuza ironiile la adresa programului meu. „I-am zis sa sune seara tarziu, pentru ca tu nu esti prea matinal“ e una blanda si cu o anumita candoare. Dar e totusi jenant ca noi, Cei 15 la Zece Mii, suntem considerati cazuri clinice si ca, in ciuda unei cazuistici care arata ca „vindecarea“ se obtine rar, exista in farmacii medicamente pentru „noi“. Sindromul Intarzierii Fazei Somnului, asa ni se spune. „Sindrom“, adica „asocierea mai multor faze clinice recognoscibile, semne, simptomuri si fenomene care sunt strans corelate astfel incat prin identificarea unuia sunt certificate si celelalte“.

Medicii sunt baieti buni, ne salveaza adesea de la dureri nemeritate sau binemeritate, dar cand sunt pusi sa judece lumea, o fac numai pe medie. Pentru ei, Omul Normal e categorie ontologica si nu pot avea conceptul de „sanatate minoritara“. Nu pot, vreau sa spun, sa conceapa ca exista oameni perfect sanatosi care au un alt echilibru al microorganismelor, microfapturilor si microelementelor din corpul lor, valori prea mici sau prea mari pentru sablonul Omului Normal. Pentru ei, orice anomalie e maladiva. Zici ca n-au auzit neam de Darwin si de evolutie. Cu drogurile si cu bisturiul vor sa niveleze specia si sa o inchida in lagarul cromozomilor pe care ii aveam cand s-a inventat microscopul.

N-ar fi trebuit sa le dam somnul pe mana. L-am luat de la popi si l-am dat lor: am sarit din lac in put.

Somnul e o chestie desteapta, si scriu asta chiar la un patru trei’s’unu, cand voi, toti ceilalti, dormiti.

Somnul a revolutionat arta de atatea ori (cu prerenascentistii, cu romanticii, cu suprarealistii) ca putem spune ca e prima forma de arta, deopotriva cea-mai-veche si cea-catre-care. Dar somnul (si de asta data chiar nu e vorba si de vis) este si o impresionanta metoda de socializare. Exista proceduri sociale ale somnului, diferite de la populatie la populatie si de la cultura la cultura. Unii dorm singuri, altii cu sotia sau sotul, altii in grupuri mari. „Programul de somn“ durata, fragmentarea, orarul obisnuit al somnului –, este un alt produs sociocultural caracteristic fiecarei populatii in parte si fiecarei epoci. Somnul este si un mare produs comercial, daca ne gandim la „prime time“, orele de dinaintea somnului.

Este si un intens proiect cultural. Discut de culturi, nu de cultura.

Obisnuim sa vorbim de somn, in civilizatia noastra mondiala si post-crestina, intr-o maniera foarte standardizata, ca despre un produs natural de refacere, cu o durata STASS de opt ore, neintrerupt ca regula, cu fluxuri normate de treceri din somn REM (cu miscari rapide ale globului ocular) in non-REM. „Somnul pana-n 12 reface neuroni“, suna un slogan de consum. Este somnul industrial.

Economia mondiala este construita pe treimea zilei de munca. 8 ore munca, 8 ore somn, 8 ore individ. N-a fost intotdeauna asa. Nu e asta somnul natural. Taranii inca, in secolul al XVIII-lea, dormeau in reprize. Noaptea avea prea multe ore de somn, fie ea iarna sau vara, iar ziua nu era de nedormit. Somnul se desfasura la putin timp dupa apus, cu o pauza de circa o ora noaptea, timp in care era inspectata gospodaria (impotriva animalelor salbatice sau a oricarei specii de pradari), era continuat apoi pana in pragul rasaritului si era completat printr-o siesta de amiaza. Asta in Europa temperata. Era un flux agrar, bazat pe viata, paza si ingrijirea animalelor, diferit de somnul in „suturi“ al omului industrial. Alte populatii, in functie de clima, dar mai ales de „oeconomie“, sistemul gospodaresc practicat, aveau alte fractionari si proceduri. Compactarea programului de somn intr-o unica doza zilnica, intr-o singura „priza“, este apanajul „urbanificarii“, care a urmat revolutiei industriale. Oamenii si-au permis – si au fost obligati –, sa doarma compact: pe de o parte, amenintarile la adresa locuintei s-au diminuat spre disparitie, pe de alta parte, au disparut interstitiile de timp personal integrate in timpul de munca al omului traditional, fie el agricultor, negustor, mestesugar, care puteau fi folosite regulat sau accidental pentru somn.

Astazi avem reprezentari circadiene ale fluxului cerebral care dovedesc existenta unor cicluri ferme de acivitate pentru orice forma de viata, inclusiv pentru om. Asta inseamna flux cerebral, acivitatea hormonala si regenerarea tesuturilor. Etalonul este reprezentat de cianobacteriile care probeaza relatiile proteinice intre somn si zi-lumina. Omul nu ar fi decat o bacterie mult-mult mai dezvoltata.

Ce nu pune in evidenta „somnologia“ este ca fluxul circadian deriva si nu determina modul de viata. Lumina, da, si intunericul, da, sunt modele de semnal pentru un ceas biologic care ticaie in orice fiinta, dar alarma acestuia este setata pentru modul in care prospera individul, nu specia.

Pentru om, dupa Edison si dupa „jealousele“, lumina e o conventie. Iar ceasul biologic e potrivit pentru adaptarea la resurse a fiecarui individ in parte, asa cum o percepe el.

Aceasta a fost o introducere in teoria somnului. Voi reveni cu „a te culca“ (tranzitiv) si „a te culca“ (intranzitiv). 😀

Elitismul unui top

de Nicu Ilie

Astazi sa vorbesti de elite inseamna sa dai un aer neonazist unei discutii. Pana la urma asta e tot ce ne ramane din doctrinele politice si istoria secolului xx: ca elitismul e nazism si prostismul comunism. Iar noi, ca democrati…

Nu putem fi nici una nici alta. Totusi, nimic mai democrat decat topul. El se bazeaza pe vot. Al celor si numai al celor care sunt interesati sa il dea. Cu simpla legitimitate ca vor sa participe. Pe criteriile sau pe lipsa de criterii aleasa de participanti.

De ce par insa topurile niste glumite? Doar pentru ca aloca o cifra unei calitati?
S-a spus ca Nichita nu e superior lui Eminescu si nici Da Vinci lui Dali. In lumea oamenilor de calitate este imposibil sa argumentezi o asemenea propozitie, dupa cum e imposibil sa argumentezi contrariul. Punandu-le cifre si supunandu-i la vot, o faci insa fara nici o dezbatere. 7,62 din 5400 de votanti vs. 8,33 din 3400 de voturi. Avem un castigator. Oricat de stupida i-ar fi mecanica, votul este insa o forma de hermeneutica functionala. El da nota (cu toata polisemia posibila acestui termen) perceptiei noastre, temporal contextualizata si relationata la frecventa de consum a unor (anumite) opere de arta despre autori/actori inchisi in istorie dar care continua sa semnifice.

Contextul a fost acutizat in ultimele decenii prin explozia comunicationala adusa de internet. Acum gasesti orice, mai putin ce te intereseaza. Informatia e inutila fara clasificari, sortari si selectii. Exhaustivitatea este inutila daca nu este directionata.

Criteriile de relevanta google sunt un model al acestui mix: exhaustivitate si vot. Google inghite orice ii propui: un nou site, un nou blog, legal, ilegal, moral dupa orice sort de criterii sau nu. Abia in ultimii ani, dupa 9/11, a inceput o oarecare selectie si numai una deosebit de explicita. Nu mai poti gasi, ca inainte, la o simpla cautare “Cartea de buzunar a teroristului” sau “cum sa faci o bomba acasa”. Exhaustivitatea motorului de cautare ramane insa o premisa ce nu poate fi negata iar utilitatea sa e de necontestat. Pentru a afisa mia sau milionul de rezultate afectate unei cautari, motorul foloseste un top statistic in care fiecare accesare a unui link se constituie intr-un vot care va plasa linkul respectiv mai sus in lista unei cautari ulterioare pe acelasi cuvant cheie. Criteriile sunt mai multe dar nu vreau sa descriu google ci conexiunea dintre top (ca selector, filtru de valoare) si informatie. Cert este ca, relativ la google, folosind acest set cantitativ de criterii, mai multe companii “de top mondial”, intre care Neckermann si TUI, s-au plans ca, atunci cand cineva cauta numele companiei, motorul returneaza mai intai linkurile unor reselleri si subsidiari ai companiei si abia apoi linkul oficial. Surogatul care bate originalul, asta e un mare risk al topului.

Un alt model de top a iscat o polemica in toata media romaneasca saptamanile trecute: Mari romani al TVR. Cu documetare prost facute, prezentari manipulatoare, format festivist si criterii, ei bine, fara criterii, topul a fost permanent atacat in toate publicatiile care n-au fost parteneri ai „proiectului”. „Amestecati mere cu pere” a fost acuza de baza. Au oripilat, de asemenea, („atat de sus?”, „atat de jos?”, „dupa cutare?”) prezentele in top ale unor politicieni, driblangii si hahalere contemporane. Personal, ca dinamovist, m-am bucrat ca numarul 1 a iesit Stefan cel Mare, dar m-as fi bucurat si mai mult daca in top, undeva la retrogradare, ar fi iesit Ghencea. (Nota: Google nu m-a ajutat sa aflu cine a fost Ghencea, iar cultura generala nici atat). Dincolo insa de aceasta descriere, mai mult sau mai putin malitioasa, avem un top. Obtinut cu voturi, destul de multe. De o oarecare relevanta. Dar unul care n-a multumit decat pe organizatorii sai, si si pe acestia doar pentru ca s-a vorbit de el, oricum, dar mult, ceea ce e una din legile de baza ale popularitatii. Ratingul n-a fost nici el prost, raportat la cheltuieli.

Atunci care e problema? Sau are vreo problema topul asta?

Sa recapitulam mecanica unui top abstract: se intocmeste pe chestiuni de interes periferic, participantii sunt voluntari, ei participa explicit sau implicit iar calitatea de votant nu necesita nici o calificare sau preselectie. Apoi: un top are utilitate si functionalitate. El constituie o modalitate de expresie a aprecierii sau deprecierii fata de un produs (predominant cultural), dar creaza si o necesitate de consum pentru cei care n-au accesat inca respectivul produs. Pentru a reusi asta, topul trebuie sa satisfaca urmatoare morfologie: sa fie credibil – respectiv rezultatele sale sa corespunda in linii mari criteriilor, gusturilor si valorilor noilor consumatori.

Asta inseamna ca un top functioneaza in ceea ce priveste muzica si filmul, cele mai industrializate si serializate dintre arte, si au o relevanta diminuata acolo unde obiectul cultural (atat in productie, cat si in distributie/consum) are o doza mai redusa de fabricare.

Ca sa inchei cu TVR-ul, obictele culturale (personalitatile) propuse standardizarii in topul lor nu sunt unele de pe piata culturala curenta si astfel topul e gratuit si lipsit de orice relevanta. Pentru ca nimeni n-o sa consume mai mult Stefan cel Mare (ce ar fi de consumat?), nimeni n-o sa citeasca mai mult despre Nadia Comaneci (sau n-o sa vada mai multe stiri mondene sau n-o sa caute mai multe inregistrari ale „1”-lui de la Montreal sau nu stiu ce altceva) sau va evita, sa zicem, un Nae Caramfil sau un Rebreaunu (care nici nu stiu daca au fost sau nu in top 100).

Exista insa si un alt tip de top: Forbes (sau, pentru ca suntem romani, Top 300 Capital). Fara voturi, ci pe cifre inerente materiei de studiu. Valoarea de piata a unor oameni, companii sau produse/marci, stabilita pe o serialitate si criterii omogene, cu atat mai obiective cu cat ele sunt valori contabile (cifra de afaceri, lichiditati, capitaluri sociale etc.) duc la ierarhii greu contestabile si dau evaluari relevante. Aceste topuri, pe care le voi numi „naturale” intrucat singurul act de interpretare este cel care apartine contabililor, prezinta (mai putin votul) aceleasi trasaturi privind existenta unor produse standardizate, prezinta o buna orientare asupra importantei sociale (economico-sociale) dezbatute si aloca o cantitate precisa unei calitati determinate. Sigur, desi in unele cazuri ar fi indreptatiti, dupa criteriile globale ale topului, sa o faca, capii mafiilor nu vor face parte mai niciodata din aceste topuri pentru ca ele se refera la averile detinute explicit si pentru care s-au platit taxe la adevarata valoare. Chiar si hermeneutica financiara are limitele ei.

Obiectivitatea unui top „ne-natural”, privitor deci la proiectii culturale, interpretabile, raportate totusi individual in ciuda serialitatii lor, este data de trend. Un site cum e imdb.com (internet movie database), construit in jurul unui top, e un bun exemplu. Relevanta acestuia este unanim recunoscuta in mediul consumatorilor de film si indeobste recunoscuta in mediul cunoscatorilor din domeniu. In general unui film ii este alocata o valoare numerica pertinenta, dovedind o calitate buna si corecta a celor care participa la top. Discrepantele exista si ele, daca luam in discutie, ca greseala in jos, numai cazul filmului „Caligula” al lui Tinto Brass, punctat cu doar 4 si ceva, sau, invers, „Fereastra din spate”, unul dintre cele mai monotone si anoste filme Hitchcock, dar care se afla in primele pozitii ale topului „all time”.

Pe scurt, intr-un top nu e nici o filosofie, dar exista tentatia uneia. El vrea sa stabileasca pe cel mai bun (lucram cu o categoremata inca aristotelica) dintr-un domeniu sau clasa. Nu e concurs, nu e campionat, e vot. Obiectele nu interactioneaza intre ele, ci doar cu referentul/alegatorul. In ciuda faptului ca fiecare alegator se raporteaza individual la obiect, topul capata obiectivitate (se de-subiectiveaza) printr-un numar cat mai mare al celor care voteaza. Astfel, printr-un „colegiu electoral” cat mai extins cantitativ, cat mai popular, un top poate rezulta (poate scoate ca output) o elita a clasei de obiecte supusa alegerii. Cel putin in cazul topurilor, elita nu se autoinstituie ci decurge din popularitate. Ca si alegatorii, nici obiectele nu sunt supuse unei preselectionari, alta decat apartenenta lor la o clasa de obiecte.

Introducand discutiei si alte axe de costatare, cum ar fi concurenta, valoare individuala de utilizare, istoricitatea si corelarea economica a valorilor sociale, si extinzand simultan comparatia si asupra altor clase de alegeri publice, obtinem un tabel de tipul:

– elitele politice sunt preselectionate (un politician tanar e „crescut” de unul mai batran care il propune si sustine; principiile politice parcurg o intreaga scara de organizare de la idee publica, sustinere informala pana la institutionalizare si constitutionalizare), obligatorii (rezultatele algerii trebuie respectate si de catre cei care n-au ales sau au ales altceva), au o istoricitate (cuantificare) stadiala si nu se afla in concurenta directa, ci numai raportata la elector sau la maniera de alegere/numire;

– elitele economice sunt preselectionate, voluntare (consumatorul e convins, nu obligat), concurente indirect, cu o istoricitate permanenta;

– elitele sportive sunt preselectionate, voluntare, concurente direct si cu o istoricitate permanenta;

– elitele culturale sunt preselectionate, obligatorii, concurente indirect si cu o istoricitate stadiala.

Introducand cuantificatori matematici oarecum arbitrar (!), topurile nu se regasesc fara rest in nici una dintre categorisiri. Magia cifrei alocate la-ceva le da un substrat pitagoreic si acelasi dram de adevar ca al mitologiei pitagoreice. Ierarhia stricta (top 10, top 50, top 300), cu aparenta sa de ordine formala, este, totusi, doar o repartizare, nu o departajare. De exemplu, in topul 250 filme de la imdb, nota 8,6 corespunde pozitiilor 15-26 (desi fiecare pozitie este alocata unui film anume), nota 8,5 pozitiilor 27-24 s.a.m.d. Pozitiile unui top sunt asadar doar intriga intregii povesti care altfel ar suna tern, poate chiar repulsiv: „Tineti cont de sfatul nostru”.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, cu indicarea sursei, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.