Category Archives: Reportaj

A fost odata ARO Campulung

Nicu Ilie

Strungar interimar, mecanic interimar si director interimar, acestea sint functiile angajatilor de la ARO Cimpulung, uzina care se pregateste sa sigileze portile si sa declare falimentul. Cine ramane la urma, nu are nici macar de stins lumina pentru ca acesta este deja restrictionata. Mai are doar de demontat utilajele si de vandut fierul vechi. Soarta uzinei pare hotarita, muncitorii sunt disperati si orasul s-a umplut de manifeste anarhiste ale unei organizatii a fostilor muncitori.

Capitolul I – Unde au fost 13 mii // „Armaghedon ianuarie 2006”. Manifest imprimat si distribuit prin posta la sediile unor publicatii locale si nationale. De la: „O.D.A.M. (Organizatia Dreptate si Adevar Muscelean)”. Pentru: „jefuitorii lui ARO: politicieni si afaceristi – baroni locali”. Axul comunicarii: „noi, prin metode ultra-moderne teroriste, va vom infecta pe voi si familiile voastre cu virusi mortali existenti la aceasta ora” (sint nominalizati virusii gripei aviare si SIDA). Revendicare: „daca AVAS nu va termina cu Crosslander pana la 26 ianuarie”.  Este Armaghedonul nr. 8 din Cimpulung Muscel. Localnicii par sa se obisnuiasca cu aceste manifeste care au inceput sa apara in 2003, cu ocazia primelor disponibilizari masive de la ARO. Semnate evolutiv cu nume ca „Armaghedonistii de la ARO – Justitiarii Muscelului” sau „Legionarii, partizanii razboiului civil pentru dreptate si adevar”, manifestele au facut numeroase amenintari, indeosebi cu incedierea, si au stabilit mai multe termene la care urma sa se declanseze violente, toate ramase fara efect.  Dupa un start in forta in 2003, cu mai multe asemenea manifeste, trimise la publicatii sau afisate pe strazile orasului, asa-zisa organizatie si-a intensificat activitatea in ultimele luni. In vara a aparut un manifest impotriva PNL si a deputatului Radu Boureanu. A urmat in noiembrie „Armaghedonul saraciei, somajului si excluziunii sociale”, cu o lista lunga de nominalizari (directori ai intreprinderii, oficialitati locale, directori AVAS, parlamentari care reprezinta sau au reprezentat localitatea) si amenintarea ca acestora le vor fi incendiate proprietatile. In ianuarie a aparut un nou text, cu amenintari de terorism biologic. Cine se ascunde asadar in spatele sintagmei „Justitiarii Muscelului”? Intrebarea provoaca un zambet complezent lui Pavel Ion, salariat inca al societatii ARO. Nu nominalizeaza: „oamenii sunt disperati”. El, personal, a luat un milion de lei, recent. In decembrie. O forma de ajutor social. „S-au calcat oamenii in picioare, la casierie. A trebuit sa semnam o hirtie pe care scria ca multumim anticipat. Cine n-a fost atunci la uzina, n-a luat nimic”. Salariul, il asteapta inca pe cel din septembrie. „Am fost chemati luni la uzina, mai spune el, si ni s-a spus sa intram sa facem piese de schimb. N-am vrut sa lucram pana nu ni se platesc salariile“. Locul lui de munca este la montaj general.  „Cind ati montat ultima masina?” Intrebarea i se pare comica. Rade. „Masina? Ultima masina, nici nu stiu. Piese de schimb, asa merge acum”. Pentru a se livra masini finite este nevoie si de componente care nu se produc la Campulung si care trebuie cumparate. Uzina poate fabrica pe cont propriu doar piese de schimb. Au fost 13 mii de salariati la ARO. Au ramas putin peste o mie la societatea propriu zisa, la care se mai adauga cateva sute de salariati la societatile care s-au desprins din ARO. Daca in trecut aproape fiecare famile din Campulung avea un reprezentant la uzina, acum, cu perspectiva falimentului in fata, localnicii vorbesc despre un oras „disponibilizat”.

Capitolul II – In care „expira ordonanta” // La Timisoara se judeca un proces prin care creditorii (furnizori de piese sau servicii, creditori bancari, salariati etc.) pun in discutie falimentul societatii. Se face un punctaj in functie de sumele pe care fiecare le are de recuperat si, in functie de acesta, se stabilesc drepturile de vot asupra viitorului uzinei. „Creditorii sigur cer falimentul”, spune seful sindicatului, Gheorghe Apostu care spune ca sansele sa se mai produca autovehicole ARO sunt de 20%, „daca suntem optimisti”.  Solutia pe care o sustine sindicatul este ca privatizarea sa fie anulata si actiunile societatii sa fie preluate de AVAS. „Cel putin, daca ne ia AVAS-ul, primim plati compensatorii daca se desfiinteaza uzina. Suntem, majoritatea, oameni trecuti de 45 de ani. Cine ne mai angajeaza?” Platile compensatorii au parut o solutie si pentru mai vechii angajati ai uzinei, nemultumiti inca din 2003 de privatizarea uzinei, dar si cuprinsi in planul de restructurare.  Au fost atunci mai multe greve si manifestari de strada care au culminat cu blocarea drumului spre Brasov, linga poarta uzinei. 60 de oameni au intrat in greva foamei. Au aparut primele „armaghedoane”. Ulterior, multi au acceptat „ordonanta”. Salariile compensatorii au parut atractive. Enache Dumitru este unul dintre acestia. Imbracat bine si reprezentand o mica afacere care apartine copiilor lui, el poate fi considerat un caz fericit printre cei disponibilizati. Chiar si asa, inca nu si-a incheiat conturile cu uzina care inca ii datoreaza o parte din salariile compensatorii.  Revendicarile lui nu sint numai financiare: „Curentul la aceste blocuri vine de la ARO, iar ei au datorii si ne-au pus program. Inainte de sarbatori aveam program de curent electric intre 6 si 8 dimineata si intre 17 si 22,30. Acum, dupa sarbatori, ne da de la 5 seara pana dimineata, depinde cine e ofiter de serviciu la uzina. Depinde de om”. Dintre fostii sai colegi, multi au plecat din localitate: unii lucreaza la Dacia, in acelasi judet, altii la firme de automobile sau service din Bucuresti, altii au plecat in strainatate. Cei care au ramas in oras o duc greu.  Momentul nu este unul dificil doar pentru salariatii actuali de la ARO, fata in fata cu falimentul, ci si pentru cei disponibilizati. „Expira ordonanta”. Conducerea actuala a uzinei, interimara, considera ca de la fostii angajati, nu de la actualii, provin „armaghedoanele”. „Acesti oameni, plecati cu ordonanta, sint cei mai suparati. Ei sperau sa se intimple ceva bun la uzina, sa se intoarca. Acum s-au terminat sau se termina si drepturile compensatorii si ei sint mult mai suparati decit ai nostri”, spune unul dintre directori.

Capitolul III – „sintem fricosi” // Dumitru Enache nu are idee cine se ascunde in spatele „Justitiarilor Muscelului”. Nu crede ca sunt fostii sai colegi. „Noi suntem tacuti, spune, suntem fricosi”.  Mihai Martisor Ciobanu este un fost director general al uzinei si reprezinta acum un grup de investitori care vor sa inchirieze uzina pentru a produce automobile ARO. El crede ca manifestele sint doar o forma de expresie, nu o amenintare reala.  Liderul de sindicat, Gheorghe Apostu, considera si el ca manifestele nu reprezinta cel mai serios subiect dar tine sa precizeze: „Nu sint de acord cu acestea. Averile ilicite trebuie confiscate, nu trebuie sa li se dea foc”. El crede ca autorii sint „salariatii ajunsi la exasperare”. Exista o organizatie, „Salvati Muscelul”, a fostilor salariati, care are sediul in Casa Sindicatelor. Prefectul de Arges a indicat aceasta organizatie ca fiind sursa textelor. Organizatia neaga insa acuzatiile, iar concluziile anchetei oficiale nu au fost facute publice. Zgirciti uneori cu virgulele, autorii textelor nu sint economi si cu apelurile la idealul national.  „Era o mare mindrie sa lucrezi la ARO”, spune Martisor Ciobanu. Toti, fosti si actuali salariati, spun ca ARO este singura masina de conceptie romaneasca. Toate celelalte, autoturisme, tractoare, autobuze, sint fabricate dupa licente cumparate din strainatate.  Autorii nu pot uita nici ca la Cimpulung a fost, timp de 40 de ani, prima capitala a Tarii Romanesti, in vremea lui Negru Voda. Problema economica se amesteca astfel cu cea sociala si cu cea istorica, rasucite in arborele cotit al unei masini blocate in marginea drumului spre economia de piata.

Teoria sperantei “Exista un prag de rentabilitate”

Mihai Martisor Ciobanu este unul dintre fostii directori generali de la ARO care incearca sa revina acum si, sustinut de un grup de bancheri, sa inchirieze de la Cross Lander uzina ARO.

Cat de avansate sint discutiile pentru inchirierea uzinei?
Mihai Ciobanu: – Avocatii intocmesc un proiect care sa defineasca termenii acordului. Cu conducerea Cross Lander am avut o singura intilnire, in aeroportul de la Frankfurt, in care ei au fost de acord cu propunerile noastre. Cred ca incheierea acordului va mai dura intre 2 saptamini si o luna.
Nu ar fi mai avantajos pentru grupul pe care il reprezentati sa asteptati derularea procedurii de faliment si sa cumparati ulterior?

M. C.: – Nu. Stim din experienta ca in Romania declararea falimentului va insemna ruinarea uzinei. Procedura dureaza, dupa termenele legale, intre 6 luni si un an. Totul poate deveni fier vechi in acest timp.

Cum intentionati sa faceti uzina rentabila intr-un timp atit de scurt?
M. C.:
– Ce nu a inteles Cross Lander este ca exista un prag de rentabilitate la ARO si ca daca nu produci un numar de minim 500 de masini pe luna nu faci decit sa acumulezi datorii. Conform intelegerii preliminare, Cross Lander ar urma sa cumpere de la dumneavoastra 10.000 de masini anual.
M. C.: – Nu stiu daca putem produce atit. Linia de productie de la ARO are o capacitate de 1700 de masini lunar dar nu vom produce, cel putin nu de la inceput, la intreaga capacitate. Vom oferi pentru Cross Lander cateva mii si vom lucra si cu alti distribuitori.

Articol aparut in revista Prezent [arhiva]

Pe urmele “sandocanilor”

Dinspre Herculane si Tismana, municipiul Motru te intampina neprietenos, cu “orasul de carton”, o ctitorie comunista, una dintre cele mai triste, un sir de baraci din carton lungi, lugubre, de lagar, ultima ramasita a unei civilizatii care a excelat prin lipsa civilizatiei. “Asta e tot ce a ramas din Operatiunea 7000 prin care au fost adusi aici, sa munceasca in minerit, prin detasare, o groaza de muncitori din alte ramuri industriale. Cea mai mica perioada dura 7 luni. Veneau de la toate intreprinderile din tara, dar aici erau trimisi cei mai indisciplinati dintre muncitori. Noi le spuneam sandocani. Erau multi, pusi pe scandal, si a fost nevoie ca aici sa fie detasate si forte speciale de politie pentru a tine lucrurile sub control”.

Intemeiat pe marile exploatari de carbune din imprejurimi, orasul a fost ridicat intr-o singura noapte. Intemeietorii au venit in camioane, in convoi, din Hunedoara si Maramures. Apoi toate zonele tarii si-au trimis reprezentanti. In mijlocul unei campii s-a construit o piata, apoi o scoala, apoi un oras. {i pentru ca toate trebuie sa poarte un nume, orasul l-a primit pe cel al apei care curgea prin campie: Motru. In 30 de ani a ajuns la 30.000 de locuitori, la care, candva, se adaugau “sandocanii”. Astazi locuitorii nu se mai adauga: se scad. Caderea comunismului a adus zile negre-antracit pentru minerit. Lignitul Olteniei, folosit predominant in termocentrale, a fost totusi mai utilizabil decat huila Vaii Jiului si Compania Nationala a Lignitului, pentru care s-a contruit orasul, s-a dovedit o mama mai putin haina decat compania hunedoreana. Cresterea pretului petrolului si seceta din anii trecuti au facut ca strategia energetica a Romaniei sa sufere modificari care dau o sansa si mineritului, lignitul fiind prima companie miniera din tara (si una dintre putinele din lume) care traieste fara subventii si este rentabila. Pentru Motru, acest lucru a insemnat stoparea degradarii si chiar inceputul unei timide relansari.

Pentru cativa dolari in plus

In Motru s-ar putea turna un western, si asta nu doar fiindca primele constructii au fost, ca si in Vestul Salbatic, din lemn si placaje. Cauza principala este modul cum s-a construit orasul, in fuga, neostenit, ca intr-o goana dupa aur. Val dupa val, localnicii au venit, s-au imbogatit si au plecat. Sedimentele, ca sa numesc astfel locuitorii stabili, reprezinta toate zonele tarii, toate obiceiurile pamantului. Dar toti se considera, acum, olteni desi folosesc perfectul simplu doar de doua ori pe an. “Cine a vrut sa plece, a plecat deja, spune primarul Iorga, iar cei care au ramas vor ramane”.

Faptul ca minerii din lignit n-au facut nici o mineriada nu le-a fost de prea mare ajutor. Fondurile ajung pana aici putine si subtiri. Mai toate zonele lignitului sunt acum zone defavorizate. Construit pe carbune, orasul cauta alternativa la minerit. Investitorii sunt putini iar facilitatile oferite sunt importante. Cei care deschid o afacere sunt scutiti de plata impozitelor pentru utilajele si materiile prime pe care le folosesc, taxele locale sunt minime, exista scutirea de impozit pe venit si alte facilitati fiscale si sisteme de credit menite sa dea o sansa localitatii. Municipiul isi inventariaza pentru prima data resursele si rezultatul este incurajator: resurse agricole pe marile suprafete care au apartinut mineritului, resurse pentru industria materialelor de constructii pe valea raului Motru, resurse pentru exploatari forestiere pe cele 750 ha de padure din preajma localitatii. O miza deosebita pentru localnici o reprezinta initierea activitatilor de turism, vizandu-se introducerea localitatii intr-un circuit care sa lege Mehedintiul, cu Drobeta si Herculane, de Tismana, Hobita, Targu Jiu si Hunedoara sau Ramnicu Valcea, intr-un areal montan si submontan de un pitoresc aparte. “In zona se afla mai multe izvoare termale, toate expertizate, dar a caror apa se duce pe apa Sambetei, ca sa zic asa – marturiseste primarul. Intentionam sa le valorificam. Avem o zona cinegetica importanta, cu vanat rar cum este fazanul. Avem apoi obiceiurile oltenesti si ospitalitetea olteneasca”. Orasul n-are, cum spune o brosura a localitatii, nici arhiva, nici copilarie, nici adolescenta. Are insa resurse care ii garanteaza batranetea daca locuitorii sai vor avea maturitatea de a le folosi.

Nicu Ilie Articol aparut in Turism Club. Toate drepturil rezervate autorului. Este interzisa reproducerea fara acordul scris al detinatorului de drepturi.

Darul Nilului, turistul

Am incercat sa-mi imaginez un loc in care sa te poti naste si sa implinesti acolo un 20-30 de ani fara a fi auzit de Egipt. Ma dau batut. In epoca noastra pare imposibil. Trebuie sa ma intorc in minte la pieile rosii, la hawaieni si la cei din Polinezia si Australia de dinainte de descoperirea lumii pentru a gasi o locatie suficient de plauzibila pentru o asemenea nastere.


Egiptul a fascinat si fascineaza de 7000 de ani. Herodot, primul autor de ghiduri turistice, spunea, cu 500 de ani inainte de epoca moderna, ca nicaieri in lume nu pot fi gasite atatea lucruri minunate si de o asa mare grandoare. Au trecut 2500 de ani si Sfinxul, Nilul, vechiul Luxor si piramidele dovedesc inca faptul ca Herodot era un om de cuvant si spunea doar adevarul. El n-ar fi gresit nici daca ar fi incercat sa fie vizionar si ar fi spus ca un si mai mare numar de minuni si splendori se va ridica in gradina Egiptului pentru ca opera faraonilor a fost completata de lucrarea grecilor, romanilor si a crestinilor timpurii – coptii – pentru ca regatele islamice sa il desavarseasca drept capodopera.

Egiptul modern este un amalgam al tuturor acestor influente. Case de chirpici invecineaza vechi ruine de piatra inconjurate de cladiri din otel si sticla. Oraseni imbracati in vechile robe islamice impart tara cu cei imbracati Levis si Reebook. La trafic participa carete cu magari si limuzine cu suspensii controlate.

Inainte de calatorie

Timp de mii de ani egiptenii asteptau revarsarea Nilului pentru a face insamantarea si a lansa un nou ciclu agricol care sa le garanteze prosperitatea. Cumva, cu aceeasi rabdare, egiptenii asteapta acum sezonul si mareea de turisti. Intr-un fel, turistii au luat locul agriculturii ca sursa de viata pentru populatia locala.

Turism se practica in tot timpul anului dar, tara traversata de Cancer, tropicul face ca verile sa fie prea fierbinti oriunde la sud de Cairo pentru a fi confortabile. Luxor si Assuan indeosebi, pe Nil sus, sunt destinatii unde e bine sa mergi in decembrie, ianuarie sau februarie si se cade sa le sari in iulie sau in august. Vara e timp potrivit pentru plajele de la Mediterana sau pentru cele de la Marea Rosie. Totusi, iarna in Cairo poate fi destul de rece. De aceea anotimpurile cele mai generoase in Egipt sunt cele cuprinse intre martie si mai si intre septembrie si noiembrie.

Dobreperun Media

In ciuda valorii sale, Egiptul nu este o tara scumpa. Cine planifica o calatorie pe cont propriu trebuie sa aiba in calcul preturi de 15-30 euro/zi ca buget minim de masa in restaurante si circa 50 euro pe zi daca vrea restaurante mai selecte. Pentru conditii de lux, masa costa totusi doar ceva mai mult de 60 euro pe zi. Cazarea costa intre 20 si 60 euro pe zi la hotelurile populare si de la 170 euro pe zi la cele de calitate superioara. Totusi, cineva dispus sa economiseasca tot ce se poate, are si el sansa sa, putand sa se incadreze intr-un buget de numai 15 dolari pe zi daca se cazeaza in cele mai ieftine hoteluri si vile, mananca de la vanzatorii ambulanti, viziteaza maxim o locatie istorica pe zi si calatoreste cu trenuri de clasa a treia. Preturile cele mai mari in Egipt sunt legate de transport (atat pentru a ajunge acolo, cat si pentru a te deplasa in interiorul tarii) si de intrarea la obiectivele turistice al caror pret a facut salturi spectaculoase in ultimii ani.

In timpul calatoriei

O pasare ar putea pleca din Delta Dunarii direct in Delta Nilului. Un om insa nu, pentru ca n-are aripile lui. Iar pasarile cu aripile de metal pleaca doar din Otopeni si aterizeaza doar in Cairo .

Capitala Egiptului nu este insa o pierdere, nici o corvoada. E unul dintre cele mai spectaculoase orase ale lumii. Casa pentru peste 16 milioane de egipteni, arabi, africani si sute de alte natii, „Mama lumii“, cum ii mai spune numele, este un oras care continuu iti asalteaza toate simturile. Haotic, zgomotos, poluat, total impredictibil, Cairo este totusi un oras obligatoriu pentru turistii Egiptului. Nici unul nu isi poate permite sa il rateze. Marele Muzeu al Egiptului reuneste valori de mare faima in intreaga lume, steaua sa fiind Camera Mumiilor Regale, iar o suburbie a orasului este reprezentata de Gizeh, cu cele trei Mari Piramide de pe raul That. Moscheele sale sunt de asemenea obiective deosebit de valoroase nu doar pentru cei care citesc Coranul, ci pentru toti cei care cauta exoticul si monumentalul. Arhitectura orasului e mixta, reflectand mileniile sale de istorie. Cladiri de secolul XIX, foarte numeroase, impart dominatia cartierelor cu unele constructii ultramoderne care arata un oras viu si care nu se va lasa niciodata mumificat de trecutul sau mult prea glorios.

La nord, drept pe Nil, la tarmul Mediteranei, Alexandria este ultimul oras de mare faima al Egiptului antic. Acesta este insa unul care a cedat istoriei si se lasa dominat de istorie. Cleopatra, impartita intre Cezar si Antoniu, intre Grecia, Roma si Egiptul primelor dinastii, cea mai inteligenta femeie a lumii (se pare) si, cu siguranta, cea mai cunoscuta femeie din istorie, pare in continuare cea mai vie fiinta din Alexandria . Vechile mari minuni ale orasului, farul si biblioteca, sunt pierdute, dar localitatea, fondata de Alexandru cel Mare pentru a fi capitala a Egiptului elenistic si roman, pastreaza inca un numar mare de vestigii ale gloriei apuse. O febra a renasterii pare sa fi cuprins orasul in ultimul deceniu, marcat de o puternica injectie de capital, constructii noi si spatii publice de mare frumusete fiind primele simptome ale unei asteptate reinvieri.

Alexandria a fost capitala Egiptului in ultima sa perioada, cand s-a intors cu fata catre Mediterana. In epoca in care era mare putere in Africa si Asia , capitala era Assuan, poarta fortificata a Africii. Amplasat la capatul de sus, de sud, al vaii fertile a Nilului, Assuan era drum obligatoriu pentru caravane si un adevarat nerv al batranului fluviu. In epoci ceva mai moderne, orasul a fost garnizoana cea mai importanta a crestinilor copti, fondatori ai uneia dintre cele mai vechi biserici de popoare.

Nilul este maiestuos aici, la iesirea din munte, iar egiptenii au construit in anii din urma unul dintre cele mai mari baraje ale lumii, urmat de un lac de acumulare urias, ele insele obiective turistice de mare valoare. Localitatea pastreaza insa numeroase alte minuni, multe dintre ele reunite in salile Muzeului Nubian.

Luxor este una dintre primele destinatii turistice egiptene. Construit pe locul vechii capitale Theba, Luxor este el insusi sediul unor temple antice deosebite, la fel ca si Karnak, legate de numele cele mai glorioase ale faraonilor: regina Hatsepsut si Ramses al III-lea. Colosii lui Memnon sunt primul lucru pe care il vad turistii cand, in timpul croazierei pe Nil de la Cairo la Assuan, ajung la Luxor pe malul de vest. Dincolo de acesta, se deschide Valea Regilor, cu peste o suta de morminte antice de mare valoare, intre care cele legendare: al reginei Nefertiti (momentan inchis) si al lui Tutankamon, singurul in care arheologii au sosit vreodata inaintea hotilor de morminte si al carui patrimoniu a imbogatit considerabil zestrea intregii lumi.

Port Said este situat la intrarea nordica a Canalului Suez, pe coasta mediterana. A fost fondat in 1859 de Said Pasa, atunci cand au inceput excavatiile pentru constructia canalului care leaga Asia de Europa. Orasul ofera un punct turistic interesant pentru cei care vor sa admire canalul sau care vor sa faca trecerea catre noile statiuni de la Marea Rosie. Sharm El Sheikh, in peninsula Sinai, este una dintre acestea, fiind si una din destinatiile cele mai active si mai apreciate de pe piata romaneasca a ultimilor ani. Inconjurata de beduini si corturile lor colorate si dominata de un munte inalt, statiunea este o destinatie de vacanta cu hoteluri din ultimul val arhitectural, complexe care apartin marilor lanturi internationale, locatii confortabile, moderne si bine dotate. O mare varietate de sporturi poate fi practicata aici, sporturi nautice la fel de bine ca si golf sau calarie, inclusiv pe camile.

Hurgada este o alta statiune dezvoltata recent, ca marca a dezvoltarii neincetate a Egiptului, dar pe malul celalalt al Marii Rosii, pe tarmul african. Localitatea a fost fondata la inceputul secolului 20, dar pana de curand a ramas un micut satuc de pescari. Acum insa a devenit o statiune importanta si un centru international pentru sporturile acvatice. Locul este cum nu se poate mai potrivit pentru practicarea oricaruia dintre acestea: windsurf, navigatie cu panze, pescuit subacvatic, inot. Cel mai important dintre toate este insa divingul si scufundarile in costum de scafandru. Sub apa se afla o gradina subacvatica, populata de corali, pesti exotici si plante marine, care este considerata cea mai frumoasa din lume. Pescuitul este, de asemenea, un sport care poate fi practicat cu o doza de succes – cu atat mai importanta daca tinem cont ca este vorba si despre multi pesti rari, care nu pot fi pescuiti nicari in alta parte. In Hurgada turistii europeni sunt majoritari, iar constructiile (hoteluri, restaurante, baruri de noapte, cazinouri si discoteci) reflecta intru totul gustul si stilul de viata al acestora.

Egiptul este o tara deosebit de bine conservata pentru ca, spre deosebire de alte civilizatii ale lumii vechi, egiptenii au descoperit inca de timpuriu piatra si au ridicat constructii complexe din aceasta. Datand cu cinci mii de ani inainte de Hristos, Egiptul este si cea mai veche civilizatie a lumii, loc de legende si taram de mistere care fascineaza inca pe iubitorii de fantastic (dar si pe rigurosii oameni de afaceri sau politicieni care fac parte din masonerie). Este locul unde prima data pictura a fost folosita ca arta in sine si care a inventat si utilizat tehnologii inca neredescoperite de omnipotentii nostri oameni de stiinta. Este locul unde te poti duce sa meditezi, sa inveti, sa cunosti sau, pur si simplu, sa te bucuri de o vacanta petrecuta la plaja intr-o statiune de standard mondial.

Nicu Ilie

Romania, kilometrul 0: epicentrul bombei demografice

Centrul Bucurestiului, kilometrul 0 al Romaniei, este un teritoriu care, in spatele furnicarului de oameni care populeaza cu zecile de mii bulevardele, casele sunt parasite; cele cateva blocuri si case locuite sunt populate de octogenari, de aurolaci si de diversi oameni (nu neaparat tigani) care au ocupat cu forta niste case abandonate si lasate special pentru a se prabusi.

Este Bucurestiul vechi, locul unde s-a construit istoria moderna a Romaniei, domeniul edificat de Constantin Brancoveanu si clanul Cantacuzino, parasit in timpul fanariotilor si invadat de negustori straini. Arealul in care, mai tarziu, in interbelic, s-au deschis banci mari si negustorii faimoase in Europa, primul supermagazin romanesc – LaFayette-Victoria – primele tipografii, primele scoli, primele hanuri, primele biblioteci, primele academii – si primele nationalizari.

Intrat pe mainile comunistilor, centrul vechi al Bucurestilor a fost supus unui rapid proces de distrugere. Casele si magazinele de la parterul acestora, au fost nationalizate si aici au fost mutate zeci de familii de oameni ai strazii sau corturarii atrasi de metropola. Ingramaditi cate o familie intr-o camera, cate 10 familii intr-o casa, acestia au fost un permanent factor de ruinare. Intretinerea facuta de ICRAL unor asemenea case, cu utilitati improvizate pentru a gazdui atatea familii, si ridicate in baza altor bugete si realitati economice – nu a putut opri degradarea lor permanenta. Intr-o asemenea Romanie “mutanta”, in care cea mai murdara periferie a fost mutata in cel mai centru centru, chiar cetatea de scaun a Bucurestiului se pierduse printre zidurile caselor locuite de te miri cine si a pavajelor contruite ala-andala.  E notoriul episodul in care o masina Volga, mergand cu viteza mare pe strada Soarelui (fosta Regala, fosta Franceza, fosta Carol, azi Iuliu Maniu), a provocat o surpare a pasajului care a dus in cele din urma la descoperirea vechii cetati de scaun a lui Vlad Tepes si a lui Brancoveanu, reconstituita azi in ceea ce numim Curtea Veche.

Au urmat reimpropietaririle de dupa 1990. Timide, chinuite, mereu amanate, mereu promise, cu certificate de mostenitor traficate, cu drepturi de succesiune vandute unor avocati sau unor rechini imobiliari cu pile in primarie si in tribunale care puteau, ei si numai ei, sa obtina reimpropietarirea. Asa s-a intamplat cu tot Bucurestiul vechi, dar ceea ce i s-a intamplat centrului merita o nota speciala. Casele de aici sunt declarate, pe drept sau pe nedrept, patrimoniu istoric. Sunt, in majoritatea lor, cladiri de la 1700 sau 1800, majoritatea copii eclectice ale unor case din occident sau din nord. Cert e ca nu pot fi demolate. Dar pot fi lasate sa se demoleze singure. Asa e legea la noi. Daca se darama singure – macar de-ar veni un cutremur!, se roaga noii proprietari – nimeni n-ar fi silit sa le reconstruiasca, iar terenul ar putea fi folosit pentru cladiri noi de beton si termopan. Acestea ar putea fi mai bine valorificate -vandute sau sau inchiriate – la un pret mult mai mare decat sun sutele de casute cu bulina rosie in care doar la parter ce mai poate functiona cate o ceaprazerie sau cate un club-biliard-bistro-bar de fitze si manele.

In toata zona dintre calea Victoriei – Universitate – Unirea mai sunt doar vreo duzina de case si blocuri vechi locuite. Acolo unde vorbim de proprietari, acestia au de regula 80 de ani si peste. Numai ei pot fi vazuti la balcon, numai ei pot fi gasiti acasa, numai ei isi plimba dantelele invechite de la mansete si paltoanele rusesti printre buticurile cu salam si bere de la parterul acestor cladiri. In rest: banci in sedii noi, casinouri in palate cu bulina, institutii cu sedii decrepite si multe, multe cladiri complet parasite. In zona Lipscanilor, un numar de case au fost reparate la parter si transformate, printr-un program al primariei, in baruri si terase de vara. Buba e ca si astea sunt tot cu bulina, capabile sa cada si cand, in cautarea echilibrului propriu, vreun consumator mai cu chef s-ar izbi de vreun perete. Prea putine semne arata ca blocurile de aici sunt locuite si de tineri: ace de seringa, sange uscat si miros de bere, ca sa descriu o singura scara de bloc. Nu luati liftul, folositi scarile pe care batranii locatari ai batranelor case nu le mai folosesc de decenii, si veti gasi acolo, la fereala de ochii acestora, micul Ferentari, micul Zabrauti ultra-central. Curat down-town, monser! Curat down-town!

Din Marmaris in Gokova

Plecam din Içmeler intr-o simfonie a greierilor cosasi. Nu-mi imaginez nici cat de mari, nici cat de multi sunt.
Zgomotul lor vine de pretutindeni din munte ca dintr-un urias ventilator al padurii de conifere inghesuite pe versantii de stanca pura.

Drumul spre Marmaris este scurt si ar fi si mai scurt daca nu l-am parcurge cu “mocanita”, un microbuz pe care l-am poreclit asa din cauza lui “tataie”, un turc cu parul siniliu asezat la volan, care calca pe acceleratie ca pe un covor dintr-o moschee: delicat, sfios, nu cumva taurul mecanizat sa-i scape de sub picior. Probabil toata viata si-a trait-o in serpentine, cu marea din jos si muntele deasupra, si cate grozavii legate de viteza vor fi vazut ochii sai batrani nu pot intelege mintile nerabdatoare ale turistilor veniti sa se distreze cat mai repede si cat mai mult.

In stanga am muntele, in dreapta am marea si ma indrept spre Gökova. Alianta aceasta dintre munti inalti, impaduriti, verde-negri si marea cea fara mal, de un albastru pe care nu-l pot povesti, ma bucura si ma face gelos. Patima mea declarata pentru Valea Jiului, unde muntii vin sa se dea cap in cap deasupra unei sosele chinuite si a unui rau tanar si vijelios, ma pune in grea dificultate. Nu cumva e mai frumos peisajul Turciei? Gasesc frumuseti si defecte, plusuri si minusuri si imi ia mult timp sa decid ca amandoua sunt frumoase si ca n-am motiv sa le compar. Si inca n-am vazut nimic.

La Gökova ajungem cu o intarziere turceasca. Am fost trimisi intai la un alt ponton unde nu ne astepta nimeni, nu ne dorea nimeni. Am inconjurat pana la urma lacul si am nimerit pe barca noastra. Insotitorul de grup, Andreea, este exasperata: in unele ocazii, romanii se dovedesc mult mai bine organizati si mai nemti decat turcii. Dar turcii zambesc mult mai mult, sunt intotdeauna binevoitori si e aproape imposibil sa te superi pe ei. Daca tu esti trist, ei sunt disperati; daca esti vesel, ei rad in hohote; daca esti plictisit, ei sunt scarbiti de viata; daca tu doar schitezi un zambet, ei zambesc cu o gura cat toata Mediterana. Sosirea romanilor pe vas il anima dintr-o data. Englezii, deja amplasati pe bord, sorb cate o bere turceasca aproape muti, cu priviri ratacite, incat prima senzatie este ca sunt rusi abia dezghiocati dintr-un chef adanc, persecutati de caldura darnica a teritoriului in care nu ploua decat iarna.

Croaziera incepe in miezul unui golf sapat pe kilometri si kilometri in vaile unui munte. Versanti care bat poate spre mia de metri se sprijina direct in mare, de o parte si de cealalta a marelui golf incat ai senzatia ca navighezi intr-o caserola. Yahturi si mici nave de croaziera se intersecteaza si se intrec in baia ampla, cu cele mai albastre ape posibile, cu mii de oglinzi stralucitoare pe creste de val, prin o sumedenie de insulite. Una din tintele calatoriei este chiar insula Cleopatrei, minunata imparateasa a Romei, poate chiar cea mai capricioasa femeie din imperiu si din lume. Special pentru ea, spun localnicii, Marc Antoniu a adus nisip din Egipt si a cladit aici o fasie de plaja cat sa o iei intr-un buzunar. Turistii rad de localnici cand aud aceasta, cum sa cari nisip cu navele la 30 de zile de mers pe ape, doar pentru a satisface capriciul unei zeite nelegitime? Dar daca istoricii zambesc inca in barba despre o asemenea ipoteza, geologii sunt foarte clari in barbile lor: in nisip s-a gasit planton fosilizat vechi de 2000 de ani care are forma unor sfere perfecte, iar cel mai apropiat loc unde se gaseste asa ceva este litoralul Marii Rosii.

Prima intalnire cu insula se petrece fugar, dintr-un unghi care nu permite o prea intima vizualizare. Vasul trece departe, spre o plaja de pietre care coboara intr-o apa ce pare pitica doar fiindca este extraordinar de limpede. Pestisori mici de doar doua unghii se vad pe fundul cu piatra fina, unsuroasa din cauza apelor mult prea sarate. Este suficient doar sa te asezi pe spate si innoti garantat, aproape fara sa faci nici un efort, doar fiindca existi acolo. Stilurile de innot sunt un lux nenecesar. Portanta apei este atat de mare incat faci pluta si din maini trebuie sa dai doar ca din niste padele de caiac.

Masa se ia pe vas, cu cetateni imbracati inca in costumul de baie, care se grabesc pentru a ajunge din nou pe duneta fierbinte de deasupra ambarcatiunii, pe sezlongurile generoase, mari producatoare de piele bronzata. Vasul a plecat sorbind apa sarata prin sorburile mecanice. O tromba de spuma arata ca pescajul inca nu este suficient, ca sorbul a muscat doar o creasta de val. Dar abia iesit din rada ingusta, valurile se mai domolesc si cetatenii pot umbla pe duneta, e drept, mai mult in patru labe daca n-au de ce sa se tina. Pentru un orasean, invatat ca pamantul sa-i fuga de sub picioare doar in caz de cutremur, experienta ca nava intreaga sa se retraga cu cinci centimetri atunci cand cade intre valuri este una bizara. Creste de val se sparg la prora si spuma cu reflexe verzui improasca tinuta rumena a celor mai umblatori dintre turisti. O tanara pereche, care se saruta fara sa spuna nici un cuvant in nici o limba pamanteana pentru a ma ajuta sa-i situez pe glob, s-a asezat pe bompresul din tribord special pentru a primi valurile sparte pe sepci si pe haine, ca un dus urias al unei naturi in care nu ploua aproape niciodata.

Ancora in rada insulei Cleopatrei se petrece in mijlocul celor mai mari valuri. Avem curenti de travers si parcarea marelui vehicol are loc prin ajustari repetate, mai mult pe bajbaite. Un alt vas, apoi un altul, apoi un altul, vin la scurt timp sa-si verse turistii, predominant britanici dar si nemti si danezi, pe plaja nascuta dintr-o mare iubire. Forfota pe plaja ingusta devine continua, ca intr-un supermarket. Fiecare gaseste portia de nisip, de piatra, de apa, care ii convine. Zgomotul vaporului, care da un semnal scurt pentru a rechema la bord oamenii acvatici, este primit cu resentiment. Capitanul se mai reabiliteaza putin atunci cand, zece minute mai tarziu, arunca ancora la oarecare distanta de niste ruine antice, inundate in buza unei insulite, si spune: 10 minute stationare; apa are cinci metri. Nu e nevoie sa spuna mai mult. Turistii stiu ca a venit vremea sariturilor la mare adancime. Nu stiu cum se face ca doar cei mai solizi dintre navigatori se incumeta si apa sare improscata cu mare viteza pe bordurile lacuite ale vaselor, printre berile celor care se racoresc pe puntea unu pana pe sezlongurile celor care se prajesc pe puntea doi. Cele zece minute devin un sfert de ora, apoi 20 de minute si s-ar lungi si mai mult daca efendi capitan n-ar porni pe neasteptate motorul, silindu-i pe innotatori sa urce din mers pe scarita ingusta care le-a fost pregatita.

La intoarcere nimeni nu mai are nimic cu „tataie“ care conduce in legea lui, cu mila lui desavarsita pentru pedala de acceleratie. Turistii isi refac cu totii motoarele, in silentiozitate, pentru a porni in partea a doua a zilei de distractii: cina, barurile, cluburile de noapte, discotecile.

Crupierul, omul care face norocul

O mana se roteste usor prin aerul transpirat. Fruntile oamenilor se intorc dupa ea, de parca n-ar fi suficcient s-o urmareasca din privire. Este Mana Norocului… de fapt a crupierului. In numai 10 rotatii de bila, cu complicitatea ruletei, oamenii de la masa vor da lovitura sau, dimpotriva, vor ramane stana de piatra, sa nu vada nimeni cat de mult i-a afectat pierderea. Jocul cu emotiile a inceput si bila alearga spre numarul norocos.

Iosefini ar fi un crupier prost

Clientul a castigat iar dealerul se bucura de parca ar lua bani, nu ar da. “Asa e in meseria asta, spune Albert Toteanu, crupier cu vechi state, trebuie sa-l faci pe client sa se simta bine indiferent daca pierde sau castiga. In fond, vine in casino sa se distreze”.

Asupra calitatilor necesare, toata lumea e de acord. Iosefini ar fi un crupier prost. Meseria nu sta in capacitatea de a amesteca pachetul de carti in moduri nemaivazute, de a arunca bila pe la spate sau de a numara banii in cateva fractiuni de secunda. Toate acestea tin de spectacol. Esenta meseriei e relatia cu clientul, sa glumesti cu glumetii, sa fii taciturn cu sobrii, sa fii simpatic cu toata lumea. “Crupierii sunt oameni banali, spune Peter Taylor de la Casino Palace. Au venit in meserie fara motive speciale, majoritatea in urma unor anunturi in ziare. Ei trebuie sa aiba un contact bun cu clientul, sa aiba “pielea groasa” (uneori sunt insultati fiindca oamenilor nu le place sa piarda). Sa fie diplomati, sa stie and sa zambeasca si cand nu. Unii clienti ajung sa prefere anumiti crupieri fiindca le place persoana lor”.

Crupierii (baieti sau fete) sunt toti tineri. “In meseria asta, spune Mirela Carstea, nu poti imbatrani”. Unii promoveaza in schema casinoului, altii mai pleaca in strainatate sau pe vase de croaziera, altii se apuca de alte meserii. Mirela Cartea vrea sa faca psihologie si crede ca actuala ei ocupatie o va ajuta suficient de mult. Anterior a fost translator de engleza, dar castiga mult mai prost. Acum castiga bine (pe statul de plata, care nu depinde de ruleta) si se considera un caz fericit: viata pe care trebuie sa o aiba un crupier, mai mult de noapte sau numai de noapte, erodeaza si distruge multe relatii – dar nu pe a Mirelei. Sotul ei ii este coleg de munca. Vin impreuna la serviciu, pleaca impreuna, isi iau libere impreuna: “Ce daca, spune ea, nu esti libera sambata si duminica, ce, numai atunci poate fi weekend? Weekendul este cand vrei tu sa fie”.

La locul de munca, instructia e de front. La fiecare 20 de minute, crupierii de la mese sunt schimbati si li se da o pauza de 20 de minute. Cand parasesc masa de joc, daca au fost la un joc de carti sunt obligati sa bata din palme ca sa arate ca nu au carti ascunse in maneca. “Automatismul ajunge asa de mare, spune Peter Taylor, incat ajungi sa aplauzi chiar si cand te ridici de la masa din bucatarie”. Buzunarele crupierilor, zisi si dealeri, sunt, conform legii, cusute, pentru a nu indesa acolo carti sau cipuri (jetoane valorice). Schimbul la mese are ceva din schimbul garzii regale. In casinourile care se respecta, prin regulament de ordine interioara se fixeaza lar culoarele pe cae crupieii trebuie sa iasa, cum sa mearga fara a intoarce capul, ce tinuta si ritm sa adopte. Doar pasul de defilare lipseste. In regulamentul de ordine interioara totul e legiferat, de la tipul de zambet necesar, la algoritmul in care trebuie jucat orice joc, de la interdictia de a juca in alte casinouri, in calitate de client, la cea de a divulga numele clientilor.

Clientii

“Palaria asta mi-am luat-o cu banii castigati la carti, spunea Mark Twain, insa cu banii pierduti puteam sa-mi cumpar un iaht”. Este dificil de spus ce anume atrage clientii intr-un casino. Raspunsul cel mai la indemana ar fi dorinta de astig. “Casinoul este un complex de distratie, spune Radu Bantea de la Casino Victoria. Oamenii vin pentru joc, pentru eleganta locului, pentru mancarea buna si pentru a fi vazuti in casino”. Asa fiind, te si intrebi daca nu cumva secretomania asupra clientilor este conceputa tomai pentru a provoca interesul public. Pentru ca asa s-a aflat ca Vanghelis, celebrul vanzator de aur din Bucuresti, era un jucator atat de patimas incat in casinourile bucurestene si-a omorat averea inainte de a se sinucide, ca in romanele de aventuri. Tot exemple de jucatori pasionati sunt Vasile Ianul si Fane Spoitoru.

Pasionatii sunt doar o categorie (cea mai numeroasa) din clientela unui casino. Ei sunt baza afacerii. Interesul casinoului este unul singur: sa tina jucatorul la masa cat mai mult pentru ca asa, indiferent de fluctuatiile norocului, ajunge in cele din urma sa piarda. Or, dintre toate categoriile, pasionatii sunt cel mai usor de captivat. Ceilalti vin, dau lovitura sau nu dau lovitura, si pleaca.

O alta categorie sunt curiosii, cei care vin doar sa vada cum merg lucrurile. Acestia sunt si cei mai comozi, dar si cei mai instabili dintre clienti. La urma vin “matematicienii”, jucatori care si-au elaborat tot felul de scheme de succes, care isi noteaza serii intregi toate numerele obtinute la o masa, le analizeaza acasa in liniste, le trec prin formule din teoria probabilitatilor, se duc si joaca la sigur. Deseori pierd. Insa niciodata nu renunta. Exista gata elaborate mai multe asemenea scheme de noroc, martingale pe numele lor, dintre care mai usoara e “martingala saracului”, aplicabila doar la ruleta. Esentialul e miza la “sanse egale”: rosu sau negru; mic sau mare; par sau impar. Sansa de castig este de aproape 1/2. Daca iese castigator, e OK, jucatorulk isi ia castigul si isi vede de treaba. Daca pierde, mizeaza din nou pe acelasi loc dublul mizei pierdute – si asa la infinit pana cand numaru iese castigator. Exista in probabilitate (si orice sistem de joc o verifica) legea numerelor mari care prevede ca la o serie mare de trageri sansa practica tinde sa devina egala cu cea teoretica. Impotriva acestui gen de joc, care le-ar transforma in victime sigure, cazinourile au luat masura introducerii unei mize minime si a unei mize maxime, limitandu-se astfel posibilitatea la numai 4-6 dublari consecutive ale mizei (depinde de la casino la casino). Cele mai indragite de cunoscatori sunt cazinourile u distanta cat mai mare intre minim si maxim, dand astfel serii cat mai lungi, dar nici chiar aici formula nu e operationala intrucat serii de 17 de aceeasi culoare nu sunt tocmai rare iar recordul mondial e de 35.

O regula nescrisa a jucatorilor spune ca daca ai castigat pe un numar, iei castigul dar lasi miza pe loc. Dealtfel, sala de joc e mai populata in superstitii decat casa unei vrajitoare. Fiecare jucator are stilul si fixurile sale. Unii se plimba de la o masa la alta, jucand la 3-4 mese in acelasi timp, alergand de colo-colo sa-si stranga castigul si sa-si arunce pariul. Altii, dimpotriva, sunt foarte calmi, punandu-si insa mainile pe ohi ori de cate ori se aude sunetul bilei picand pe numere, nesuportand atata emotie. Mai sunt si asa-numitele “pariuri strigate”, “call bets”, in care, chiar in ultimul moment inainte ca dealerul sa anunte “No mere bets, thank you” (Nu se mai fac jocuri, multumim), jucatorul arunca miza undeva pe masa si strigasectorul de numere spre care crede el ca se va indrepta bila. Asemenea jucatori viseaza roata ruletei, chiar daca numerele sunt dispuse aleator, ei putand intotdeauna sa-ti recite vecinii unui numar, care sunt orfanii (in lateralele vecinilor lui zero) si care este tierul (partea opusa a cilindrului).

Majoritatea clientilor de casino din Romania sunt straini. “La noi in casino, spune Burt Rao, directorul de la Casino Victoria, proentul acestora este de 65-70%: chinezi, italieni, greci, arabi, turci, japonezi, indieni…, nici n-ai crede ca sunt atatea rase in Romania. Oricum, casinoul e cel mai cosmopolit loc. Pe acest fond a aparut fenomenul junkets, al evreilor care vin in Romania numai si numai pentru a juca. In tari mai puritane, ca Israelul si statele arabe, jocurile de noroc sunt riguros prohibite, asa ca nativii pasionati sunt siliti sa plece pentru a juca in statele vecine. Aceasta este una dintre cauzele pentru care Bucurestiul a devenit una dintre capitalele gamblingului mondial, cu un total de 210 licente de asino dar cu doar vreo 10 suficient de mari pentru a intra in discutie. Restul au o carpeta pe perete, trei mese si o atmosfera clocita.

666

Suma numerelor de pe roata unei rulete este 666, numarul Satanei. Jucatorii glumesc: “Pai ce, banul nu este ochiul dracului?” Pentru majoritatea celor neinitiati, in casino se petrec numai lucruri rele. Filmele alimenteaza aceasta prejudecata: pedale ascunse sub masa, magneti si alte inventii diabolice pentru a influenta bila de la ruleta, dar si crupieri prea indemanatici. “Am colegi care se lauda ca pot da numere, spune Albert Toteanu, sau macar zone, dar astia sunt in general incepatorii. Eu nu zi asa, macar sa stiu sa feresc doua numere, sa nu dau niciodata in ele, atunci as shimba soarta casinoului.

Institutia nici nu are nevoie sa triseze pentru a avea un castig sigur, decat daca vrea unul foarte mare si foarte rapid. Dincolo de noroc si ghinion, casinoul are portia sa de castig rezervat care iese din diferenta de plata a primelor (se opreste o taxa de 1/35 din castig) sau din alte mii “puncte ale casei”, cum este numarul 0 la “sanse egale” unde, nefiind nici mare, nici mic, nici rosu, nici negru, nici par, nici impar, pierd toti cei care au mizat pe aceste categorii si castiga “banca”. Mai exista si sisteme de joc in care clientii joaca intre ei, crupierul servesete cartile si opreste o mica parte din castig, dar asemenea pratii nu sunt prea populare intrucat “joc eu impotriva ta si la final ne trezim ca am pierdut amandoi si in castig e numai casa, care nici macar n-a jucat”.

Despre casinouri se spun multe, inclusiv ca ar fi spalatorii de bani. Statul a decis supraimpozitarea acestei activitati tocmai pe considerentul ca multi din banii casinourilor evadeaza si nici o politie nu se pricepe sa le dea de urma. Masura introducerii de camere de luat vederi care inregistreaza fiecare partida nu a dus la nici un rezultat, din moment ce politistii care controleaza inregistrarile se pricep la jocuri ca la pilotat avioane. Chair casinourile care au fost inchise pentru nereguli financiare, cum este West Casino, au fost prinse u nereguli ca neinregistrarea limuzinei de protocol. Pe partea de jocuri, nimic.

Operatori ai diavolului sau ai sfintei sanse, crupierii sunt oameni care schimba destine. Culmea e ca lor nu le pasa. Ei se cconsidera niste tehnicieni pusi sa aplice niste reguli de manual: “la Black Jack (un fel de 21), daca ai carti mai mici de 16, regulamentul te obliga sa tragi. daca ai carti egale cu 17 sau mai mari, regulamentul spune sa te opresti”. Nici un crupier nu se simte jucator. El e altceva, un maestru de ceremonii. In timp ce imparte lumea intre castigatori si looseri, gandul lui e la pauza de 20 de minute care va sa vina.

Animal Planet vs Zoo Baneasa

Scaderea accentuata a numarului de vizitatori din ultimii ani este pusa de catre administratorii Gradinii Zoologice Baneasa pe seama concurentei unor programe TV specializate, ca Animal Planet sau Descovery. In toata lumea civilizata insa, aparitia acestor programe a marit brusc numarul vizitatorilor in gradinile zoologice. Numai la noi e pe dos iar Gradina zoologica este pe cale de a deveni o CAP falimentara in care haitele de caini vagabonzi si cele de soareci de camp mananca putina hrana a animalelor cazate aici.

Mama de ocazie

Are par brun-roscat, talie medie, ochi negri si este destul de simpatica. Se numeste fetita  si este o catalusa de cinci ani. Cu doi ani in urma ea a avut una dintre cele mai dificile misiuni pe care le-a avut vreodata un caine maidanez: sa hraneasca un pui de leu si un pui de pantera. Fata in fata cu leul, Fetita si-a facut datoria. Cealalta mama a leului, Primaria, nu se arata nici pe departe atat de generoasa. Pare, mai degraba, o mama vitrega.

Iarna papagalilor

Un papagal cu ciocul negru motaie de parca hiberneaza: flamingo-ul cu picioarele ca niste sticksuri e asediat de iarna in casuta lui incalzita ca in Damaroaia, cu un aragaz; pelicanii, alunecand pe gheata, inghit cu nepasare peste congelat. La urma urmelor, o gradina zoologica nu este decat o ferma de protocol. Aceleasi probleme cu furajarea si nutrirea animalelor, cu curatarea grajdurilor si iernarea septelului. Asa fiind, Gradina Zoologica Baneasa se descurca bine printre celelalte IAS-uri din tara. Printre gradinile zoologic din lume, ea nici nu conteaza.

Asociatia Europeana a Parcurilor Zoologice si a Acvariilor (EAZA) considera parcul Baneasa ca avand conditii potrivite pentru anii ’60. In anii nostri, in curand ea va incepe sa fie valoroasa ca antichitate. Legal, s-a infiintat in 1955, prin centralizarea animalelor din parcuri ca Snagov, Cismigiu si Cotroceni. In 1959, Gradina Zoologica a fost instalata provizoriu intr-un colt din padurea Baneasa, pe o suprafata de 5,85hectare. Provizoratul a durat deja 40 de ani si va mai dura o eternitate. Ultima varianta de mutare a fost in 1989, la nord-vest de Lacul Morii. Chiar si acum se intocmeste un plan de prefezabilitate pentru mutarea pe acelasi amplasament. Costurile, ca dovada a seriozitatii planurilor, sunt nebanuite. “Nici cu o mie de miliarde nu reusesti”, spune Nicolae Iosif, un fost director al parurilor bucurestene. Orice disutie pe aceasta tema i se pare nerealista in conditiile in care  bugetul anual este de circa 760 mii dolari (dintre care mai mult de jumatate din surse proprii) si ajunge doar pentru hrana, pentru salarii si pentru unele carpeli numite reparatii.

Ferma animalelor

La Zoo Baneasa sunt 120 de ingrijitori si directori, la un total de 1170 de animale, reprezentand 95 de specii si subspecii, de la soarece de stepa la elefant. Trei specii insa domina intreaga activitate de aii: cainii (rasa Maidanez), pisicile (rasa Maidanez) si soarecii (de casa). Numai in cusca elefantului nu intra si numai mancarea eleantului nu o mananca. Din fericire, sunt atat de bine hraniti incat nu se dau la cocosii de munte si la celelalte raritati care ar constitui un mi dejun onorabil. Mizeria pe care o fac pe alei si in tufisuri este o cu totul alta problema. Zooo Baneasa promite sa devina gradina publica cu cele mai multe exemplare in stare de libertate. Daca administratorii nu au ce face cu animalele reproduse in captivitate si blocheaza imperecherea acestora, cainii si pisicile se inmultesc nestingherit. Aceasta situatie are si ea, desigur, un rol in scaderea numarului de vizitatori. Din acest punct de vedere, vremea de aur a fost in anii ’60, imediat dupa aducerea maimutelor. Din anii ’70 numarul vizitatorilor a scazut si s-a stabilizat la irca o suta de mii anual. Daca dupa 1990 s-a cunosut o importanta relansare, cu o dublare a numaruluide vizitatori in 1993, cand cifra a ajuns la 220 000, dupa 1997 numarul vizitatorilor se marcheaza numai sub suta de mii.

Mausoleul

Zoo Baneasa arata rau. Animalele nu fac foamea, cum se spune, dar mananca numai hrana categoria a treia: carne cu zgarciuri si furaje ordinare. Nu e nici chiar atata mizerie: Se curata aproape zilnic, ceea ce pentru un IAS este chiar bine. Cladirile nu sunt nici chiar atat de darapanate: varul se cojeste, tencuiala mai cade, acoperisurile sunt subrede, dar sandramaua nu se prabuseste inca si afacerea merge. Dar cu datori. Fara nici o perspectiva. Cu un treut oarecare si un viitor puturos. Pentru zoo Baneasa nu exista nici un fel de planuri. ‘Singura imbunatatire care poate fi facuta daca nu exista mai multe rani, spune Adrian Palladi, este posibila numai daca reducem numarul animalelor. Din trei ursi, de exemplu, sa ramanem cu unul singur”. Modernizarea prin decimare aminteste de politica FPS. Numai ca la Zoo nici nu se pune problema rentabilizari. La mistret, de exemplu, cand efectivul era excedentar, s-a facut o vanzare catre o firma care i-a executat pe loc si i-a trimis in strainatate. A fost multumita si capra si varza, dar de atunci s-a oprit reproducerea la mistret. “Nu suntem societate comerciala sa facem afaceri, spune Nicolae Iosif. Noi avem rolul nostru, de a face educatie pentru copii, avem activitate stiintifica, adica gazduim lucrari de doctorat, nu putem face trafic cu animale”. Solutia ar fi probabil odioasa, dar nici directrori, nii ingrijitori si nici animalele nu au o solutie mai pertinenta. Cat priveste donatiile si sponsorizarile, Zoo Baneasa se lauda cu o singura reusita: in urma unei campanii nationale, acum cativa ani, s-au strans 10.000 de lei de la o fetita din Constanta. Falita si murdara, gradina Baneasa, estedoar un loc unde autobuzul 301 soseste intotdeauna gol.

Regia Autonoma a Ultimului Tramvai

Pe la miezul noptii, cel mai apropiat tramvai care circula este la Viena. Orasul a inchis taraba. Primaria va lasa la mana taximetristilor. De aceea, uneori mai important ca nemurirea sufletului (sau ca declaratiile primului-ministru) este ultimul tramvai.

Molima

Este 10 si 12 minute PM ca goniti de o molima, muncitorii au iesit pe poarta fabricii. In mai putin de 6 minute, intreprinderea s-a golit. Un tramvai ca un marfar vine trepidand pe sine, incarcat cu intreprinderea de mai inainte. Forta de munca se inghesuie, bombeu peste bombeu, in cutia de conserva. Deti graficul arata ca mai e o ora pana la ultimul tramvai, de fapt acesta este ultimul tramvai. Dupa aceea, Dumnezeu cu mila! Sunt si motive obiective: daca dimineata, conform graficului, un depou (precum cel din Militari) scoate pe traseu 82 de vagoane (41 de garnituri) ce deservesc patru linii (8, 35, 42 si 47) la ora 20 mai raman 62 de vagoane, iar la 23, doar 48 (teoretic 24 de tramvaie). Dintre acestea, cele mai multe si-au descoperit defecte, reale sau subiective, si s-au retras la garaj. Manipulantii spun atunci ca “au bagat mortaul in groapa”, iar conducerea RATB nu are nici un cuvant, dat fiind ca mai toate “batranele” au depasit de mult limita de casare.Cercrile vicioase se tot inlantuie si, in tot acest timp, lungul drum de la serviciu spre casa este o goana contra cronometru.

Dupa tramvaiul cel clocotind de lume, mai vine uneori cate unul, pentru muncitorii intarziati, betivi si ratacitii cartierelor. Liviu Palin a prins ca prin minune, cum sespune, ultimul tren. Impreuna cu colegul sau de munca, Mihai, abia aici, pe ultimele locuri din spate, isi gaseste ragazul sa dea gata butelia de vodka strong si tigara aprinsa din statie. Fumeaza pe sub mana, ca pustiul lui de varsta scolii, insa de baut bea haiduceste, in vazul tuturor, cu un zambet umed pe care si-l sterge cu dosul palmei. “Ei, acu’, zice el, si daca nu-l prindeam, ma duceam pa jos. Nu-s decat v’o patru statii, da’ pe scurtatura e mai putin”. Distantele si timpul au alte dimensiuni la 11 noaptea. Alaturi de Liviu, dar pe partea cealalta, un barbat mai puriu, cu sotia si o copila, se intoarce de la cumnata sa. Si el este de aceeasi parere, ca trei-patru kilometri nici nu-i mult, de la Industriilor la Lujerului, au mai facut ei drumul asta si n-au murit nici o data. “In plus, spune, uite, nici nu mai ploua!” Revenind la Livi, acum se considera un om fericit. Nu e vorba de ochii lichizi care ii aluneca prin cap, vorba e ca s-a mutat mai langa fabrica. “Inainte stateam in Colentina. Cand scapam, alergam repede in 336 si-l luam pan’ la cap, in Rosetti. De-acolo o luam la fuga pana-n Mosilor. Daca aveam noroc mai dadeam peste un 21 sau un 66, da’ nici nu mai stiu de cate ori m-am dus pe jos de-acolo. Daca e sa ai unu’ singur sa te duca pan-acasa, mai e cum mai e, da’ sa le-nnozi e moarte de om…”

Teroristii

Nu exista sofer de autobuz sau manipulant de tramvai care sa n aiba cel putin un story in care a fost agresat de calatori. “O zi normala, zice Irina Nedel, port-parolul RATB, ne costa minimm zece geamuri. De scaune rupte nici nu mai vorbim”. “La noi tot mai e cum mai e, spune si Stefan Popescu, manipulant pe linia lui 8, si mie mi-a pus tiganii bolovani pe linii sa opresc, au facut scandal, unu’ odata s-a pisat in vagon, da’ crima e pe linia lu’ 29. Acolo sunt baieti de baieti, sunt deturnari de tramvai mai dese ca alea de avion. Vin aia si-i zic manipulantului: <<La ora cutare esti aici si ma iei>> sau <<Opreste, ma, si asteapta-ma! Sa nu te prind ca pleci cat beau eu o bere, ca dupa aia te prind eu>>”. Vandalismul este si una dintre justificarile pe care le foloseste conducerea RATB pentru a motiva suprimarea transportului publicde noapte. Seful serviciului Exploatare si Miscare, ing. N. Stoia, mai argumenteaza: “In actualele conditii de criza si lipsa de fonduri, societatea nu-si permite sa cheltuiasca ineficient banul public pentru cativa calatori care se inregistreaza noaptea iar regia, la nivelul actualei dotari si a posibilitatilor financiare limitate, nu poate reduce parcul de zi cu 20-30 de autobuze care ar fi necesare asigurarii transportului public de noapte”. In lipsa banilor si potentei, Bucurestiul ramane la mana taximetristilor, care trebuie si ei sa traiasca. Si iata cum, la teanul de argumente, se mai adauga unul; multi responsabili din Primarie si din RATB au propria firma de taxi. Este si cazul directorului sectiei Transporturi din Primaria Mare care, vorba lui: “Am si eu o masina cu un sofer angajat, nu ma compar cu marile companii”.

Organizat pentr prima data la 1 iulie 1966, pe 21 de trasee marcate cu litere de la A la V, cu 50 de autobuze si 8 vagoane de tramvai, transportul public comun a fost suspendat la 1 iulie 1986, prelunginduse in schimb programul liniilir de maxi-taxi pana in jurul orei 1.00-1.30. Ca urmare a numeroaselor cereri, in 20.04.1990 a fost reanfiintat traseul de noapte pe 25 de directii u 28 de autobuze si punct terminus in Piata Unirii. In urma unui trafi deosebit de redus, liniile de noapte au fost suspendate in noiembrie 1991. “Calatoriile de noapte, spun rapoartele RATB scazusera la 1000-1100 pe noapte in anul 1991. Dintre acestea, 39% din calatorii au fost platite, iar 61% din calatorii efectuate de personalul de miscare si control RATB”. Din fericire pentru blatisti, astazi “personalul de control”, nasii, nu mai circula dupa ora 20.00, cand se inchid casele de bilete. Program au pana la ultima cursa, dar isi fac norma de amenzi si s-au retas. Din punctul asta de vedere, calatori ultimului tramvai nu au a se teme, nu le cere nimeni cotizatiie daca nu au bilet. Si totusi: “La ora asta, (22.45), spune Popescu Ioana, soferii nu opres in statii decat daca fluturi o bancnota in fata lor. Eu lucrez in trei schimburi de 27 de ani, asa ca stiu bine problema si am intotdeauna la mine o asemenea h3rtie pregatita pentru zile negre. La ora asta, abonamentele, ti se spune, nu mai sunt valabile”.

Cel mai tare taxi

110 este renumit printre bucuresteni ca fiind autobuzul fantoma; Il vezi o data pe luna, apare cand nici nu te astepti, gol sau aproape gol, si dispare te si intrebi unde. Intr-o noapte, la Gara de Nord, am prins un asemenea autobuz. Soferul era cu o draguta. M-a privit inciudat, dar n-a indraznit sa-mi zica sa cobor. M-a intrebat in schimb unde stau, a inchis usile si ataiat-o pe scurtaturi, pacalind statie cu statie. M-a dus direct acasa. Asa am calatoit cu cel mai tare taxi din Europa: ditamai DAF-ul. Ce Mercedes? ce limuzina?…

Dar, una peste alta, dreptate (sau nedreptate) este si in tabara calatorilor, mai mlt afumati si vandali la ultima ora a zilei, si in tabara conducatorilor de vehicule, romanasi de-ai nostri, de graba dornici a se cara acasa si, de ce nu, sa prinda ultimul tramvai care se retrage catre zona de domiciliu. Altfel ar fi aratat un reportaj facut cu nemti, care ar fi executat pana si penultimul traseu din foaie si s-ar fi retras dupa grafic, cu masinile de serviciu, la ora 1.30, dupa verifivarea fiecarui vehicul in parte, nu la 12.15 cum se intampla. Dar, la urma urmelor, nu suntem roboti si o ora de somn valoreaza mult pentru cine nu e robot.

In vagonul de serviciu, cel cu “Se retrage la depou”, isi mai gaseste loc si cate un ne-reatebist daca e imbracat curat, nu pare beat si in niciun caz nu e tigan. La mijloc nu e nici un fel de discriminare, conducatori acestei super-ultime curse pur si simplu nu vor necazuri. Ajunsi la capatul-capat, “pilotii” mai stau sa mai bea o tigara si apoi isi vad de ale lor. “Tanti, tanti!”, face un copil spre dispecerul de capat din Zetarilor, care are ca atributii controlul din toate punctele de vedere al conducatorilor de vehicule, “tanti, un sofer a vandut motorina!” “Fugi, ma, de-aci cu prostiile”, ii raspunde vigilenta femeia. “Nu, tanti”, se incapataneaza pustiul stahanovist, “l-am vazut eu’. ” Ti s-a parut”, contracareaza femeia. “Nu, tanti, era 2599…”. “Ia mai termina ma cu prostiile, il ia la rost un sofer sferoid de pe 139 si ii da una, tac’tu nu face la fel?” Imaginea RATB a fost salvata.

Radiografia

O calatorie cu ultimul tramvai tine de zanele bune si de norocul pe care ti l-au ursit. Dar, daca ai noroc, o calatorie de la un capat la celalalt este cel mai bun rezumat care se poate face unui oras. La capat, in zona industriala, urca muncitorii intarziati, cu urme de sapun in par datorita dusului prost si iute. In primul cartier urca tineri in retragere, ori cu prietena, ori cu sticla. Daca sunt cu tovarasa, sunt discreti si atenti, daca usnt cu sticla sunt volubilii si “fiare”, dar de fapt se tem de scandal. La doua-trei statii se preda stafeta. Aceeasi cinci-zece oameni se schimba intre ei, mai mult fetele decat genul. Din cand in cand urca si cate o familie, inapoi spre casa, din vizite, de la rude. lipsesc total obisnuitii transportului de noapte din filmele americane: studenti care sa se intoarca de la bibliotecele de noapte (dar biblioteci deschise noapte numai in filmele americane gasesti), tineri impecabili care au lucrat pana tarziu la un proiect (tinerii din Romania nu au nevoie de proiecte), oameni din middle-class care au luat masa in oras (la noi carciumi gasesti langa blocul tau, in orice cartier). Cat priveste RATB, acesteia nici nu stii cum sa i te adresezi: ca unei societati comerciale, cu care discuti numai in termeni de rentabilitate, sau ca unui serviciu comunal, caruia sa-i ceri sa nu te lase, ca ai nevoie de el. Oricum, de platit il platim de doua ori, si prin bilet, si prin buget.

Sebes: Drum nou pe Valea Frumoasei

Cu cincizeci de ani in urma, Blaga spunea ca eternitatea s-a nasccut la sat. Acum, satul in care s-a nasut Blaga s-a mutat el insusI la oras. Cine mai are timp de lururi eterne? Lancramul, satul poetului-lebada, a ajuns o suburbia cuminte a Sebesului. Casele cu iz sasesc, cu ziduri cetatuite spre sosea, au renuntat treptat la acareturile lor rurale, au abordat canalizarea si au shimbat grajdul in garaj. O traditie de o mie de ani se schimba in Podisul Transilvan pastrand doar formele unei vehi istorii, umplandu-le cu suflul fierbinte al contemporaneitatii. Sasii au emigrat in massa. In Sebes nu mai vorbesc germana decat profesoriide germana. Nimic nu e etern sI Blaga trebuie amendat de Preda: uneori timpul nu prea are rabdare.

Burgul isi apara breasla

Cetatea veche a Sebesului a ajuns la PUZ. Planul de Urbanism Zonal initiat de autoritatile locale are in vedere renovarea fortaretei si adaptarea ei pentru scopuri turistice. Este o parte dintr-un plan amplu care are ca obiectiv crearea unei zone turistice noi in judetul Alba. Nu ar fi singura. Pe langa zona Lancram-Valea Frumoasei (in sudul judetului) care se afla in stadiul de proiect, Conmsiliul judetean a klansat deja constituirea unei noi statiuni la granita cu Bihorul, in Arieseni, in muntii motilor.

Obiectivul final al proiectului de langa Sebes este construirea unui parc turistic la 20 km de orasul Alba Iulia, vechea cetate de scaun a principatului transilvan. cazarea se va face in vile. Obiectivele vor fi istorice, culturale, dar si cinegetice. Chiar aici, pe Valea Frumoasei, a scris Sadoveanu, intr-o vila a sa, unele dintre cele mai apreciate pagini vanatoresti. Fara sasi, care si-au abandonat traditia, zona renaste iar toate traditiile sunt resusitate indiferent care ar fi originea lor. “Am refacut, in mare parte, casele breslelor, spune primarul din Sebes, Mugurel Sarbu. Erau 17 bresle in oras, si multe dintre ele au functionat in timp la mai multe sedii. Am ales dintre acestea cladirile care au rezistat cel mai bine. Am refacut inclusiv blazoanele breslelor. Incercam refacerea unora dintre turnurile vechii cetati. Biserica Evanghelica din centrul localitati, datorita cultului, a fost mentinuta intr-o stare foarte buna si ea este vechea citadela, nucleul de la care pornim in reconstituirea vechiului oras medieval”.

Primul oras din Transilvania

In 1387, Sebesul este primul oras din Transilvania care primeste, de la Sigismund de Luxemburg, dreptul de a-si ridica ziduri intarite u piatra. In sprijinul sau pleda bogata activitate mestesugareasca si bisericeasca ce beneficia de o faima intinsa pana in Saxonia si in tinuturile alemanilor. Cetatea a fost ridicata in mai multe etape, avand trnuri de aparare aflate in grija breslelor si patru porti de acces. Si acum, turnurile sunt unosute dupa numele breslelor de care tineau, cu exceptia unuia, cel “al Studentului”. Numele acestuia vine din secolul XV cand cetatea intrase pe mainile turcilor si unul dintre ei mai greu de supus localnii s-a aratat a fi unul dintre elevii scolii locale (numit “studentul” pentru ca studia) care a fost inhis de otomani intr-unul dintre turnuri. Tanarul a reusit o evadare spetaculoasa, ajungand in cele din urma pana in Germania unde a sris cu ura despre turi. Chiar si ca autor al unei lucrari, numele i s-a pierdut. Istoriii il iteaza ca fiind “Anonimul din Sebes”.

La sfarsitul secolului XIV Sebesul era inca printre ele mai insemnate orase din Transilvania, gasindu-se intre ele cinci burguri care au beneficiat la 1376 de reinoirea privilegiilor breslelor, alaturi de Sighisoara, Orastie, Sibiu si Brasov. Decaderea sa a inceput abia atuni cand Alba Iulia a fost aleasa drept resedinta a Principatului Transilvaniei, Sebesul aflandu-se la numai 20 km de aceasta. Intre cele doua localitati au aparut, in epoca, razboaie comeriale intre paturile negustoresti germane din Sebes si cele evreiesti de la resedinta principilor maghiari. Burgul a reusit sa isi pastreze pozitia mestesugareasca dar a pierdut vadurile comeriale. Spre deosebire de Brasov si Sibiu, Sebesul a intrat in stagnare.

Intre 1438 si 1657 orasul a fost victima a numeroase invazii. In 1495 si 1832 a fost distrus de incendii uriase. A fost devastat de epidemii in 1738 si 1849. A fost naruit de razboaie ivile, razmerite si revolutii. Cu toate acestea, in 1893 mai avea 6000 de locuitori.

Primarul Shopp

Orasul s-a intors la viata in 1900 datorita unui singur om. Un primar, Johann Schopp, a reusit in doar 14 ani sa schimbe fata localitatii. Lui i se datoreaza cladirea primariei, vechea posta, Casa Padurilor, sala de sport, baia comunala, spitalul, uzina electrica si cazarma, chiar si abatorul. A contribuit la transformarea vechilor bresle in intreprinderi care au devenit cu timpul de faima nationala, precum fabrica de pielarie Caprioara sau fosta tesatorie Baumann.

Totul a fost facut prin subscriptia cetatenilor. Numai ca dupa un deceniu si jumatate primarul nu a fost in stare sa-si explie gestiunea. Datoriile l-au alungat din oras, haituit de localnici, carora le era debitor. A fugit in Sibiu. In Sibiu a fost ales primar. Pentru inca cincisprezece ani.

Luncile Prigoanei

Sebesul a fost ridicat in depresiunea Apoldului, imediat in amonte de varsarea Secasului in raul Sebes. Peisajul este captiv intre siruri de munti de care pare imposibil sa te apropii desi ai impresia ca ii poti atinge cu mana. Pentru cei care viziteaza Alba, expresia lui Blaga despre spatiul mioritic nu mai pare un simplu concept. Este deja infrastructura rutiera. Soseaua coboara si urca permanent, pe oame de dealuri pitice dar nebanuite, schimband mereu perspetiva, intr-un spatiu ondulatoriu halucinant. Cand s-a efectuat largirea soselei, lucratorii de la drumuri au facut ca peisajul sa fie si mai intrigant: au rasucit bornele kilometrice cu 180 de grade astfel incat, apropiindu-te de Alba, pietrele spuneau ca te apropii de Sibiu.

“Sebesul tine mai mult de Sibiu decat de Alba, spune si primarul Sarbu. Asa a fost intotdeauna; si nu e vorba numai de traditia burgului, de cea saseasca. Si din punctul de vedere al vestimentatiei, al folclorului, suntem in aceeasi zona a Marginimii Sibiului. Alba Iulia e mai aproape, kilometric vorbind, asta e tot”.

Candva drumul care trecea prin Sebes unea Petrestiul (ajuns acum cartier al Sebesului), Pianul de Sus, Calnicul, Miercurea si Dobarca. Acum acelasi drum uneste Bucurestiul cu Budapesta. Importanta a rescut dar a rescut si viteza. Turistii vad niste ziduri de piatra si o placa albastra cu numele localitatii. Cine se opreste, o face pentru a bea o cafea sau pentru a se odihni peste noapte pentru a ajunge la frontiera dimineata. Hotelurile sunt pe masura. Aparute ca ciupercile, cu firme imprumutate din filme, cu stele desenate din abundenta (ca la cognac), ele nu sunt niciunele acreditate de nimeni. Se vorbeste despre “doua stele – capcana” si “trei stele – trombon”. Cele mai apropiate hoteluri omenesti sunt la Alba Iulia, 15 km in linie dreapta, dar cine a ajuns acolo nu se mai intoarce pentru a privi Sebesul.

Orasul ramane exilat in Luncile Prigoanei lui, fenomen carstic care a facut celebri muntii din preajma dar numai printre alpinisti. Istoria la care trimite si acest piept de munteramane toata, nespusa, pe talpile bocancilor.

Proiectul Valea Frumoasei este un vis. Al celor din zona. Pentru a deveni program national este, probabil, al cincizecilea pe lista, iar daca va fi realizat cu mijloacele locale va capata un aspect improvizat. Dar, daca nu pentru altii, cel putin pentru propria identitate, sebesenii pun piatra peste piatra pe o vatra intemeiata cu doua mii de ani in urma. Pe crenelurile vechii cetati, inalte de doar doi metri, invata arta razboiului prescolarii. Nu se joaca de-a hotii si vardistii, i de-a turii si crestinii. Si un alt tip de eternitate se ghiceste, aburit: o eternitate citadina, una care are nevoie de pietre ridicate pe verticala.

Pentru ca, in alta ordine de idei, Sighisoara nu este singurul oras medieval locuit. Multi sebeseni se pot lauda ca au carpit o casa intemeiata la 1400.

Sevilla lui Colon

Sub numele de Colon spaniolii il desemneaza pe unul dintre cei mai importanti eroi ai lor, italianul Cristofer Columb. Din Sevilla, pe raul Guadalquivir, a plecat mica sa escadrila de veliere in prima mare calatorie a lumii crestine, cea care a avut drept punct final arhipelagul Caraibe si a dus la dublarea hartii lumii cunoscute. Dupa cinci sute si de ani, Columb se afla prins intr-un test de paternitate, ADN-ul osemintelor sale aflate in marea catedrala sevilliana fiind confruntat cu al fiilor sai, inmormantati in aceeasi catedrala, pentru a se stabili autenticitatea osemintelor. Exista doua morminte ale lui Columb, Republica Dominicana disputand faima de a gazdui prestigioasele ramasite. Asta pentru ca navigatorul a calatorit dupa moarte tot atat de mult ca si in timpul vietii. A murit in Valliadolid, a fost reinmormantat cu fala in Sevilla, a fost cerut de fiul sau, viceregele Indiilor, in Haiti, a fost mutat pe aceeasi insula dupa ce jumatate din ea a fost pierduta in favoarea francezilor. A fost dus apoi in Cuba, insula draga lui Columb si Coroanei Spaniole. A fost repartiat la sfarsitul secolului 19, dupa ce Spania a pierdut razboiul cu Statele Unite si Cuba a devenit independenta. Dominicanii, care impart insula cu statul haitian, sustin ca adevaratele oseminte au ramas insa acolo si ca peregrinarile ulterioare apartin unui alt osuar.

Locul mormantului sevillian al lui Columb este cea mai mare catedrala gotica din lume si al treilea lacas al crestinatatii, dupa San Pedro papal si dupa catedrala londoneza. A fost ridicata timp de trei sute de ani pe locul unei moschei care facea faima califatului cordobez si de la care pastreaza inca unele fatade, Curtea Maslinilor si mai ales Giralda, un turn maur, vechi minaret care domina intregul oras.

Cu o arhitectura opulenta si o istorie pe masura, Sevilla este o mare atractie turistica si orasul cel mai pregnant al Andaluziei. Gazda pentru artisti ca Murillo, Goya, Diego Velasquez sau Zurbaran, cadru pentru opere de arta precum Carmen sau Don Juan, Sevilla este un oras romantic, un centru cultural de mare importanta, o citadela impresionanta. Procesiunile locale precum sarbatoarea Fecioarei Macarena, statuie policroma facatoare de minuni, sau cele de Pasti sunt puncte de maxima atractie turistica dar simple pretexte pentru descoperirea unui oras fabulos care exceleaza prin coride, prin povesti de dragoste si istorii violente, prin traditie si estetic.