Category Archives: Filosofie pop

Batranetea, aspecte comerciale

Bismark a inventat o schema Ponzi. Pe romaneste: sistemul de pensii a fost, din start, un joc piramidal de tip Caritas (minus banditismul). Intotdeauna sistemul, de la crearea sa in 1888, s-a bazat pe extinderea bazei de contributori. Demografia a ajutat asigurarile de batranete, la sfarsitul sec 19 si in prima parte a sec 20 existand in general un raport de 3 noi contributori
pentru fiecare asigurat beneficiar. Diferenta era data din natalitatea pozitiva (la o rata a natalitatii de 2,1 se obtine o dublare a populatiei la fiecare 70 de ani) si de mutarea populatiei din rural/neasigurat in industrial/asigurat.

Pe o matematica simpla, fiecare contributor trebuie sa plateasca o treime sau un sfert din pensia unui beneficiar, daca salariatii sunt de trei sau patru ori mai numerosi. Daca numarul acestora e mai mic sau pensiile sunt mai mari decat contributiile, diferenta era acoperita, in sistemul capitalist, din investitii si dobanzi bancare. Fondurile de pensii sunt astazi cele mai mari capitaluri speculative care se plimba dintr-o economie in alta in cautarea unor profituri maximale. Ele asigura lichiditatea bursei, ele au facut Wall Street, au finantat dezvoltarea imobiliara si industriala si sunt cumparatorii de obligatiuni de stat si bonduri.
Sigur, nu singure, ci impreuna cu fondurile asigurarilor de sanatate si asigurarilor de risc. Celelalte capitaluri speculative sunt simpli pasageri prin piata financiara, veniti pentru zece, douazeci de ani si retrasi in economie sau in consum sau pierduti in investitii riscate.
Durata de maturare a unor bani aflati intr-un fond de pensii solid poate fi si de o jumatate de secol, de la primele contributii pana la atingerea varstei de pensionare. Asta asigura stabilitate.
Insa secolul 21 aduce o noua provocare: dupa 130 de ani de contributii, Pamantul iese la pensie. State europene precum Spania experimenteaza deja problemele imbatranirii populatiei; unele state din Est, precum Romania, si-au creat singure probleme atunci cand au mutat povara neocuparii fortei de munca din fondurile de somaj in fondurile de pensii.
Din acest an problema a ajuns in  SUA (unde varful va fi atins in 2030) si contamineaza toate celelalte state ale Europei vechi, apusene. Estul, cu un pattern demografic similar, configurat de aceleasi razboaie mondiale si, in plus, afectat de emigrare, are totusi o intarziere medie de cca 5 ani. Imbatranirea va ajunge in urmatoarele decenii in Asia, iar China va fi serios afectata incepand cu 2030. Batalia cresterii varstei de pensionare e un simplu paliativ, capabil doar sa intarzie, nu sa rezolve problema. Din urma nu vin generatii de copii, ci generatii strangulate de teama de suprapopulare a pamentenilor.
Peste 40 de ani niciun fond de pensii nu va mai putea exista pe actualele scheme de finantare. Cei care se angajeaza in 2012 trebuie sa stie ca in 2079, cand ar trebui sa iasa ei la pensie, actualul sistem nu va mai exista. Caritasul numit sistem public de pensii, chiar suplimentat cu steroizii bursieri sus-amintiti, va capota prin 2040. Chiar daca, intr-o forma sau alta ar supravietui (de ex., ipotetic, pe model sovietic, prin subventionare de la bugetul de stat), principiul contributivitatii va disparea cu siguranta.
Diverse fundatii au inceput deja sa cultive intoarcerea la o filosofie a sporului demografic. Reluarea natalitatii, un nou baby boom, este privita ca singura solutie de conservare a umanitatii in actualele structuri si valori sociale. Asemenea organizatii incearca sa convinga guvernele cu argumente ca FED-ul american cheltuie de 11 ori mai mult pentru un batran decat pentru un copil si numai in cazul serviciilor medicale, cheltuielile unei persoane de peste 65 de ani sunt cu 27% mai mari decat ale unui salariat, in timp ce un minor consuma cu 28% mai putina sanatate decat un salariat. Pentru companii, argumentele sunt ca dupa 2030, anul imbatranirii populatiei, vor imbatrani si marcile. Daca astazi lumea apartine companiilor de bauturi racoritoare, telefoane mobile, hi-tech, imbracaminte, fast-food, comunicatii – produse cu un public tanar si activ, vestigii ale cresterii demografice – vor pierde piata in favoarea produselor adresate varstei a treia, cu mari modificari in structura economica si cu erodarea bazei financiare a publicitatii si, inclusiv mass media. Evaluarea demografica si economica din 2040 este inca nefinalizata. Cert este ca un om de 45 de ani, privind in jos pe piramida demografica, isi poate calcula cu precizie viitorul, “retragerea” si pensia. La acea varsta pe piramida generatiilor sunt deja toti cei care ii vor plati pensia. Pentru un calcul pertinent el trebuie sa tina cont ca daca numarul salariatilor este egal cu cel al pensionarilor, fiecare salariat va trebui sa plateasca, lunar, cate o pensie. Daca numarul salariatilor va fi mai mic, dintr-un salariu vor fi platite mai multe pensii.
Fondurile de pensii au prosperat atat timp cat contributiile erau mai mari decat extragerile. Cand sensul se inverseaza, banii acestor fonduri se erodeaza lunar, acoperind deficite curente, si. treptat, aceste fonduri vor iesi din pietele financiare, pierzandu-si massa care le face azi redutabile. Piata bursiera va pierde componente esentiale, ceea ce va duce la instabilitate si limitarea investitiilor.
Pe teoria malthuseriana, cresterea populatiei determina cresterea consumului, care determina cresterea industriala si tehnologica, implicit cercetarea si artele, obtinandu-se un spor al civilizatiei. Intr-o ecuatie simpla, scaderea fertilitatii ar duce inevitabil, la o decadere a civilizatiilor si culturii. Asemenea semnale pot fi deja identificate, chiar daca nu exista o metodologie care sa le faca indubitabile. Cert e ca populatie este deja in recul in multe dintre marile economii.
Ea nu este extrem de evidenta pentru ca fondurile de pensii au strans (cu o metafora zootehnica) seul perioadelor de crestere demografica si au inceput abia recent sa il elibereze. Civilizatia umana obtine astfel cateva decenii in care poate sa franeze caderea. Problema este ca singurul antidot (pe logica economica clasica), dezlantuirea natalitatii, nu este nici dezirabila individual, nici comunitar. Pe de o parte, indivizii au prins gustul sexului liber, fara obligatiile unei familii numeroase, si au dezvoltat institutii mult mai egoiste de utilizare a timpului liber. Pe de alta parte, comunitar, multe dintre resursele economice sunt la limita si in curs de epuizare. O noua explozie demografica pare complet nesustenabila, pe actualul design al energiei, hranei si ecologiei. La o prima lectura demografica, cei nascuti in 2015 au in fata doar o tragica alternativa: vor muri de foame la batranete sau vor suferi de foame tot timpul vietii?

material in curs de aparitie in revista Cultura, in cadrul rubricii saptamanale Filosofie pop

Profitul, un viciu al contabilitatii

Productia nu presupune profit.
Asta ar trebui sa fie o axioma, dar e doar un paradox. Sa ma explic: poti face foarte bine profit fara nici un fel de productie, chiar si fara comert sau fara a presta vreun serviciu. Speculând în Forex, de exemplu. Sau cumparând si revânzând proprietati pe o piata ascendenta. Sau facând orice alta forma de specula financiara permisa de legislatie si reglementari, inclusiv pariuri. Nici macar nu iau în calcul „economia crimei“, teoretizata de Gary Becker, pentru ca în marile crime, cum ar fi afacerea cu droguri, e nevoie de productie, forta de munca, investitii si logistica. Uneori, crima nu e cea mai usoara modalitate de facut bani, si în niciun caz profit.
Economia reala (de fapt „domeniul financiar“ real, întrucât articolul de fata îsi propune sa demonstreze o falie între profit, care e un derivat financiar, si activitatea economica, vazuta ca un pretext al profitului) are în centrul sau concepte imprecise, mixate într-un cocktail economico-financiar care functioneaza atunci când statele extrag impozite, iar antreprenorii valoare financiara; dar care, preluate, genereaza teorii economice imprecise, dezechilibrate, sursa permanenta de crize.
Contabilitatea actuala e gândita ca o poza a unui ciclu economic finit, unitar, la capatul caruia se obtine pierdere sau profit. Adica profit negativ sau pozitiv. Astfel, orice ciclu economic este masurat financiar în asemenea cuante, dar ele sunt doar unitati de masura, nu parti ale ciclului economic. Ele nu sunt în niciun fel legate de acesta si au o existenta proprie si independenta.
Un exemplu: o companie X realizeaza un profit Y în anumite conditii ale pietei. În alte conditii ale pietei, cu exact aceeasi structura de productie si exact aceleasi cantitati produse, obtine un profit 2Y. Asta arata ca profitul nu e un derivat economic, ci unul financiar. Ca nu tine nici de munca, nici de valoarea productiei, ci de piata. Sa luam cazul unui hotel sezonier de pe litoral. În iarna nu are nici activitate economica, nici comerciala si înregistreaza profit zero. La începutul verii deschide cu structura de personal si de servicii completa si înregistreaza profit unu. O luna mai târziu, în vârf de sezon, creste tariful si, cu aceeasi structura de personal, servicii si grad de ocupare, obtine profit doi. Profitul s-a realizat prin conjunctura pietei, nu prin natura serviciilor.
Aceeasi este situatia în toate întreprinderile si antreprizele din lume, doar ca diferentele nu sunt atât de evidente ca în cazul activitatilor sezoniere sau sunt estompate de diverse „zgomote“ ale mediului economic (ex.: influentele meteo în agricultura).
Profitul este asadar un compus al pietei, paralel cu afacerea la care se refera. El are legatura cu structura pietei si cu capacitatea unor factori economici sau agenti de capital de a echivala în bani un produs sau o proprietate. Cum specula produselor altuia a fost întotdeauna riscanta si mai mereu prohibita, companiile dezvolta linii de productie si afaceri economice pentru a avea produse proprii pe care sa le speculeze financiar.
Economia, si când spun asta ma gândesc (cu o oarecare strângere de inima) si la comert si servicii, nu doar la productie, are un alt cuantificator intern de eficienta: randamentul*. Acela, da, e un derivat economic. Profitul e un concept contabil care nu are nimic de-a face cu randamentul. Redusa, deci, la esenta, „economia de piata“ este, daca nu o teorie falsa, o struto-camila, un sfinx, un animal care poate fi venerat, dar care nu populeaza nici o jungla a lumii.

Nota:
* Pe o logica primara, probabil sofistica, randamentul ar trebui, în expresie proprie, sa fie întotdeauna subunitar, având în vedere ca deriva din actiuni fizice, caracterizate întotdeauna de pierderi de energie sau de substanta. În plus, la acestea s-ar adauga si celebrele „pierderi de productie“, care ar diminua si mai mult rata randamentului. Sincer, chiar nu stiu daca e sofism!

Articol publicat in rubrica Filosofie pop din Revista Cultura

Vezi si:

Vanzatorul plateste

Articol aparut pe 12:05:2011, in sectiunea Cultura ideilor

Autor: NICU ILIE

Multe sunt schemele de afaceri într-o „economie functionala de piata“ si nu toate sunt ortodoxe. Probabil mass media este schema cu cea mai mare abatere de la definitia de dictionar a pietei ca front de întalnire între cerere si oferta. Astfel, televiziunile publice se finanteaza integral din publicitate, internetul este netaxat, iar pretul de vanzare al unui ziar acopera cu greu costul de tipar si distributie; continutul editorial este gratuit.

Întregul mecanism functioneaza prin atragerea de publicitate. Implicatiile sunt majore asupra pietei media. Corolarul este ca valoarea de piata nu este un raport direct între cerere si oferta, ci o variabila oarecum conectata la audienta, dar stabilita de corporatiile care finanteaza publicitatea si agentiile care fac selectia canalelor media. Astfel calitatea informatiei / canalului de comunicare nu este o valoare în sine, ci un accesoriu în stabilirea, pe cu totul alt algoritm, a valorii comerciale, a randamentului economic si profitabilitatii.
Castigatoare pe un asemenea design de afacere se dovedesc a fi canalele „push“, mass media „pasive“, unde informatia este împinsa într-o selectie si ordine alese de distribuitorul de informatie, iar consumatorul o primeste doar pentru ca i se ofera într-un mod atractiv sau, minim, non-plicticos. Am numit aici radiourile si televiziunea.
Sigur, analiza ar putea fi mai complexa, tinand cont si de capacitatea diverselor canale media de a rectiona la eveniment, revistele fiind vehicule media lenese în comparatie cu internetul, radioul si televiziunea. Totusi, acesta a fost doar mijlocul prin care s-au consacrat mass-media pasive. Astfel, filmele sau 99% din continutul de programe tv nu reflecta o informatie urgenta; dimpotriva, cea mai mare parte a programelor tv sunt „imortele“, subiecte si teme difuzate ciclic atunci cand au vagi puncte comune cu realitatea: inundatiile din fiecare luna mai, criza scolilor din septembrie, degringolada din spitale scoasa la lumina de epidemiile din octombrie. Însa, desi marea parte a programelor tv au continut de magazin informativ, televiziunea s-a transformat în ceea ce analiza sectoriala facuta de contabilii de la Deloitte numesc „supermedia“, cu un volum de 62% din publicitatea globala, crescand chiar si pe timp de criza. În contrapartida, ziarele si revistele au pierdut venituri gigantice, chiar si 50-60% în unele tari, iar internetul nu a reusit decat cresteri cu o singura cifra. În Romania, degradarea presei scrise a fost mai rapida ca în alte tari, ziarele pierzand deja din 2010 locul doi în cifra de afaceri în favoarea radiourilor.
Trinomul pietei media, în care cumparator nu e nici consumatorul de informatie, nici producatorul, ci (în teorie) un obsevator de pe margine (corporatiile) este principalul responsabil pentru pasivizarea canalelor. În contextul unei concurete furibunde între produse quasi-omogene, furnizorul de publicitate este interesat în acest stadiu de bombardamentul cu mesaje comerciale, nu de „franc-tirori media“ care sa livreze o informatie comerciala oportuna unui consumator anume, interesat de acea informatie.

Justitia – primul mare concept falsificat

Ideea ca Justitia face Dreptate este primul mare concept falsificat. In mod real, in societatile penitenciare, bazate pe ispasirea greselilor si cimelor sociale, prin justitie se face educatie. Dreptatea este, de altfel, un concept cu prea multa transcendenta spre a fi o “comoditate” sociala.

Un alt concept “falsificat” este penitenta. Societatile moderne au dezvoltat penitenciare nu pentru a crea spatii in care sociopatii sa regrete incalcarile principiilor si legilor sociale si sa se indrepte – recuperabilitatea indivizilor trecuti prin penitenciare este minima. Toate aceste sisteme sunt doar o obiectivare a nevoii de a da un chip uman unor sisteme punitive fara de care educatia individuala si sociala nu a fost nicicand posibila. Oamenii pot invata numai sub sanctiunea unei pedepse. Nicio practica istorica nu a indicat cai reale si efective iar umanitatea abia acum incearca educatia stimulativa, insa la costuri gigantice fata de modalitatile “clasice” si cu un plus de eficienta inca nedocumentat.

Pedeapsa da, este educatie. Ea are o tinta dubla: unu – individul care a gresit, si de la care se asteapta sa nu o mai faca pe viitor; si doi (in primul rand) – indivizii care sunt informati despre pedeapsa efectiva aplicata unor fapte efective. Nicio executie nu isi indeplineste scopul si functia sociala daca nu este facuta in public. Sublimarile sunt posibile (Statele Unite au inlocuit ghilotinarea in piata publica cu executia condamnatilor in camere speciale, in fata unui public restrans; aceasta a fost insa posibila numai pe masura ce mass media a devenit o forta sociala si poate transmite informatii despre executie unei populatii mult mai mari decat o piata publica; sublimarea nu a adus asadar o scadere a impactului, ci o crestere a lui).

Studentii la drept sunt instruiti sa aplice pedepse, nu sa faca dreptate. Sistemul juridic e cladit de asa natura. Judecatile lui Solomon, daca ar mai aparea azi pe vreundeva, prin vreo judecatorie municipala, ar fi desfiintate fara niciun efort la orice curte de apel. Intr-o societate complexa, conceptul de dreptate poate fi, cel mult, izvor de legi. Functionarea justitiei nu se poate baza pe asa ceva. Nu poti popula sectiile de procuratura cu filosofi si nu poti pune antropologii sa scrie legi. Dar poti pedepsi si poti mediatiza asta.

Ratandu-si, in buna masura, rolul de a sanctiona Dreptatea, Justitia este o institutie care se ocupa aprope exclusiv de preventie.

Inflatia ca nano-revolutie


Poti face revolutie cu oameni in strada, cele mai spectaculoase revolutii asa sunt. Cu raniti, cu eroi si martiri. Sau poti face revolutii cu tipografia de bani. Aceste revolutii nu sunt spectaculoase, abia daca fac cateva titluri in publicatiile specializate, dar sunt cele mai numeroase.
Inflatia intr-o economie este definita ca exces de moneda fata de bunurile a caror tranzactie trebuie sa o mijloceasca. Are curbe, din punct de vedere economic, are proceduri, are mecanisme, are diagnoze si prognoze.
Interesanta cu adevarat este doar din punct de vedere social.
In mod normal, “pe economic”, este considerata un viciu al monedei, un defect structural care intervine in circulatia marfurilor pe niste disfunctionalitati ale pietei, pe incapacitatea de prognoza a acorilor economici sau pe nevoia guvernelor de a crea si finanta deficite. Indeobste statul, care este actorul economic care emite moneda, este creditat cu controlul inflatiei si deflatiei, lucru nu intotdeauna adevarat.
Ca mecanism, intr-o explicatie “pop”, inflatia functioneaza astfel (caz limita, cu titlu de exemplu): o economie produce 100 de bunuri cu valoarea “naturala” de 1000 de monede si mai tranzactioneaza capitaluri (imobiliare) in valoare naturala de 500 de monede. Pe piata ar trebui sa existe 1500 de monede prin care sa se efectueze toate tranzactiile. Numai ca la aceste valori, de unu la unu, nu se fac tranzactii, toti proprietarii de bunuri/imobile avand tendinta de a-si supraevalua proprietateatea si de a cere 2 monede pentru o valoare unitara naturala. Pe piata apar asadar si 3000 de monede prin care tranzactile se efectuaza la pretul vizat. Avem o inflatie de 100% si fiecare moneda valoreaza asadar doar jumarte din valoarea ei nominala. La acest palier inflatia este strict o chestiune contabila si moneda actioneaza omogen asupra tuturor marfurilor tranzactionabile. In mod real inflatia nu actioneaza omogen. Pe piata reala apar doar 500 de monede noi care actioneaza diferit asupra bunurilor si capitalurilor, facilitandu-le pe cele mai volatile si “devalorizandu-le” pe celelalte, cel emai expuse fiind capitalurile.
Inflatia e un lucru bun intr-o societate. Desi finantistii vorbesc adesea despre moneda in exces ca fiind “moneda rea”, ei sunt constienti ca pe o piata cu un echilibru perfect tranzactiile ar fi sporadice. In actuala criza economica ceea ce nu functioneaza este exact aceasta “suprafinantare” efectuata de state si banci. Fara moneda in exces, economia devine statica, promisiunile de cumparare/dobanzile prea mici sau prea mari, iar circuitul economic si social tinde spre consolidare a valorilor economice si deflatie.
In mod real, desi statele concep “strategii de lupta contra inflatiei”, inflatia este incurajata in mod permanent si se vizeaza doar stabilizarea ei in limite considerate tolerabile din punct de evdere economic si social. Prin inflatie castiga toti actorii economici activi si pierd toti cei statici. Iar activitatea inseamna, atat in filosofia economica, cat si in cea pozitivist-sociala, progres. Inflatia este asadar mecenismul prin care se dez-osifica o societate, sunt penalizate mostenirile si imobilizarile de capital si sunt valorificate si incurajate tehnologiile si tehnicile economice noi, inclusiv clasele si grupurile sociale prin care acestea se produc. Este, strict teoretic, o mini-revolutie sociala, o nano-revolutie indreptata impotriva establishmentului si a tendintelor acestuia de a deveni inert economic si conservator. Cu cat o economie este mai omogena, “mai perfecta”, cu atat aceste efecte sociale se produc mai eficient, eliminand, ca in SUA, necesitatea unor revolutii “catastrofice” in care decontarile economice de valoare sociala sa se produca intr-un stadiu unic si violent.

sursa foto: royalty free arhivafoto.ro

Curtea Constitutionala, o criza politica la pachet

Din punct de vedere constitutional, aproape toti romanii, inclusiv politicienii si judecatorii, suntem declarati analfabeti. Acesta este pe scurt mesajul transmis de existenta unei Curti Constitutionale. Altfel formulat: avem o Constitutie, un text de lege sfant ca Biblia pentru o natiune. Dar ea trebuie citita, ca Torra, numai de catre cei care pot decide prin interpretare ce scrie si ce nu scrie in ea.
Curtea Constitutionala nu este o inventie romaneasca. Toate statele au asemenea instante supreme care isi pot da cu parerea asupra Constitutiei. In America Amendamentele sunt asemenea surse de drept constitutional stabilite in instanta, in procese contra textului suprem. Curti constitutionale gasim si in statele germane, cu aceeasi mentiune ca membrii sunt juristi de cariera, promovati prin mecanisme profesionale, nu pe suport politic. In Austria, organismul similar este o institutie ceu 80 de functionari, dintre care doar unul este politician.
Nici macar asta nu au inventat romanii: CC controlata politic. De fapt sistemul romanesc este un import nefericit, sinmplificat si mai nefericit, al modelului din Franta. Nefericit pentru ca pune prea mare accent pe numirea politica. In fapt toti membrii sunt numiti politic de catre cele doua camere ale Parlamentului si Presedinte, pe o durata de noua ani, deci dubla fata de un mandat legislativ. Membrii sunt desemnati in cascada, cate trei la trei ani. Rezultatnta este ca peste 6 ani in CC majoritatea o vor avea judecatorii numiti de puterea de azi, desi majoritatea politica se va fi schimbat pana atunci. La fel, pana la anul trecut majoritatea o aveau judecatorii numiti in urma cu 6 ani, de catre PSD care, desi a pierdut puterea inca din 2004, a controlat CC pana in 2010. CC devine astfel un Parlament rezidual in care sunt reprezentate pana la 9 ani partide iesite din jocul puterii. Aceasta este o criza politica “la pachet” intrucat CC se manifesta, in practica, dincolo de prevederea teoretica a independentei politice a judecatorilor, ca o obstructie permanenta a deciziei parlamentare daca reflecta o realitate politica desueta, fie un mecanism de validare automata a legilor guvernului daca membrii CC sunt numiti recent.
Problema este ca “interpretii” de la CC nu citesc doar Constitutia, ci si alte surse de drept constitutional, precum sentinte ale tribunalelor internationale, tratate internationale sau legi interne care sunt uneori contradictorii. Asftel ca orice decizie a CC poate fi argumentata cu surse, chiar si deciziile contradictorii pe spete similare sau lipsa de decizie, ca in cazul suspendarii lui Basescu. Constitutia, la randul ei, este alterata fara a trece prin Constituanta sau printr-un referendum iar partidele folosesc Curtea doar ca pe un soldat din razboiul total de pe campul politic.

Parlamentul “Papusilor rusesti”

Nicu Ilie

Curtea Constitutionala are în acest moment un singur membru: reprezentatul UDMR. Numele persoanelor care ocupa aceste functii nu este important în articolul de fata.

Institutia are, de fapt, noua membri, câte trei reprezentanti ai Camerei Deputatilor, Senatului si Presedintelui. În fapt, ea a fost conceputa (si ar fi fost functionala) în cazul majoritatilor parlamentare nete si al unor continuitati ale majoritatii politice care pareau plauzibile în 1990 si în 2000, dar care s-au dovedit iluzorii. În fapt, azi am obtinut o Curte cu patru reprezentanti PDL, patru reprezentati ai PSD+PNL si un reprezentant UDMR. Formula va ramâne stabila pâna în 2013 când, înaintea alegerilor parlamentare regulare, trei dintre actualii reprezentanti ai PSD vor avea mandatele expirate. Ei ar urma sa fie înlocuiti, daca actuala legislatura îsi exercita întregul mandat, de doi reprezentanti ai PDL si unul al presedintelui. Ei mai pot fi înlocuiti, data fiind vârsta înaintata a unor dintre membrii actuali, în cazul decesului sau retragerii unuia dintre acestia. Astfel, Curtea Constitutionala, prea racordata (prin mecanismele de numire) la puterea politica reala, se comporta practic ca un Parlament tardiv, un Parlament în interiorul unui Parlament, generând un al doilea blocaj constitutional pe fondul lipsei unor majoritati politice clare.

Problema este urmatoarea: durata de viata de noua ani a Curtii, cu numirea politica a câte trei membri la fiecare trei ani, o fac sa semene mai degraba cu Liga Campionilor pentru juristii din partide decât cu instanta suprema a puterii judecatoresti a statului, cum se pretinde. Mai mult, desi prin statut, functionarea ei este dincolo de actiunea partidelor, în fapt judecatorii au dovedit prin deciziile lor ca sunt coerenti cu punctul de vedere al partidului care i-a sustinut. Mai mult, unii dintre judecatori au fost chiar surprinsi de presa în întâlniri cu lideri ai partidelor din care, sa folosesc o expresie, “au emanat”.

Chiar dincolo de abuzurile constatate, chiar în cazul în care Curtea Constitutionala din România ar avea membri roboti, nu oameni, nu fosti lideri ai unor partide, ea are o problema functionala, fiind prea politizata pentru un organism juridic si în perfect contratimp cu puterea politica reala, în cazul de fata. În Franta, de unde s-a copiat modelul, organismul similar are 11 membri, numiti politic, dar din ea fac parte si fostii presedinti ai Republicii, având asadar o coloratura politica limpede, izvorâta direct din votul popular. Mai mult, “judecatorii Parlamentului” nu sunt votati, ci asumati politic de presedintii celor doua camere. Totusi, nici în Franta Curtea nu a fost straina de contestari. Un alt model de curte constitutionala este cel din tarile germanice. În Austria un asemenea rol, de verificare a eventualelor contradictii între Constitutie si legi secundare, revine unui organism cu 80 de functionari, mult mai greu de controlat politic. În sistemul altor state, cum ar fi Italia, curtea constitutionala are si componenta politica, si componenta juridica, parte din membri fiind numiti de consiliul suprem al magistraturii. La fel si în Republica Moldova, unde mandatele sunt de doar sase ani iar judecatorii sunt numiti de catre Parlament, Guvern si institutii judecatoresti. În tarile de drept anglo-saxon, rolul curtii constitutionale este jucat direct de catre Curtea Suprema, componenta politica fiind aproape zero.

Problema doi este ca deciziile Curtii Constitutionale sunt practic parti ale Constitutiei. Interpretând formulari din aceasta, hotarârile Curtii devin izvoare de drept, cu repercursiuni asupra jurisdictiei ulterioare. Ca exemplu amintesc ca în iulie a.c., Curtea a respins în baza articolului 47(2) legea prin care cuantumul pensiilor era diminuat cu 15%. Referirea constitutionala este: “Cetatenii au dreptul la pensie”. În textul Curtii apare conceptul “pricipiul contributivitatii” dedus strict dintr-o lege diferita de Constitutie (19/2000). În aceeasi hotarâre apare si un alt concept care nu este prezent în Legea Fundamentala, acela de “pensie ca proprietate” (având ca argumente spete juridice citate într-un protocol la Conventia Drepturilor Omului). Sunt completari ale Constitutiei care, tehnic vorbind, o altereaza.

Logica unei curti constitutionale într-un stat de drept este aceea de a împiedica Parlamentul sa interpreteze el însusi Constitutia. Pentru asta, în aceeasi logica a statului de drept, exista Adunarile Constituante sau plebiscitul. Temporizarea mare la numirea membrilor Curtii, si durata mandatului acestora, are rolul de a asigura un conservatorism si o continuitate sistemului juridic, de a împiedica un eventual guvern radical sa faca excese. Totusi va împiedica si reforme.

Din punct de vedere practic, Curtea Constitutionala va avea fie un rol pur decorativ (daca va reflecta fidel majoritatea politica din Parlament), fie pe acela de factor de obstructie (daca în CC majoritatea apartine opozitiei). Pentru asta, ea are libertatea de a jongla cu articole din Constitutia României, din tratate internationale ratificate, din legi organice. Mai mult, practica CC ne arata ca nu face doar o analiza tehnica a articolelor de lege, ci si judecati economice, sociale si administrative. Ca exemplu, în cazul legii mai sus invocate, pentru a documenta necesitatea masurilor de austeritate CC a citat raporturi ale Uniunii Europene, acorduri cu FMI, rapoarte ale Guvernului etc., probe care, evident, nu sunt cerute explicit de Constitutie.

În concluzie, data fiind fictiunea neimplicarii politice a unui organism numit politic, precum si numirile în cascada, pe un alt interval temporal decât legislaturile (unele dintre parlamente numind sase reprezentanti, altele numai trei), Curtea Constitutionala devine un ecou inexact al Parlamentului real si al puterii politice obtinute prin vot, retardat temporal, nereprezentativ, afat în concurenta cu Parlamentul real ale carui decizii le cenzureaza sau le valideaza.

Iar în final, partea de filosofie pop: “statul de drept, constitutional” este un concept lansat de Kant pentru care legile erau în concordanta cu ordinea divina, ale carei reguli le reflecta. În practica, pe masura ce conceptul filosofic a luat corp juridic “statul de drept” a fost înlocuit cu “statul politic”, laicizarea înlocuind divinitatea cu majoritatea. Asemenea state pot fi functionale, dar nu si atunci când se bazeaza pe fictiuni ca impartialitatea politica a sefului statului, ales politic, sau a unei institutii cum e Curtea Constitutionala, numita politic. Un asemenea stat decade automat din statutul de stat de drept în cel de stat fictional: autocontradictoriu, nepractic si autodistructiv.