Category Archives: Eseu

Mic tratat de somn

Autor: Nicu Ilie. Articol publicat in Cultura nr.:88 / 2007-09-06 / Sectiunea: Cultura antropologica :

Am adunat, pe estimari, vreo trei mii de revelioane. Minim 300 de insomnii pe an. Nopti petrecute cu prietenii, zeci, poate sute, nopti petrecute singur, cu tigarile, cu teveul sau Internetul. S-au adunat.

Cioran considera ca insomia te scoate din randul oamenilor si te face special. Te orienteaza catre tine si catre… (se putea altfel la Cioran?) moarte. Ca iti da un aer nitscheot. Nu-s cuvintele lui, dar asta zicea.

Eu nu ma simt mai mort noaptea decat ziua. Nu-i privare de somn, nu-i evadare in veghe. E sociologie: schimbul III. E antropologie: nunta, petrecerea. E microbiologie: melatonina. E mister ancestral: glanda pineala. E metafora: luciditatea. E religie: noaptea. E tehnologie: Edison.

Suntem 0,15 la suta. Majoritatea adolescenti. Ceilalti au o singura zinoapte obligatorie: Marea Insomnie, revelionul.

Pentru mine aceea vine si trece. E pe lista celor trei sute de zile. Prima, dar doar in ordine cronologica. A ajuns un fel de curiozitate: uite, nici ceilalti, nici toti ceilalti nu dorm. Uite, in noaptea asta, cei ce dorm sunt 0,15 la suta (nerealist procent, doar de-o vorba). Uite, in momentul asta noi stapanim lumea!

E noaptea-n care am o scuza ca nu dorm.

Adevarul e ca mi-am reglat afacerile (la un mod cam antisocial e drept, dar) de asa natura sa nu mai zica nimeni ca sunt lenes. Muncesc noaptea si nu stabilesc intalniri pentru dimineata. Comunic prin mail si SMS, mai putin prin mess si telefon. E ca si cum as fi plecat din tara, pe o alta longitudine.

In gluma, am experimentat cu ani in urma „Viata Greenwitch“. Imi potrivisem ceasul pe fusul zero al lumii si reuseam, de bine, de rau sa fiu la lucru la ora 10, ora mea. Aveam sefi destepti care stiau sa aprecieze munca dupa eficienta si calitate (spun asta pentru ca nu vreau sa divulg ca aveam o relatie de prietenie cu ei) si care, la o adica, stiau ca daca e de munca plec acasa nu dupa ora Londrei, cum am venit, ci chiar si dupa cea a New Yorkului sau a Japoniei, daca e cazul. Au fost si joburi pentru care am dormit doua-trei ore pe noapte ics cinci zile pe saptamana, spre marele profit al producatorilor de cafea. Trebuia sa ma resuscitez cu cofe-nicotina din jumate-n jumate de ora. Il pierdem, il pierdem, il pierdem – tipa speriat ficatul. Eu deschid gura, spunea falca. Tu toarna, ii spunea mainii. Si asa, pe organism automat, treceau saptamani dupa saptamani in care fiecare weekend era un festival al somnului.

Acum ma amuza ironiile la adresa programului meu. „I-am zis sa sune seara tarziu, pentru ca tu nu esti prea matinal“ e una blanda si cu o anumita candoare. Dar e totusi jenant ca noi, Cei 15 la Zece Mii, suntem considerati cazuri clinice si ca, in ciuda unei cazuistici care arata ca „vindecarea“ se obtine rar, exista in farmacii medicamente pentru „noi“. Sindromul Intarzierii Fazei Somnului, asa ni se spune. „Sindrom“, adica „asocierea mai multor faze clinice recognoscibile, semne, simptomuri si fenomene care sunt strans corelate astfel incat prin identificarea unuia sunt certificate si celelalte“.

Medicii sunt baieti buni, ne salveaza adesea de la dureri nemeritate sau binemeritate, dar cand sunt pusi sa judece lumea, o fac numai pe medie. Pentru ei, Omul Normal e categorie ontologica si nu pot avea conceptul de „sanatate minoritara“. Nu pot, vreau sa spun, sa conceapa ca exista oameni perfect sanatosi care au un alt echilibru al microorganismelor, microfapturilor si microelementelor din corpul lor, valori prea mici sau prea mari pentru sablonul Omului Normal. Pentru ei, orice anomalie e maladiva. Zici ca n-au auzit neam de Darwin si de evolutie. Cu drogurile si cu bisturiul vor sa niveleze specia si sa o inchida in lagarul cromozomilor pe care ii aveam cand s-a inventat microscopul.

N-ar fi trebuit sa le dam somnul pe mana. L-am luat de la popi si l-am dat lor: am sarit din lac in put.

Somnul e o chestie desteapta, si scriu asta chiar la un patru trei’s’unu, cand voi, toti ceilalti, dormiti.

Somnul a revolutionat arta de atatea ori (cu prerenascentistii, cu romanticii, cu suprarealistii) ca putem spune ca e prima forma de arta, deopotriva cea-mai-veche si cea-catre-care. Dar somnul (si de asta data chiar nu e vorba si de vis) este si o impresionanta metoda de socializare. Exista proceduri sociale ale somnului, diferite de la populatie la populatie si de la cultura la cultura. Unii dorm singuri, altii cu sotia sau sotul, altii in grupuri mari. „Programul de somn“ durata, fragmentarea, orarul obisnuit al somnului –, este un alt produs sociocultural caracteristic fiecarei populatii in parte si fiecarei epoci. Somnul este si un mare produs comercial, daca ne gandim la „prime time“, orele de dinaintea somnului.

Este si un intens proiect cultural. Discut de culturi, nu de cultura.

Obisnuim sa vorbim de somn, in civilizatia noastra mondiala si post-crestina, intr-o maniera foarte standardizata, ca despre un produs natural de refacere, cu o durata STASS de opt ore, neintrerupt ca regula, cu fluxuri normate de treceri din somn REM (cu miscari rapide ale globului ocular) in non-REM. „Somnul pana-n 12 reface neuroni“, suna un slogan de consum. Este somnul industrial.

Economia mondiala este construita pe treimea zilei de munca. 8 ore munca, 8 ore somn, 8 ore individ. N-a fost intotdeauna asa. Nu e asta somnul natural. Taranii inca, in secolul al XVIII-lea, dormeau in reprize. Noaptea avea prea multe ore de somn, fie ea iarna sau vara, iar ziua nu era de nedormit. Somnul se desfasura la putin timp dupa apus, cu o pauza de circa o ora noaptea, timp in care era inspectata gospodaria (impotriva animalelor salbatice sau a oricarei specii de pradari), era continuat apoi pana in pragul rasaritului si era completat printr-o siesta de amiaza. Asta in Europa temperata. Era un flux agrar, bazat pe viata, paza si ingrijirea animalelor, diferit de somnul in „suturi“ al omului industrial. Alte populatii, in functie de clima, dar mai ales de „oeconomie“, sistemul gospodaresc practicat, aveau alte fractionari si proceduri. Compactarea programului de somn intr-o unica doza zilnica, intr-o singura „priza“, este apanajul „urbanificarii“, care a urmat revolutiei industriale. Oamenii si-au permis – si au fost obligati –, sa doarma compact: pe de o parte, amenintarile la adresa locuintei s-au diminuat spre disparitie, pe de alta parte, au disparut interstitiile de timp personal integrate in timpul de munca al omului traditional, fie el agricultor, negustor, mestesugar, care puteau fi folosite regulat sau accidental pentru somn.

Astazi avem reprezentari circadiene ale fluxului cerebral care dovedesc existenta unor cicluri ferme de acivitate pentru orice forma de viata, inclusiv pentru om. Asta inseamna flux cerebral, acivitatea hormonala si regenerarea tesuturilor. Etalonul este reprezentat de cianobacteriile care probeaza relatiile proteinice intre somn si zi-lumina. Omul nu ar fi decat o bacterie mult-mult mai dezvoltata.

Ce nu pune in evidenta „somnologia“ este ca fluxul circadian deriva si nu determina modul de viata. Lumina, da, si intunericul, da, sunt modele de semnal pentru un ceas biologic care ticaie in orice fiinta, dar alarma acestuia este setata pentru modul in care prospera individul, nu specia.

Pentru om, dupa Edison si dupa „jealousele“, lumina e o conventie. Iar ceasul biologic e potrivit pentru adaptarea la resurse a fiecarui individ in parte, asa cum o percepe el.

Aceasta a fost o introducere in teoria somnului. Voi reveni cu „a te culca“ (tranzitiv) si „a te culca“ (intranzitiv). 😀

Letargia bufnitei batrane*)**)

De 50 de ani filosofia a murit sau e cataleptica. Ultimele contributii relevante au fost cele din analiza limbajelor complexe, cu aplicabillitate in cibernetica. Se poate deci spune, fara a fi complet superficiali, ca scopul final al filosofiei a fost aparitia computerelor, indepartarea gandirii de om, externalizarea sa.

Dupa anii 50 nu mai avem filosofi si nu mai avem opere filosofice. Campul insusi al explorarillor teoretice s-a mutat spre stiinte si teorii mult mai compacte, iar explorarea analitica a sensurilor antropice ale stiintelor are in fata un teritoriu atat de vast si de complex incat, in lipsa unui “software filosofic”, e descurajator pentru eforturile solitare ale unui om sau ale unei scoli.

Un ultim teren al “contributiilor filosofice” este cel din preajma stiintelor sociale. Marxisti si “crestinisti” gasesti la orice moment, oameni capabili sa treaca intreaga experienta umana prin concepte si morale neotomiste, dovedindu-si eruditia… si atat. In fapt, nici Marx, nici Cristos nu mai pot spune lucruri noi unei societati pe care au cladit-o, dar care i-a epuizat. Problematica pe care intelegerea sau intelepciunea ar trebui sa o negocieze in zilele noastre le este complet straina si de neinteles vechilor intemeietori de doctrine. Punel-l pe Kant sa-si aplice “ratiunea practica” intr-un studiu al telecomenzii! Pune-l pe Socrate sa interpreteze un talk-show de la Realitatea! Pune-l pe Heraclit sa extraga apa din gaurile negre!

A mai fost un moment de pauza mentala a omenirii, in epoca scolastica si… in mileniul care a precedat-o. Deci sa nu luam lucrurile in tragic. Probabil prin 3500 a.d. un militar american sau nord-coreean, aidoma lui Descartes, va gasi o cale sa reintroduca ratiunea si umanismul printre polimeri, nanoroboti si clone. Dupa el vor urma si altii.

Pana atunci nu ne ramane decat sa dam citate din Wittgenstein si Kierkegaard, sa mai pilim putin la Saussure si Bergson si sa ne mai luminam cu cate o “adumbrire” din Heidegger. Si sa ne incaieram intre noi pe teme ca Nietzsche, Mahomed si Marx. Eternul Marx.

___________________________

*) Nici titlul, nici articolul nu are nimic a face cu Ion Iliescu si porecla sa de Bufnita batrana.
**) Este vorba de bufnita Atenei care nu are nimic in comun cu Palatul Cotroceni.

Huminternetul sau Despre cum e cu putinta ceva vechi

articol publicat in revista Cultura, in dosarul Internet pentru literatura.02. Vezi si blogul revistei
Tema dosarului este modul in care literatura poate coabita cu internetul, ce are de facut, ce dificultati si oportunitati pentru piata de carte au aparut in contextul noilor tehnologii.

Unu la mana: literatura poate fi servita de noile arte, nu e in mod necesar victima. Zilele astea, seria Twilight a devenit best sellerul mondial, cu un suport film si new media impresionant. Sigur, vorbim de un alt fel de literatura.

In ceea ce priveste productiile de arta literara, ar fi absurd sa ne dorim ca vreo opera sau site cu productii literare sa tina primul loc in trafic.ro. Nici pe hartie, publicatii ca Literatorul sau Ramuri nu s-au batut vreodata cu Gazeta sporturilor sau Cancan.

Obiectiv vorbind, cartea de hartie are multe lucruri sa reproseze internetului. Dar criza ei nu a inceput cu Apple sau Bill Gates iar problemele ei de adaptare sunt numeroase si greu de solutionat. In mod paradoxal, ceea ce ucide cartile este chiar iluminismul pe care ele, candva, l-au provocat. Democratizarea societatilor, alfabetizarea in masa si tehnologiile de entertainment, propunand o cantitate uriasa de opere de o intensivitate diferita, au dus la portionarea pe nise din ce in ce mai destructurate a publicului de carte. Si mai nociv a fost acel efect al antiimperialismului care a stipulat ca superioritatea culturii franceze in fata celei malgase e o prejudecata si ca perspectiva culturala trebuie sa fie una egalitarista. Efectul naspa a fost ca orice subcultura a capatat acelasi respect si acelasi disrespect in cadrul populatiei modale si ca a disparut chiar aspiratia spre intensivitatea culturala. O doamna Bovary azi nici macar nu mai incearca sa imite vreun orizont de cultura sau civilizatie, ei fiindu-i suficienta cultura-manea din care provine.

Un alt suport de care se bucura cartea, pe langa respectul public, era cel al mecenatelor. Aruncata intr-o economie de consum, pusa in Kaufland intre reviste glossy si papetarie, cartea este un ostatic de lux cazut cumva intre curba cererii si cea a ofertei. Ea nu este capabila, si nu poate fi, sa se intretina economic fara ajutorul stipendiilor de care a beneficiat de pe timpul lui Virgilius si pana la Sadoveanu si Preda.

Ca importanta, abia al treilea suport al cartii este hartia. Abia aici, abia pe acesta il poate sau nu il poate inlocui internetul, CD-ul, DVD-ul, LCD-ul. Iar abundenta de initiale tehnice care a invadat spatiul public a adus alte probleme specifice, greu solubile si ele. Primul ar fi dificultatea protejarii dreptului de autor. Internetul, asa cum e el azi, e un gigantic folclor. Nici macar colosi economici ca Ted Turner sau MTV nu isi pot proteja satisfacator drepturile intelectuale pe care le detin. (Bube in legislatia internationala, plus un posibil conflict cu drepturi ale omului, nu detaliez). Cum ar putea un debutant sa se protejeze impotriva piratarii?: doar producand chestii prea putin interesante, care nu merita piratate.

Problema doi cu suportul digital este vizibilitatea. Mediile digitale sunt ca niste animalute sepia: dotate cu inteligenta, colorate cand cameleonic, cand strident, capabile de multe lucruri surprinzatoare dar cu un creier greu de localizat si lipsite de coloana vertebrala. Google este in acest moment singurul vehicol mondial si singura calauza in transbordarile dintr-o parte in alta a internetului. Dar nici Google nu este o coloana vertebrala, ci un intestin al marelui organism tentacular. Toate directionarile SEO (ale motoarelor de cautare si ale Google care este cel mai cel) sunt unele de analiza cantitativa a traficului inregistrat. Nimic despre valoare, nimic despre calitatea umana a utilizatorului. Orice posesor de calculator e un vot. Iar in lipsa unei interpretari inteligente si axiologice a traficului (o sa scriu o chestie rautacioasa), tehnologia se poate reproduce doar pe ea insasi, nu poate produce valoare. Ca sa punctez mai clar rautatea: tehnica e o cutie craniana, nu un creier.

Cum ar putea capata vizibilitate o mica productie intelectuala? Cum s-ar putea ea distinge ca un nucleu de interes in acest internet nevertebrat si locuit de prosti? Singurul raspuns posibil in acest moment este: prin cartelizarea celor interesati de valorile clasice, printr-un Huminternet (Human Intelligence Internet), un net selectat (credibil) de oameni. Doar prin concentrarea interesului, masa de oameni interesati de literatura poate deveni relevanta si din punct de vedere SEO, iar artele pot capata (o oarecare) vizibilitate. Posibilitatea e insa una prea putin practica, dat fiind ca o asemenea cartelizare nu ar tine cont de criterii estetice, generatii, interpretari, bisericute, cercuri.

Asta la o analiza programatica. La o analiza tehnica, vad ca literatura si artele traditionale subutilizeaza toate debuseele de care ar putea beneficia, fie ca e vorba despre unelte tehnologice sau economice: ratingul superior acordat de motoarele de cautare siteurilor din categoria arta-cultura, sponsorizarile din partea marilor, micilor companii si ale persoanelor particulare, existenta unor organisme seculare ca ministere, muzee, biserici si institute. Chiar daca e mic, avantajul etatist creat pentru cultura ar putea fi unul semnificativ daca el n-ar fi consumat in naivitati economice, sterilitati tehnice si fripturisme.

Am pastrat pentru final un aspect de analiza programatica. Este vorba de dispretul oamenilor de cultura pentru, cum ar zice Harry Potter, “incuiati”. Cultura si arta, cartile, ideile, nu mai pot alege sa stea intr-un loc al lor, pe un piedestal de unde sa vina sa le ia unul si altul, cine ajunge sau trece pe-acolo. Ideile trebuie sa aiba o atitudine proactiva. Trebuie gasite si trebuie inventate punti cu populatia modala fara de care parnasianismul actual nu e numai falimentar, ci si vicios. Pentru ca daca ideile se substrag din uman, refuza sa serveasca umanul, e un colaps al civilizatiei, nu doar al culturii.

Ca sa raspund intr-un final si temei acestui dosar despre cum internetul poate ajuta literatura: portaluri culturale credibile (unul-doua bucati), incurajarea unor platorme mai protective cu drepturile de autor (ex. e-paper), coalizarea unor publicatii din nisa culturala (rivale in interiorul ei), promovarea unei etici financiare (reguli de buna purtare, cum ar fi un click pe reclama de pe siteurile culturale). Plus pasi facuti si maini intinse spre populatia modala, in special spre adolescenti.

Si acum un “the end” sententios: cartea de hartie e dusa. Obiectual si functional, ea e legata de nevoile sociale ale evului mediu (pe care le-a reflectat Guttenberg) si de posibilitatile tehnice ale primei industrializari. Cartea va fi peste 20 de ani ca un timbru sau ca un talger de argint: un obiect gustat doar de colectionari. Se va vorbi atunci despre arta tipografica. In ceea ce priveste arta literara, singura ei sansa e gasirea unei cai de a coabita cu internetul.

NICU ILIE, DTP, jurnalist, webmaster

vezi toate materialele din cadrul acestui dosar: partea 1, partea 2

Internetul trimite artistii la cersit

Civilizatia la pragul P2P

Pentru ce sa platesc 20 de lei pe albumul unei trupe care face play-back? Daca aia doar dau din gura pe fundal, mi se pare normal ca si eu doar sa flutur banul. Si e oarecum normal sa furi o melodie de pe Internet daca, la randul lor, trupele isi fura una alteia melodiile…

Nicu Ilie
blog.nicuilie.eu

Nu sunt opiniile mele, ci unele furate de pe un forum unde se dezbatea o tema legata de pirateria pe Internet. Cifrele, cu care n-o sa va plictisesc pentru ca nici nu concorda intre ele (vezi siteurile FBI, Fnac, wiki, agentiile de stiri si politiile nationale; fiecare lucreaza cu alte cifre si alte estimari), arata ca fenomenul pirateriei este starea normala a Internetului, nu exceptia.

Scurta istorie

Hai sa incercam explicatii! Intai, cele logice, date de politisti: din cauza ca Internetul este un fenomen mondial, nu poate exista asupra lui o jurisdictie categorica si omogena. Altfel spus, acum, cand v-ati plugat browserul pentru a ajunge pe acest site, ati iesit deja din tara pentru ca hostingul blogului meu este asigurat de un server din State. Apoi, tinand cont ca DNS-ul este „.info“, sunteti in legislatia transnationala. Sa presupunem ca accesati din Romania acest site. Simpla conectare implica norme de drept din Romania, SUA, dreptul international si normele specifice statului Texas (in care se afla serverul). Daca aveti Internetul de la una dintre companiile internationale prezente si in Romania, aceeasi conectare se mai supune si reglementarilor comunitare europene, precum si celor din Italia, Grecia, Franta, Germania sau Ungaria, tari in care se afla cartierul general al companiilor respective sau servere nod in comunicatia satelit-DNS. Un adevarat cocteil juridic.

Dar eu nu fac piraterie pe acest blog.

Cine face piraterie isi inregistreaza domeniul intr-o tara care nu are legi privitoare la Internet sau nu are posibilitatea sa le controleze. Un bun exemplu este Tokelau, mai cunoscuta internautilor prin codul ei digital „.tk“. Apoi: serverele cu fisiere suspecte sunt de regula gazduite in tari unde accesul si controlul este dificil sau imposibil: India, Birmania, Hong Kong, China etc. FBI, care este paznicul oficial al Internetului, se vede in imposibilitatea de a-si impune acolo punctul de vedere.

De observat si ca Internetul este considerat de americani o chestiune de drept intern (alocata deci organismului federal de combatere a criminalitatii), nu de drept international, caz in care CIA si NSA ar trebui sa fie abilitate. Este singura situatie in care FBI poate avea jurisdictie dincolo de granitele Statelor Unite.

Am trecut, asadar, in revista pirateria nesimtita, ostentativa, pe fata. Demna mai mult pentru locuitorii din lumea a treia.

In lumea civilizata, pirateria traieste pe ruinele Kaaza. A fost un scandal celebru in SUA atunci cand a fost demontata prima retea de conexiuni peer-to-peer. Chiar si acum persista inca indoiala daca, la ora respectiva, FBI avea dreptul legal sa intervina. Chiar si astazi, prevederile normative se pot aplica doar cu mare dificultate in acest domeniu. Despre ce este vorba?

In sistemul standard de descarcare de fisiere (legale sau ilegale, nu conteaza), utilizatorul de Internet se conecteaza la serverul sau reteaua de servere pe care este incarcat fisierul si-l descarca de-acolo. Sursa este asadar punctuala, precisa, iar utilizatorii se conecteaza intr-o retea radiala la sursa respectiva. In sistemul peer-to-peer (ex. DC++, torrent), prescurtat P2P, serverele au doar rolul de a tine liste ale fisierelor propuse pentru descarcare in timp ce acestea sunt fizic gazduite pe calculatoarele celor care le pun la dispozitie. Atunci cand un utilizator descarca un fisier, o face direct din calculatorul unui alt utilizator, fara a mai trece macar prin server. Mai mult, softurile evoluate P2P permit ca descarcarea sa se faca simultan de la mai multi useri, care pun in comun fisiere similare.

Complicatiile juridice devin astfel si mai importante pentru ca, practic, nici unul dintre utilizatori nu pune la dispozitie intregul fisier, pentru care are sau nu are drepturile de autor. Fiecare pune la dispozitie fragmente de fisier care nu pot fi folosite daca nu sunt completate cu alte fragmente complementare. Mai mult, retelele P2P fiind adesea transnationale, accesarea unui torrent poate implica si 30 de state, cu jurisdictiile lor.

O alta consideratie tehnico-juridica este legata de insasi situatia Internetului. Acesta se confunda cu reteaua internationala a calculatoarelor conectate. Dar, in fapt, este o insumare de retele regionale, dedicate, securizate etc. Celula de baza a Internetului este constituita din mici retele cu 2-10 calculatoare interconectate, deschise sau nu spre reteaua globala. Asta face ca legislatia sa devina fluida inca din start, pentru ca acele calculatoare pot fi proprietatea mai multor persoane sau a unei singure persoane. Asemenea diferentieri au fost pana acum imposibil de digerat de catre organismele legislative din diverse state, care au preferat fie reglementari generice, fie reglementari absurde. Conform legislatiei din mai multe tari europene, ar fi ilegal sa-mi transfer anumite fisiere de pe calculatorul meu pe laptopul meu prin reteaua pe care o am acasa. Conform altor legislatii, este interzis sa imprumuti unui prieten un DVD cu film, muzica sau soft, in timp ce acelasi lucru este permis in privinta cartilor.

Pentru ca nu pot controla la un mod decent fenomenul, legislativele incearca sa-l interzica global. Nu in speranta de a-l desfiinta, dar pentru a gasi motive de sanctiune aproape impotriva fiecarui utilizator.

Si mai scurta istorie

Cum s-a ajuns intr-o asemenea situatie? Explicatia nu este nici juridica, nici politieneasca, ci tine de economia politica.

Produsul de arta a fost, intotdeauna, in decursul capitalismului un punct vulnerabil. Care este valoarea in bani a unei valori artistice? Nici Adam Smith, nici Marx nu s-au concentrat asupra fenomenului. Totusi: cat face o capodopera? Cel mai scump tablou vandut in lume e un Pollock. E Pollock cel mai bun artist al lumii?

Astazi, nici valoarea in bani a banului nu mai este un concept atat de stabil si operational. Dar valoarea financiara a operei de arta nu a fost niciodata aglutinata in sistemele de gandire economica. Si, daca banul s-a autodefinit prin crize economice si politice (banul-aur, banul-munca, banul-petrol, banul-drept de utilizare, banul-emotie*, banul-limbaj**), nu putem sa trecem cu vederea implicarea sa in crizele artelor si in accelerarea curentelor artistice.

Economia operei de arta nu beneficiaza insa de un studiu sistematic. Si astfel, intr-o civilizatie care a monetizat intreaga realitate (pana si speciile pe care de disparitie au mercurialul lor!), arta a ramas oarecum pe dinafara. Amintesc aici cazul Brancusi vs. Vama americana, celebrul proces castigat de artistul european si care a determinat o schimbare radicala in legislatia vamala mondiala. Artistului i se interzisese importul temporar in SUA, pentru o expozitie, pentru mai multe variante Pogany si mai multi cocosi, vamesii considerand ca, dat fiind numarul mare de copii, ar fi vorba de un produs industrial, nu de unul artistic.

Daca insa fiecarei lucrari i se poate negocia, stabili, licita un pret de catalog sau unul de utilizare, capitalismul este total pe dinafara in ceea ce priveste productia operei de arta. Bun: faci investitiile. Ai mijlocul de productie: artistul. El trebuie sa produca atatea capodopere in atat timp. Niciun contabil nu ar inghiti un asemenea rationament, cel putin in privinta artelor primare. In privinta artelor complexe (film, dar si teatru), pornindu-se de la un scenariu verificat deja axiologic, un decorator confirmat deja si de alte ingrediente deja certificate, capitalul poate avea un cuvant de zis. Programabilitatea profitului este insa si aici la limita. Dar in privinta artelor primare – plastica, literatura – nicio banca nu are linii de credite pentru realizarea de capodopere. Niciun fond de investitii nu se baga. Asiguratorii mai degraba ii asigura picioarele lui Beckham, decat mana lui Baselitz.

Artistii traiesc in nise economice create de stat sau de organizatii informale. Mecenatul, activ sau depersonalizat juridic la rangul de sponsorizare, este si astazi o componenta vitala pentru subzistenta artelor. Asta, in timp ce solutia care ar fi logica din punctul de vedere al capitalului ar fi ca pictorii sa deseneze pe un colt al panzei sigla firmei de la care a luat bani!

In Romania, de exemplu, literatura a fost creata prin Fundatia Regala, in interbelic, si sustinuta de guvernul comunist dupa aceea. Din 1990, nimeni nu a mai alimentat financiar coerent sistemul, si asta se simte.

Ar mai fi multe de zis: ca adesea artistii au si meserii comerciale (jurnalisti, publicitari, pedagogi etc.) si fac arta, practic, ca hobby. Ca, atat timp cat capodopera nu poate fi programata, ea nu va putea fi investitie; si ca lucrurile nu s-au schimbat radical din vremea Dinastiei Ming, cand vasele chinezesti de o mare frumusete erau preparate, erau coapte cate 30 intr-un cuptor, se alegea unul dintre ele, cel mai frumos, iar restul erau sparte.

Care ar fi retributia cuvenita pentru Cartarescu sa scrie un roman cu care sa dea lovitura? Daca il intreb pe Marius Chivu, va spune un pret. Daca il intreb pe Mihai Iovanel, va spune altceva. Daca nici criticii nu pot monetiza, nici contabilii, o anume valoare artistica, cine o poate face?

In arte nu exista contracte colective de munca. Si, atat timp cat acestea nu vor exista, arta va trai intr-o nisa a capitalului.

Incredibil de scurta istorie

Ce e interesant acum este ca epoca digitala nu mai face deosebire intre arta si soft. Toate sunt productii intelectuale, toate sunt pe un singur taler al balantei. Toate au un singur articol de lege. Toate au aceleasi reguli de protectie. Visul dintotdeauna al inginerilor!

Intre un site in flash facut de Dobreperun Media si un tablou de Dali nu mai e nicio diferenta de jure.

Pragul P2P sau Iluminismul salbatic

Dincolo de a fi o chestiune tehnica sau o problema juridica, P2P constituie momentul de radicalizare a raportului dintre capital si opera de arta (nu voi lua act de omogenizarea productiilor intelectuale propusa de legislatie).

Spre deosebire de epocile anterioare, cea digitala a pus la indemana consumatorilor nu doar accesul, dar si multiplicarea si distributia. Acum 30 de ani, asa ceva era de neimaginat. Ca sa faci copii ale unei carti, trebuia sa-ti iei tipografie. Ca sa faci copii ale unei picturi, trebuia sa fie ceva de capul tau.

Aparitia calculatorului, marirea exploziva a capacitatilor de stocare si diversificarea acestora, aparitia suporturilor optice au creat mediul in care consumatorul s-a transformat in utilizator, el avand capacitatea tehnica de a industrializa productia de tip intelectual. El o poate, tehnic, copia, modifica si redistribui, si chiar face acest lucru.

Prima victima a fost fotografia. A urmat muzica si filmul. Apoi, celelalte arte, tot prin intermediul fotografiei, care trece acum printr-o „inflatie“ datorata aparitiei camerelor digitale.

Asta e efectul P2P in care utilizatori necunoscuti intra in contact si schimba fisiere cu continut artistic fara a-si transmite unul altuia nicio informatie legata de respectivul obiect, nicio impresie, fara a se prezenta macar intr-un complet anonimat.

Posibilitatea tehnologica a intalnit un urias orizont de asteptare. Toata lumea vrea sa aiba accesul la categorii specifice si calitati specifice de arta. Accesul la aceasta a fost insa, in toata istoria lumii, restrictionat. Pentru prima data, computerul si Internetul creeaza asemenea posibilitati.

In epocile precapitaliste, accesul la bunurile de prestigiu (in care se subsumau si produsele artistice si de artizanat) era un atribut al factorului de putere. Artistii erau cumparati cu privilegii sau donatii. In capitalism, bunurile de prestigiu au fost segregate, si toate produsele tehnice au migrat spre ieftinire (monetizarea devenind surogat al factorului de putere) si generalizare. In cazul automobilelor, de pilda, s-a trecut de la un automobil la 500.000 de locuitori la un automobil la 6 locuitori. Pentru categoria tehnica este asadar mai indicat sa folosim termenul englez „comoditati“. Electricitatea, trenul, avionul, locuintele, calculatorul. Pentru „comoditati“, acest lucru a fost posibil pentru ca ele aveau caracter reproductibil. Ele, efectiv, pot fi reproduse intr-un numar nelimitat de exemplare, si daca exista mai putine Ferrari decat potentiali soferi de Ferrari se datoreaza nu incapacitatii de productie, ci efortului de limitare a productiei pentru asigurarea unei valori marginale cat mai mari.

La Ferrari, asadar, caracterul de marfa rara se creeaza artificial, nu in virtutea regulilor jocului. Operele de arta sunt insa obiecte rare. Ferrari vrea sa-si pastreze masa specifica de cumparatori bogati. Operele de arta se adreseaza insa unui public educat. Bogat sau nu. Un alt punct in care valoarea economica nu se suprapune in mod necesar cu valoarea pietei.

Pentru prima data, computerul, cu stocajele optice si cu Internetul, a facut posibil fara limitari tehnice accesul la produse artistice. Intregul comert cu opere de arta este pe cale sa scape de sub orice control. Tinde sa se desfiinteze ca activitate comerciala. Efectul asupra creatorilor pare ca va fi unul catastrofal.

Regula economiei de piata este ca produsul sa fie platit de consumator. Daca acesta nu va mai plati si, ca intr-un iluminism salbatic, va avea acces la orice opere isi doreste, clasa artistilor profesionisti este serios amenintata. Exista cineva capabil sa preia finantarea? Mari corporatii care sa amplaseze vreo reclama virala in chiar opera de arta creata pentru a fi piratata? Companiile din Internet care sa ofere servicii de arta laolalta cu casute de e-mail? State? Organizatii informale?

Altfel spus: cine are astazi un computer conectat la Internet are si motivul si mijloacele sa faca piraterie. Iar daca toata strategia guvernamentala va fi aceea de a face o plasa juridica prin care oricine se poate strecura, pe viitor creatia calificata de arta se va autodesfiinta si tot ce vom avea de-acum incolo vor fi filmulete youtube.

*) v. Scoala de la Chicago

**) ex.: banii digitali. Neteoretizat inca.

via Cultura, via Ghimpele

Exportul de civilizatie

Nicu Ilie

Incep pentru a cincea oara sa scriu acest text: si nu din vina mea, ci a lui Lenin. El a fost inconsecvent, prost si rau intentionat atunci cand a impus termenul de „imperialism“. I-a dat prea multe sensuri, a facut trimitere la prea multe realitati incongruente, l-a simplificat, daca a avut nevoie, sau l-a complicat dincolo de orice corelatie cu faptele pe care incerca sa le explice. „Imperialism“ e conceptul de ganditor al lui Lenin. Platon are ideea, Leibniz monadele, Marx capitalul, Lenin imperialismul.

O prima varianta a acestui text incepea: Cine e regina in Jamaica? La o asemenea intrebare gandul te poarta intai spre fanii lui Bob Marley si abia apoi spre Elisabeta a II-a. Regina Marii Britanii are 16 coroane diferite, toate apartinand unor state independente, si este, de asemenea, recunoscuta formal ca sef al statului in alte 37 de tari, majoritatea lor foste colonii britanice, dar si in Mozambic, care a apartinut portughezilor in era coloniala.

O a doua varianta incepea: Intre harta ONU si harta NATO diferenta e de gama coloristica. Pentru a desena ONU OK iti trebuie o paleta de 256 de culori. Pentru NATO si 5 sunt prea multe. N-o sa va plictisesc cu reguli din cartografie, nici cu istoria postcoloniala, desi as fi tentat. O sa va plictisesc doar cu ceva matematica elementara: reductia. Pe glob sunt 192 de state independente. Dintre acestea 53 apartin Commonwealthului, organizatia mondiala care are grija de ruinele fostului imperiu britanic. Raman 139. Scoatem din cauza inca 53 de state membre ale francofoniei. Raman 86. Scadem apoi membrii CSI. Raman 74. Mai putem scadea tarile din Africa in care Euro (ca succesor al francului francez) este moneda oficiala. Cele in care engleza, spaniola, portugheza sunt limbi oficiale, limbi nationale sau lingua franca. Mai scadem teritoriile in care exista baze permanente ale Legiunii Straine si ale puscasilor marini. Lumea poate fi prea larga sau prea ingusta, depinde ce criterii ii aplicam.

O a treia varianta incepea: Imperialism este astazi un termen urat. Suna rau, are sclavagism in c.v., are masacre, are ceea ce am numi astazi crime impotriva umanitatii. El este totusi un termen contextual: romanii l-au inventat pentru ca aveau oroare de regi. Azi regii sunt ok, putem trai cu ei, sunt 46 de coroane in lume. Si in intreaga lume avem un singur imparat, cel de la Tokio. Totusi, „imperialism“ este un termen cu semnificatii mult mai puternice si mai actuale decat cel de „regat“.

Cea de a patra varianta dezvolta ideea: Nici un stat din lume nu mai pastreaza azi titulatura de imperiu. Ultimele imperii au disparut in secolul 20: cel portughez a disparut formal abia in 1999 cand a fost cedata Chinei regiunea Macao. Alte imperii au aparut si au disparut in douazeci de ani (Imperiul Centrafican al lui Bokassa – o gluma macabra din Ciad), dar secolul trecut a ingropat si imperii de traditie precum cel britanic, cel francez, cel tarist.

In fapt, „imperialism“ e un termen care ii apartine lui Lenin. Dezvoltat pe la 1500, termenul avea o semnificatie pozitiva, de maretie a civilizatiilor europene care se extind, asemenea marii Rome a lui Cezar, peste natiunile mai putin civilizate. A capatat o nuanta negativa atunci cand britanicii l-au folosit pentru a condamna autoritarismul lui Napoleon. A fost preluat de criticii industrializarii, care l-au completat cu o nuanta economico-sociala si a fost desavarsit de Roza Luxemburg si Lenin. La Marx exista unele fundamente ale conceptului, in analiza pe care o face relatiei dintre India si industria britanica, dar autorul Capitalului nu a folosit termenul. L-a folosit insa un socialist englez, John Atkinson Hobson, care a publicat in 1902 o lucrare critica de economie politica cu titlul „Imperialism: un studiu“. Alaturata altor carti in care aborda expatrierile de capital si in care studia razboiul anglo-bur din Africa de Sud, psihologia industriei sau problema somajului, teoria sa – ca imperialismul nu este fundamentat de vreo mandrie nationala, valori culturale sau religioase, ci doar de nevoia unei oligarhii economice de a-si exporta si rentabiliza capitalul – a fost una care l-a transformat intr-o sursa de inspiratie pentru rosii.

Trei sunt autorii comunisti care au scris intr-un mod memorabil despre acest concept – si toti trei modesti ca analisti economici: Lenin, Trotki si Luxemburg. Cartea Rosei Luxemburg, „Acumularea Capitalului“, a aparut in 1913. Comunista din Germania interpreta capitalul ca fiind in permanenta preocupat de productie, dincolo de puterea de consum a populatiei pentru care initiaza productia si, in consecinta, este nevoit sa subjuge noi piete, noi populatii, pentru a distribui surplusul. Simplismul unui asemenea punct de vedere, care nu tine cont de verticalitatea industriilor, de utilitatea finala si de impactul productiilor asupra calitatii vietii nu mai trebuie dovedit, ci doar notat. Lenin a abordat si el teoria in cartea sa din 1916, „Imperialismul, cel mai inalt stadiu de dezvoltare a capitalismului“. Pentru Lenin totul se mixeaza: capitalismul monopolist, exportul de capital, colonialismul, razboaiele dintre puterile industriale, exportul de sisteme politice, dominatiile culturale. Toate au una si aceeasi explicatie: nevoia trusturilor de capital de a nu intra in concurenta industriala pe teritoriul propriu si de a face debusee in alte regiuni ale lumii*. Pentru el totul este capital pus in miscare si, atunci cand in calitate de sef al Uniunii Sovietice va anexa republicile caucaziene, va spune ca o face pentru a le proteja de atentia imperialista a puterilor occidentale. Urmandu-l pe Lenin, propaganda comunista a anexat termenul de imperialism oricarei realitati politice, economice si culturale care nu era in concordanta cu comunismul.

Conceptul este, asadar, in mare parte compromis. Lui ii lipseste, inca, o definitie pertinenta, tocmai pentru ca i s-au dat prea multe sensuri – toate sensurile negative ale geopoliticii. O atare definire ar fi: sistem de productie in care cureaua de transmisie a mecanismului economic este statul. Sau: Civitas (respublica) in machina. Sau, cum spunea Eric Wolf, „relatia dintre comert si steag“. Totusi, n-am epuizat decat sensul livresc, propagandistic, al termenului.

Realitatea excede complet reductia la economic. Este drept ca imperiul-etalon al teoreticienilor imperialismului, Coroana Britanica, s-a dezvoltat la nivel global concesionand jumatate de glob Companiei Engleze a Indiilor de Est. Este adevarat ca multe provincii si colonii britanice au avut ca sefi al statului contabili. Dar Europa imperiala (si se vorbeste, cu un oarecare fundament, de Imperiul American fondat in 1935**), a exportat – pe langa bunuri de consum plus religie – si tehnologii, si idei politice, si drepturi ale omului, si literatura, si estetica, si arhitectura, si bunastare, si sisteme juridice. Daca actualitatea conceptului pare sa se fi mutat de la imperialism la globalizare, sa nu uitam totusi ca si ecologia este un concept globalist. Conceptul de patrimoniu mondial, valorizarea internationala a unor capodopere locale din Birmania, Tibet, Bali sau Chile sunt tot un efect al fenomenului de export de civilizatie care a insotit sau a facut parte din colonialism-imperialism-globalizare. Cursul nu a fost niciodata univoc, dinspre Europa spre „populatiile fara istorie“, ci unul de schimb complex, pictura europeana fiind afectata radical de arta orientala in schimbul care a urmat Razboiului Opiului. Coloristica vie, tipatoare, a nativilor din America Latina a fost si ea definitorie. Europa a invatat si mode, si moduri de viata, de la consumul de ceai, tutun si cafea, la marile revolutii gastronomice. Fenomenul imigrationist, care schimba astazi componenta etnica a statelor dezvoltate, este sau a fost pana de curand strans corelat cu „sferele de influenta“ stabilite in secolul 16 sau in secolul 20.

Colonialismul nu trebuie redus la industrie si nu trebuie uitat ca globalizarea e o autostrada cu dublu sens. In rest, ne putem juca oricum cu termenul de imperialism: stergandu-l cu radiera pe Lenin sau nu.

__________________________________________________________
* Astazi tarile se lauda cu investitiile straine atrase. Este un indicator al credibilitatii internationale.

** In baza Actului de Asociere Statala dintre SUA si Filipine prin care celor din urma li se garanta protectoratul amical. Alte state, independente sau nu, au semnat ulterior acest act de asociere cu SUA, intre ele Micronesia (1986), Palau (1994), Insulele Marshall (1986), Puerto Rico (1952) si Insulele Mariane de Nord (1986).

Articol aparut in revista Cultura in cadrul dosarului “Imperialism”

Elitismul unui top

de Nicu Ilie

Astazi sa vorbesti de elite inseamna sa dai un aer neonazist unei discutii. Pana la urma asta e tot ce ne ramane din doctrinele politice si istoria secolului xx: ca elitismul e nazism si prostismul comunism. Iar noi, ca democrati…

Nu putem fi nici una nici alta. Totusi, nimic mai democrat decat topul. El se bazeaza pe vot. Al celor si numai al celor care sunt interesati sa il dea. Cu simpla legitimitate ca vor sa participe. Pe criteriile sau pe lipsa de criterii aleasa de participanti.

De ce par insa topurile niste glumite? Doar pentru ca aloca o cifra unei calitati?
S-a spus ca Nichita nu e superior lui Eminescu si nici Da Vinci lui Dali. In lumea oamenilor de calitate este imposibil sa argumentezi o asemenea propozitie, dupa cum e imposibil sa argumentezi contrariul. Punandu-le cifre si supunandu-i la vot, o faci insa fara nici o dezbatere. 7,62 din 5400 de votanti vs. 8,33 din 3400 de voturi. Avem un castigator. Oricat de stupida i-ar fi mecanica, votul este insa o forma de hermeneutica functionala. El da nota (cu toata polisemia posibila acestui termen) perceptiei noastre, temporal contextualizata si relationata la frecventa de consum a unor (anumite) opere de arta despre autori/actori inchisi in istorie dar care continua sa semnifice.

Contextul a fost acutizat in ultimele decenii prin explozia comunicationala adusa de internet. Acum gasesti orice, mai putin ce te intereseaza. Informatia e inutila fara clasificari, sortari si selectii. Exhaustivitatea este inutila daca nu este directionata.

Criteriile de relevanta google sunt un model al acestui mix: exhaustivitate si vot. Google inghite orice ii propui: un nou site, un nou blog, legal, ilegal, moral dupa orice sort de criterii sau nu. Abia in ultimii ani, dupa 9/11, a inceput o oarecare selectie si numai una deosebit de explicita. Nu mai poti gasi, ca inainte, la o simpla cautare “Cartea de buzunar a teroristului” sau “cum sa faci o bomba acasa”. Exhaustivitatea motorului de cautare ramane insa o premisa ce nu poate fi negata iar utilitatea sa e de necontestat. Pentru a afisa mia sau milionul de rezultate afectate unei cautari, motorul foloseste un top statistic in care fiecare accesare a unui link se constituie intr-un vot care va plasa linkul respectiv mai sus in lista unei cautari ulterioare pe acelasi cuvant cheie. Criteriile sunt mai multe dar nu vreau sa descriu google ci conexiunea dintre top (ca selector, filtru de valoare) si informatie. Cert este ca, relativ la google, folosind acest set cantitativ de criterii, mai multe companii “de top mondial”, intre care Neckermann si TUI, s-au plans ca, atunci cand cineva cauta numele companiei, motorul returneaza mai intai linkurile unor reselleri si subsidiari ai companiei si abia apoi linkul oficial. Surogatul care bate originalul, asta e un mare risk al topului.

Un alt model de top a iscat o polemica in toata media romaneasca saptamanile trecute: Mari romani al TVR. Cu documetare prost facute, prezentari manipulatoare, format festivist si criterii, ei bine, fara criterii, topul a fost permanent atacat in toate publicatiile care n-au fost parteneri ai „proiectului”. „Amestecati mere cu pere” a fost acuza de baza. Au oripilat, de asemenea, („atat de sus?”, „atat de jos?”, „dupa cutare?”) prezentele in top ale unor politicieni, driblangii si hahalere contemporane. Personal, ca dinamovist, m-am bucrat ca numarul 1 a iesit Stefan cel Mare, dar m-as fi bucurat si mai mult daca in top, undeva la retrogradare, ar fi iesit Ghencea. (Nota: Google nu m-a ajutat sa aflu cine a fost Ghencea, iar cultura generala nici atat). Dincolo insa de aceasta descriere, mai mult sau mai putin malitioasa, avem un top. Obtinut cu voturi, destul de multe. De o oarecare relevanta. Dar unul care n-a multumit decat pe organizatorii sai, si si pe acestia doar pentru ca s-a vorbit de el, oricum, dar mult, ceea ce e una din legile de baza ale popularitatii. Ratingul n-a fost nici el prost, raportat la cheltuieli.

Atunci care e problema? Sau are vreo problema topul asta?

Sa recapitulam mecanica unui top abstract: se intocmeste pe chestiuni de interes periferic, participantii sunt voluntari, ei participa explicit sau implicit iar calitatea de votant nu necesita nici o calificare sau preselectie. Apoi: un top are utilitate si functionalitate. El constituie o modalitate de expresie a aprecierii sau deprecierii fata de un produs (predominant cultural), dar creaza si o necesitate de consum pentru cei care n-au accesat inca respectivul produs. Pentru a reusi asta, topul trebuie sa satisfaca urmatoare morfologie: sa fie credibil – respectiv rezultatele sale sa corespunda in linii mari criteriilor, gusturilor si valorilor noilor consumatori.

Asta inseamna ca un top functioneaza in ceea ce priveste muzica si filmul, cele mai industrializate si serializate dintre arte, si au o relevanta diminuata acolo unde obiectul cultural (atat in productie, cat si in distributie/consum) are o doza mai redusa de fabricare.

Ca sa inchei cu TVR-ul, obictele culturale (personalitatile) propuse standardizarii in topul lor nu sunt unele de pe piata culturala curenta si astfel topul e gratuit si lipsit de orice relevanta. Pentru ca nimeni n-o sa consume mai mult Stefan cel Mare (ce ar fi de consumat?), nimeni n-o sa citeasca mai mult despre Nadia Comaneci (sau n-o sa vada mai multe stiri mondene sau n-o sa caute mai multe inregistrari ale „1”-lui de la Montreal sau nu stiu ce altceva) sau va evita, sa zicem, un Nae Caramfil sau un Rebreaunu (care nici nu stiu daca au fost sau nu in top 100).

Exista insa si un alt tip de top: Forbes (sau, pentru ca suntem romani, Top 300 Capital). Fara voturi, ci pe cifre inerente materiei de studiu. Valoarea de piata a unor oameni, companii sau produse/marci, stabilita pe o serialitate si criterii omogene, cu atat mai obiective cu cat ele sunt valori contabile (cifra de afaceri, lichiditati, capitaluri sociale etc.) duc la ierarhii greu contestabile si dau evaluari relevante. Aceste topuri, pe care le voi numi „naturale” intrucat singurul act de interpretare este cel care apartine contabililor, prezinta (mai putin votul) aceleasi trasaturi privind existenta unor produse standardizate, prezinta o buna orientare asupra importantei sociale (economico-sociale) dezbatute si aloca o cantitate precisa unei calitati determinate. Sigur, desi in unele cazuri ar fi indreptatiti, dupa criteriile globale ale topului, sa o faca, capii mafiilor nu vor face parte mai niciodata din aceste topuri pentru ca ele se refera la averile detinute explicit si pentru care s-au platit taxe la adevarata valoare. Chiar si hermeneutica financiara are limitele ei.

Obiectivitatea unui top „ne-natural”, privitor deci la proiectii culturale, interpretabile, raportate totusi individual in ciuda serialitatii lor, este data de trend. Un site cum e imdb.com (internet movie database), construit in jurul unui top, e un bun exemplu. Relevanta acestuia este unanim recunoscuta in mediul consumatorilor de film si indeobste recunoscuta in mediul cunoscatorilor din domeniu. In general unui film ii este alocata o valoare numerica pertinenta, dovedind o calitate buna si corecta a celor care participa la top. Discrepantele exista si ele, daca luam in discutie, ca greseala in jos, numai cazul filmului „Caligula” al lui Tinto Brass, punctat cu doar 4 si ceva, sau, invers, „Fereastra din spate”, unul dintre cele mai monotone si anoste filme Hitchcock, dar care se afla in primele pozitii ale topului „all time”.

Pe scurt, intr-un top nu e nici o filosofie, dar exista tentatia uneia. El vrea sa stabileasca pe cel mai bun (lucram cu o categoremata inca aristotelica) dintr-un domeniu sau clasa. Nu e concurs, nu e campionat, e vot. Obiectele nu interactioneaza intre ele, ci doar cu referentul/alegatorul. In ciuda faptului ca fiecare alegator se raporteaza individual la obiect, topul capata obiectivitate (se de-subiectiveaza) printr-un numar cat mai mare al celor care voteaza. Astfel, printr-un „colegiu electoral” cat mai extins cantitativ, cat mai popular, un top poate rezulta (poate scoate ca output) o elita a clasei de obiecte supusa alegerii. Cel putin in cazul topurilor, elita nu se autoinstituie ci decurge din popularitate. Ca si alegatorii, nici obiectele nu sunt supuse unei preselectionari, alta decat apartenenta lor la o clasa de obiecte.

Introducand discutiei si alte axe de costatare, cum ar fi concurenta, valoare individuala de utilizare, istoricitatea si corelarea economica a valorilor sociale, si extinzand simultan comparatia si asupra altor clase de alegeri publice, obtinem un tabel de tipul:

– elitele politice sunt preselectionate (un politician tanar e „crescut” de unul mai batran care il propune si sustine; principiile politice parcurg o intreaga scara de organizare de la idee publica, sustinere informala pana la institutionalizare si constitutionalizare), obligatorii (rezultatele algerii trebuie respectate si de catre cei care n-au ales sau au ales altceva), au o istoricitate (cuantificare) stadiala si nu se afla in concurenta directa, ci numai raportata la elector sau la maniera de alegere/numire;

– elitele economice sunt preselectionate, voluntare (consumatorul e convins, nu obligat), concurente indirect, cu o istoricitate permanenta;

– elitele sportive sunt preselectionate, voluntare, concurente direct si cu o istoricitate permanenta;

– elitele culturale sunt preselectionate, obligatorii, concurente indirect si cu o istoricitate stadiala.

Introducand cuantificatori matematici oarecum arbitrar (!), topurile nu se regasesc fara rest in nici una dintre categorisiri. Magia cifrei alocate la-ceva le da un substrat pitagoreic si acelasi dram de adevar ca al mitologiei pitagoreice. Ierarhia stricta (top 10, top 50, top 300), cu aparenta sa de ordine formala, este, totusi, doar o repartizare, nu o departajare. De exemplu, in topul 250 filme de la imdb, nota 8,6 corespunde pozitiilor 15-26 (desi fiecare pozitie este alocata unui film anume), nota 8,5 pozitiilor 27-24 s.a.m.d. Pozitiile unui top sunt asadar doar intriga intregii povesti care altfel ar suna tern, poate chiar repulsiv: „Tineti cont de sfatul nostru”.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, cu indicarea sursei, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.

A sasea integrare europeana a Romaniei

Nicu Ilie

Intre alte modele de antropologie urbana, unul dintre cele mai generoase ca putere de explicatie si de analiza a civilizatiilor este cel al oraselor-stat in care “cetatea” (in sens mai intai propriu, azi figurat) genereaza un hinterland rural si chiar urban caruia ii serveste ca standard institutional, sursa de tehnologie si pattern social. Conform modelului, Parisul si Ninive, Londra si Babilonul pot fi explicate unitar in cadrul unor analize structurale sau pragmaticiste iar tipurile de stat generate de aceste “cetati” devin ipostaze ale unor structuri etatiste fabricate si depozitate intr-un oras central. Gradul de centralism prezinta astfel o fixatie, o constanta, in topos si o evolutie libera, o variabila, in cronos, reliefate intr-o categoremata extrem de simpla, redusa practic la doar doua categorii: centru-de-putere si centru-de-prestigiu, functiile de baza ale cetatii. Sigur, atunci cand categoremata e redusa, sincategoremata e generoasa si axele de analiza clasice (economic, social, juridic, politic, religios, cultural, lingvistic etc.) devin sincategorii perfect subscrise modelului.
Frumusetea acestuia (care, desigur, nu poate exclude sau eclipsa alte modele, nici macar pe cele hegeliene) este ca e un concept federalizabil, analiza categoriala putand fi aplicata atat unui summum holist al civilizatiilor, cat si unor civilizatii specifice, unor state specifice si se preteaza chiar si unei analize regionale.
O asemenea analiza holista aplicata structurilor statale din Romania duce la concluzia ca acestea au fost continuu in procese de integrare europeana. Asimiland si Dacia antica acestei analize, ca structura statala cu topos comun, putem vorbi despre a sasea provocare, a sasea integrare europeana a Romaniei, in timp ce centrele de putere si prestigiu au evoluat cronologic de jur imprejurul granitelor sale. Pentru ca o asemenea afirmatie sa nu para ofensatoare, trebuie mentionat ca integrarea nu exclude autocefalia si autodeterminarea pe care structurile statale din toposul roman le-au avut adesea iar integrarea se reduce la tendinta sau necesitatea aderarii structurilor politice, industriale si de life-style la structuri mai ample al caror sediu a fost aproape permanent in afara toposului romanesc.
O alta mentiune ce trebuie facuta e ca stadialitatea presupusa de o asemenea concluzie este o fictiune in vederea studiului, stadiile in sine nefiind structuri, ci procese. Trecerea de la un centru de putere si prestigiu la altul nu s-a facut prin rupturi, ci prin acumularea unei mase critice de evenimente. Chiar identificarea ca atare a celor sase stadii este una discutabila, mai mult exemplificare decat teorie. Punctul de vedere in sine este ca toposul roman a fost mai intotdeauna exocentric.
Statul dac, ca prima structura statala pe acest topos, adera la modele politice, tehnologice si de life-style mediteraneene si indoeuropene coagulate in zone egeana in orase-stat cu un centru flotant de putere regionala dar cu un centru de prestigiu destul de coerent, identificat in Atena. Comertul politic, cel tehnologic si marketingul erau in stadiu incipient, la fel ca si cetatile si structurile etatiste europene, integrarea fiind una de substrat, de civilizatie materiala si instrumentar. Probabil ramaneau insa necomunicate (ne-puse in comun) si slab influentate domenii ca lingvistica si religia, esentiale in structura unei civilizatii.
Cucerirea romana a fost un model de integrare nu numai in Dacia, ci oriunde in imperiu. Civilizatia latina fost cea mai omogena si coerenta constructie institutionala din Europa in toate timpurile. Roma devenise singurul centru de putere de pe continent, o a doua putere, flotanta si total descentralizata, rar constituita statal, avand loc doar la frontierele republicii. Acolo se constituiau si dispareau numeroase “regate calare” dar chiar si acestea aveau drept centru de prestigiu Roma. Acolo se fabricau si se depozitau valorile, credintele si obiectele de care intregul continent avea nevoie. Desi la randul sau Roma avea ca model artistic, religios si filosofic Grecia clasica si elenismul, dreptul roman si ingineria au facut ca spiritul latin sa aiba substanta proprie, una pe care a exportat-o atat in tinuturile stapanite cat si asupra unor populatii nomade. Daca pana atunci Europa putea fi considerata inca o peninsula a Asiei, dupa perioada romana putem vorbi pe drept cuvant despre un continent.
Cea de a treia integrare europeana a toposului daco-get poate fi considerata crestinarea, care a mutat centrul de referinta din sud-vest, de la Roma, in sud-est, la Bizant. Prima structura etatista reorientata cardinal pe aceste coordonate a fost cea romano-bulgara, urbanizata mai mult in zona muntilor Balcani, unde cetatile erau preluate de la bizantini, si cu un grad minim de centralizare. Aparitia principatelor reprezinta prima constitutie urbana coerenta din spatiul romanesc. In Valahia si Moldova, principate care au beneficiat de o constructie institutionala si sociala liber consimtita, “cetatea” a evoluat din zone montane, pastorale si cu defensiva naturala, spre campie, cu o adecvare la ciclul agricol, un comert fluent si o formula economica stabila. In Valahia, cetatea a coborat de la Campulung si Curtea de Arges la Targoviste (toate trei prinse in interese comerciale regionale de versant carpatic), apoi la Bucuresti, obtinandu-se corelarea cu ruta comerciala nordica, “de la varegi la greci”. Aceeasi evolutie a consemnat-o si Moldova, a carei capitala a coborat din Bucovina, unde era intr-o relatie regionala cu bazinul Maramures-Galitia-Slovacia (o civilizatie pastorala cu arhitectura, instrumentar si traditii specifice) la Iasi, intr-o civilizatie agricola si o relatie ferma pe axa sud-nord.
Mediul ortodox in care au evoluat principatele inca de la inceput a stabilit centrul de prestigiu la Constantinopole si a dus la importul unor modele institutionale bizantine, exemplificate cel mai bine in perioada in care bizantinii au condus direct principatele, regimul fanariot. Asa cum sunt deja teoretizate in Romania, diefrentele fata de modelul occidental-catolic sunt indeosebi in zona administratiei de stat. In modelul ortodox-fanariot functiile publice erau delegate de regnum, pe durate scurte si cu mandate sanctionabile permanent. Este vorba de sistemul dregatoriilor, care se cumparau, deosebit de sistemul nobiliar, unde titlurile politice (duce, conte, baron) erau recompense militare si se mosteneau. Pe termen scurt, sistemul dregatoriilor asigura o elasticitate sociala si o dinamica sporita dar a impiedicat acumularile locale de capital iar pe de alta parte a determinat o relatie cu functia publica ale carei efecte sunt astazi considerate daunatoare social, respectiv perceptia ca functia publica este un act de favoare care trebuie cumparata (peschesul, bacsisul, spaga) iar functionarul public, avand un mandat cumparat pe durata determinata, trebuie sa-si exploateze functia cat mai profitabil. Spre deosebire deci de modelele catolice, ceea ce numim azi coruptie era chiar structura de organizare pentru institutiile fanariote. Astazi privit drept condamnabil, sistemul dregatoriilor fransizate era perfect functional in epoca, probabil singurul model aplicabil in lipsa unei aristocratii militare.
Din alt punct de vedere, acela al exportului permanent de capital catre orasul de referinta, Istanbul, regimul fanariot a fost constant condamnat, ca intreg, si de nationalistii romani. Nu trebuie insa uitat ca fanariotii au fost si vehicolul prin care s-a creat orientarea spre cel de al patrulea orizont de integrare a Romaniei, cel occidental. Fanariotii erau ei insisi filo-francezi (consecinta a relatiilor speciale pe care francezii le-au avut cu otomanii in evul mediu tarziu) si au determinat aparitia in Romania a unui spirit francofil care a dus in cele din urma la ideea nationala. Razboaiele napoleoniene au fost asadar punctul de balans in care centrul de putere si prestigiu a trecut pentru noi de la est la vest si a determinat o noua integrare a Romaniei. Lojele masonice, organizatiile revolutionare, pasoptismul, unionismul sunt expresii si trepte ale noii integrari, una in care institutiile (justitia, armata, instrumentele financiare si industriale) erau reconstruite pe model parizian, s-au introdus colegiile electorale si a fost importanta din Franta chiar o dinastie (regele Carol I fiind ofiter francez in ciuda originii sale germane). Analiza relatiei speciale cu Parisul, pusa in paralel cu alte orase de forta (Londra, Viena, Sankt Petersburg, Berlin) ar permite nuantari care trebuie facute, dar Franta a ramas modelul referent pentru toposul romanesc pana la cel de al doilea razboi mondial.
Anii comunismului au adus o noua constructie institutionala si o alta filosofie sociala, de la o cultura franceza cu accent pe drepurile individuale constitutionalizate de Napoleon si Revolutia din Paris de la 1789 trecandu-se la un accent pe drepturile colective. In raport cu noua metropola, Moscova, institutiile si sistemul juridic-social au fost pur si simplu copiate, statul moscovit devenind si sursa de tehnologie, ca si sursa de bunuri de prestigiu politic acceptate. Sursa publica a bunurilor de prestigiu ramanea insa occidentul iar, pe masura ce Moscova a pierdut cursa tehnologica, decelerand, tot mai multe tehnologii (nu numai de varf) erau achizitionate din tari ca Franta, Germania sau Canada (industria auto, metalurgia, tehnologia atomica).
A sasea integrare europeana a Romaniei a inceput in 1990. Din punctul de vedere al centrului referent, s-ar spune ca perioada dominatiei moscovite a fost pur si simplu pusa intre paranteze, Parisul fiind reluat imediat ca prim orizont. Noua republica romana, cea de a doua, s-a racordat la francofonie, alaturi de fostele colonii ale Frantei. Sistemul de organizare judiciara ramane unul de drept francez, ca si organizarea intreprinderilor, instantelor legislative si principalele institutii publice si guvernamentale. Racordarea Bucurestiului la Paris reprezenta insa o proiectie reparatorie anacronica: post WWII Parisul insusi se afla intr-un raport de dominatie cu Washingtonul. Nu e loc de nuante. Uniunea Europeana insasi este o evolutie a Europei Marshall, centrul ei fiind difuz dar cu orientare peste Atlantic de unde vin tehnologiile de varf, unde se afla puterea militara si filosofia sociala. Ca entitate comerciala, Europa Unita se contureaza ca o piata largita care sa reprezinte o contrapondere la cea nord-americano-nipona. Intelegerea corecta a acestui sistem de sisteme a permis deschiderea treptelor de aderare in structura euratlantica. Aceasta insa, aderarea, reprezinta doar o formula de consacrare a unei integrari deja initiate din 1990 si care are natural tendinta de a se adecva. Modelul economic, cel social, cel juridic, cel politic sunt dupa 1990 cele occidentale, modelul militar a inceput si el reconstructia. Tehnologiile, productia, comertul si life-style-ul sunt intr-o relatie formala cu Washingtonul si functionala cu UE. Balanta de plati a Romaniei arata ca tehnologia moderna se importa aproape exclusiv din UE, astfel incat Uniunea poate fi privita ca filtru pentru Romania pentru relatiile de putere si prestigiu dintre Bucuresti si Washington. Este o reductie in vederea concluziei. La un studiu de nunata se poate spune ca Bucurestiul are o relatie simbolica pe Washington si relatii utilitare, functionale, cu “cetati” ca Paris (suntem in continuare membri ai francofoniei), Londra (cea mai apropiata capitala europeana de Washington), Viena (principalul investitor de capital in Romania), Roma si Madrid (tari de export direct pentru forta de munca romaneasca, cu impact asupra “celulei de baza a societatii”, familia).
Separat chiar de aderarea la Uniunea Europeana si NATO, integrarea Romaniei este una de facto, modelul postcomunist avand referent occidental, localizat sau nu in formula Srassbourg-Bruxelles, nod prin care tinde sa treaca o tot mai buna parte din relatia pan-UE (dar care ramane inert, nesemnificat, in relatia transatlantica). Mixul Strassbourg-Bruxelles ar capata actualitate in perspectiva unei constitutii europene care sa transforme Consiliul Europei dintr-o structura (in ultima instanta) consultativa catre un statut de formula guvernamentala. Este formula prin care UE ar deveni un centru de putere, disipat acum in relatia capitalelor europene cu Washingtonul si in diversele relatii de vecinatate. Am vorbi atunci, probabil, despre cea de a saptea integrare a Romaniei, in masura in care noul centru ar putea, din punct de vedere militar si tehnologic sa se repozitioneze ca nucleu corelat, nu doar ca o contragreutate a relatiei transatlantice. Trebuie insa tinut cont ca, in situatia in care am vorbi despre un hinterland european, acesta prezinta un deficit de resurse primare (hidrocarburi, metale), un sistem de relatii post-coloniale (care ar compensa deficitul) slabit si o certa inapoiere tehnologica fata de Washington.
Insa Romania mai are inca mult de lucru la cea de a sasea integrare, care evolueaza rapid de la forme la fond dar care a patruns deocamdata doar in Bucuresti si in marile orase din subordine, in timp ce hinterlandul sau rural si al micilor orase (rurban – cum exista deja termenul in Romania), ramane mai degraba corelat cu orizonturile precedente, moscovit, parizian si bizantin. Integrarea formala in UE are ca miza, prin programe de tip PHARE-SAPARD, tocmai dezvoltarea acestei “a doua Romanii”, tributara unor modele politice considerate desuete in Capitala.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.
Material disponibil si pe alte bloguri initiate de mine: hrnicu.blogspot.com, hrnicu.weblog.ro, hrnicu.myblog.ro

Ce scapa demonologiei demografiei

O familie face 4 copii care supravietuiesc si lasa, la randul lor, urmasi. Casatorindu-se la 16 ani, fetele, si la 18 ani, baietii, acea familie poate avea cei 4 copii supravietuitori la varsta de 20 de ani. Pe un asemenea flux demografic (complet plauzibil daca ne gandim ca pana la primul razboi mondial in Romania erau numeroase familiile cu 10-12 copii nascuti), la fiecare ciclu demografic (20 de ani) se realizeaza o crestere cu 300% a populatiei.

La 1700 o comunitate avea 8000 de oameni, toti, presupus, de dragul calcului si de dragul lor, activi sexual. In 1720 avem pe cei 8000, plus 4×4.000=16.000 de copii, ajunsi si acestia activi sexual (4.000 reprezentand numarul de familii intemeiate de cei 8.000 de copii din propozitia precedenta). Total 24.000. Chiar daca luam o speranta de viata foarte redusa, sa zicem 40 de ani ca sa ne iasa noua cifrele, in 1740 populatia ajunge la 32.000 de nepoti, plus 16.000 de parinti ai acestora, un total de 50.000, plus 8000 de bunici = 55.000.

La 1760 avem 110.000 de oameni, dintre care 64.000 de stranepoti, 32.000 de nepoti si 16.000 de copii ai generatiei de start. In 1780 cifrele duc spre 128.000 de stra-stranepoti, 64.000 de stranepoti si 32.000 de nepoti, total 220.000. Un barbat din prima generatie, singurul supravietuitor sa spunem pana la varsta de 100 de ani, vede, in 1800, cum din populatia initiala s-a ajuns la 250.000 de oameni din generatia VI, 130.000 din generatia V si 64 de oameni din generatia IV. De la 8.000 de oameni, intr-un secol, s-a ajuns la 450.000.

O modelare pentru urmatorul secol duce la rezultate si mai radicale. La 1820 populatia ajunge la 510 mii de copii si tineri, 250 mii de adulti si 130 mii de oameni de varsta a doua. La 1840 explozia demografica trece in forta de milion, numai numarul copiilor (generatia VIII) fiind de un milion. La 1860, pe acelasi model, ajungem la 2 milioane de persoane in generatia IX, iar in 1880 generatia X duce numarul “oamenilor noi” la 4 milioane. In sfarsit, dupa 2 secole, la 1900, pastrand modelul neschimbat, numarul total al populatiei este de 14 milioane, dintre care 8 milioane nou nascuti (generatia XI), 4 milioane din generatia X si 2 milioane din generatia IX.

Intamplator sau nu, numarul de 14 milioane pare sa corespunda cu cel al populatiei romanesti la 1900.

Sigur, numai intr-un model matematic putem obtine in 2 secole un asemenea spor demografic. Pentru ca mi se poate reprosa ca n-am tinut cont de molime, de razboaie, ca am facut erori de calcul si ca, in genere, evolutia umana nu se face pe modelul bobului de orez din legenda jocului de sah.

Totusi, la 1700 se stabilizase stepa si disparusera incursiunile nogailor din Crimeea, care exercitau, traditional, o mare presiune negativa asupra sporului demografic, incursiunile lor soldandu-se cu rapiri, crime si, indirect, foamete. Ocupatia otomana exrecita la randul ei o presiune constanta, dar tot mai monetarizata, implicand in general resurse de lux si din ce in ce mai putin comoditati care puteau influenta demografia si populatia insasi. Razboaiele care sa implice forta militara romaneasca disparusera si ele dupa Mihai Viteazu si principalii sai urmasi, instaurarea regimurilor fanariote fiind in corespondenta chiar cu desfiintarea oricarei forme militare organizate, cu exceptia micilor garzi de armasi (populate cu mercenari din Balcani) si a trupelor neregulate de graniceri, de fapt tarani carora li se permitea sa poarte un armament rudimentar.

Studii amanuntite despre demografia perioadelor vechi sunt putine si au o circulatie restransa de faptul ca ele pot avea semnificatii politice in conditiitle statelor etnice care domina inca harta Europei. Cifrele din ele sunt infrumusetate sau uratite pentru a demonstra o idee nationala sau o alta. Prea multa politica actuala ne impiedica sa avem o harta obiectiva a trecutului nu prea indepartat.

Transilvania era cea mai populata regiune romaneasca. Recensaminte maghiare de la 1800 coteaza populatia din Ardeal la 5,2 milioane, dintre care romanii reprezentau 46-48% si este de asteptat ca numarul sa fi fost falsificat de autoritati, fiindca era o perioada de varf a politicii de deznationalizare. Manipularea cifrelor demografice nu e nici ea o treaba noua, ci chiar misiunea initiala a unor asemenea studii, aparute in perioada in care nationalismele erau tinere si devoratoare.

Incercand sa nu fac politica, ba chair sa corectez prin mentionare excesele de acest gen din vremurile nu chiar vechi, enumar cifre reprezentative: 1920 – 17,4 milioane locuitori; 1930 – 18 milioane; 1940 – 20 de milioane. Asta in Romania Mare.

Descresterea care a urmat datorita celui mai ucigator eveniment din istorie, al doilea mondial, stabilizarea unui ritm de crestere deosebit de mic pana in epoca “decreteilor”, mica explozie de la finele ceausismulului, descresterea semnificativa din perioada 1990-2000 si stabilizarea care seamana cu o relansare a ritmului demografic din acest an pot fi explicate printr-un model, sa-i zicem Gompertz, care studiaza adaptarea la resurse, respectiv o adaptare printr-o curba “trompa de elefant” a populatiei la resurse, asta insemnand o crestere modesta in prima parte, in care resursele sunt luate in primire si evaluate, o crestere geometrica in fazele 2-3, in care se face adaptarea cantitativa la resurse, si o stabilitate de plafon in etapa in care s-a produs echilibrarea.

Un model cvasistiintific de crestere a populatiei Romaniei poate fi vazut la adresa http://www.populstat.info/. Nu face nicio corelatie cu suprafata atribuita politic acestei populatii, doar mentiuni ca tara si-a schimbat de numeroase ori granitele si suprafata in perioada studiata. Reliefez cateva cifre ca sa va scutesc sa dati click: 1.770.000 in 1800 (Valahia si Moldova); 3,6 milioane la 1848 (Valahia si Moldova); 3,8 milioane la 1860; 4,5 milioane la 1880; 6 milioane la 1900 (Principatele Unite); 16,3 milioane la 1920 (Romania Mare); 16 milioane la 1940, dupa Diktatul de la Viena (anterior fiind mentionat un numar de 19.938.800); 18,5 milioane in 1960 (cu o scadere bruta de 5 milioane datorata celor 5 ani de razboi). 22,2 milioane in 1980 si 22,4 milioane in 2000, cand refluxul era deja semnificativ. Varful fusese inregistrat in 1990, cu 23,2 milioane. Sursele acestor cifre sunt diverse si, in cazul celor mai vechi perioade, simple estimari. De asemenea, siteul urmareste populatia unor entitati politice, nu a unei suprafete omogene, fiind de folos pentru cei interesati de un studiu evenimential, nu unul al civilizatiilor.

Concluzia pentru care v-am bagat pe gat atatea date (si o sa mai adaug si un comentariu din care sa rezulte ca perioada otomana e demonizata in istoriografia noastra mai mult decat era cazul) este ca nu otomanii si fanariotii au stat in calea dezvoltarii unei civilizatii de prima mana in “spatiul carpato-danubiano-pontic”, ci chiar lipsa resurselor care s sustina o asemenea civilizatie, respectiv o populatie care sa o dezvolte. In timp ce fanariotii (cu toate bubele lor; eu vreau doar sa-i nuantez, nu sa-i exorcizez) au adus cultura franceza in tarile romane, aglomerarile urbane teritoriale erau reduse numeric, la o posta distanta una de cealalta (30-40 km), subpopulate, cu o viata de antrepozit de marfuri pe rute comerciale de importanta secundara. Marele potential agricol al tarii (a carui exploatare avea sa corespunda exploziei demografice de dupa 1700) pur si simplu nu exista. Baraganul era tot acolo si la fel de plat si la fel de acoperit cu strat fertil. Dar nu era arabil. In locul sau erau paduri si mlastini. Civilizatia romaneasca era una de poieni si lunci inundabile.

N-o sa promit ca mai revin asupra subiectului si ca adaug date interesante si teorii spectaculoase. Am facut-o in alte eseuri si nu m-am tinut de cuvant. Propun celor doi sau trei cititori ai mei care m-au urmarit si in alte texte de acest fel sa faca rost de estimari asupra situatiei impaduririlor in perioada post-medievala (1400-1800). Interesanta va fi si o harta a climatului si evolutiei termice in acea perioada (cu circa 2-5 grade mai rece ca astazi), corelata cu speciile de plante cultivate si, consecutiv, cu bucataria traditionala (reala, nu cea din meniurile carciumilor de azi) a fiecarei perioade in parte. Daca adaugam si accidentele antropice (invazii, razboaie, succesiuni, mutari de populatii, constituirea de centre de putere) si pe cele geo-climaterice (inundatii, cutremure, accese glaciare etc.) sau de biotop (epidemii sau infestari, precum invazia lacustelor) harta capata mai multe nuante si istoria mai mult interes. Pentru ca din ce s-a intamplat inainte curge ce se intampla astazi.

Mai ingramadesc in final niste date neinterpretate, dintr-o scuzabila lene. Armata lui Mircea cel Batran numara 10.000 de oameni, ceea ce pentru o populatie aflata in defensiva, induce spre o cifra de circa 100.000 de oameni aflati efectiv sub control si care puteau participa la mobilizare. Chiar mai putin, daca am calcula ca populatia maxim mobilizabila sub arme poate merge pana la un potential de 1/6 din numarul total de locuitori. Nepotul sau, Tepes, a mobilizat o forta de 20-30.000 de luptatori. In Moldova, Stefan cel Mare avea sub oaste 40.000 de luptatori in batalia de la Vaslui si sub 20.000 (12 dupa unele surse) la Razboieni. Armatele lui Alexandru cel Bun, la fel ca si cea a lui Basarab I la Posada, aveau doar cateva mii de oameni, sub 10. La Calugareni, Mihai Viteazul alinia 25.000 de soldati romani, iar la Seilimbar 40.000. (Punem, pentru nitica mandrie nationala, si ca adversarii erau de 3-10 ori mai numerosi in toate aceste batalii, cu exceptia celei pentru Ardeal, unde oastea transilvana era depasita numeric de cea valaha).

Data fiind lipsa unei forte militare permanenta si profesionista, numarul militarilor din diverse batalii poate, cu un aparat conceptual care sa il calibreze, sa constituie o baza oportuna de extrapolare a fortei demografice a unei entitati geografice istorice sau al unei formatiuni politice.

Alte informatii la gramada: Vasluiul, in perioada lui Stefan cel Mare, era cea mai productiva regiune din Moldova pentru ca productiile vremii constau in cultivarea artizanala de cereale (la care se pretau dealurile dealtfel foarte slab productive), olarit si pielarie. Tot din Vaslui veneau si bunurile de prestigiu ale epocii: vinurile. Astazi, ce aceleasi resurse, Vasluiul este una dintre cele mai sarace regiuni din tara.

Si tot din gramada de date (GD sau SD – stiva de date): Bucurestiul avea la 1790 30.000 de locuitori si pare plauzibil ca in perioada in care a devenit pentru prima data resedinta principala a domnitorilor valahi sa fi avut sub 5.000 de locatari. In 1830 ajunsese la 60.000 de locuitori, in 1860 la 122.000, in 1900 la 280.000, la 383.000 in 1918, 640.000 in 1930, trecuse de un milion in 1948 si de 2 milioane in 1990, dupa care, in ciuda eliberarii regimului “buletinelor de Bucuresti”, populatia imatriculata aici a scazut sub 2.000.000 si s-a stabilizat la putin peste, conform recensamantului din 2007. Cluj-Napoca avea 6.000 de locuitori in 1450, 7500 in 1700, 5.000 in 1714 si a crescut peste 10.000 abia in 1790. A depasit 20.000 abia dupa 1850. Pragul de municipiu (30.000) a fosta atins abia in 1880. A ajuns la 50.000 abia in 1900. In 1920 populatia ajunsese insa la 80.000, a trecut de suta in 1930, de 150 in 1956, de 200.000 in anii ’70 si a atins 300.000 in anii ’90. Dupa, demografia a cunoscut mai multe fluctuatii si pare sa se fi stabilizat pe un trend de crestere mult subunitara si pe un plafon de 300.000. Iasiul, al doilea mare oras dupa Bucuresti, avea 50.000 de locuitori in 1859, 78 de mii la 1900, 100.000 in 1930, 200.000 la sfarsitul anilor ’60 si 300.000 in anii ’80. S-a stabilizat pe la 315.000 de locuitori.

Constanta avea 5.000 de locuitori in 1853, 10.000 in 1895, 13.000 la 1900, dar se dubleaza in doar 2 ani: 27.000 in 1912. 60.000 in 1930, 99.000 in 1956 si 350.000 in 1992. Recensamantul din 2002 cota orasul la 310.000 de locuitori iar astazi surse locale contestate de alte localitati ofera numarul de 322.000 de locuitori.Toate aceste numere sunt false pentru ca ele, chiar si atunci cand, prin studii sociologice, sunt scoase chiar de pe teren, ele reflecta realitati administrative, nu demografice. Pentru corectie invoc cazul Brasovului care, conform datelor oferite de CIA (Factbook) si-a sporit populatia de la 280.000 la 400.000 intr-un singur an, 2005, prin constituirea zonei metropolitane si integrarea satelor din jur in unitatea administrativa Brasov.

In fapt, demografia (si cu atat mai putin demografia istorica) nu exista ca stiinta, ci doar ca instrument in mana administratiilor politice si militare, pe de o parte, si ca grila de calcul in mana agentilor de asigurare. Stim astfel ca un american de 35 de ani are 0,001227 sanse sa moara in acest an sau ca 12,6 oameni mor de inima, in timp ce de accidente cerebrale 9,6% si ca cei care mor in accidente auto sunt mai numerosi decat cei care mor in razboaie. Bune si informatiile astea. Mai spune stiinta “demo” ca noi avem o mortalitate tipica pentru URSS (11-15%), nu pentru UE (9-10%). Ca la natalitate “neta” stam ca Europa Centrala (-2 la mie) si ca, pe scurt, in 30 de ani n-o sa mai aiba cine sa ne plateasca pensiile. Merg si informatiile astea: sunt rele, dar merita stiute. In schimb, nimic care sa dea putere de filosofie tinerei stiinte a demografiei (nascuta moarta din acest punct de vedere) nu se prinde in tranzistoarele celor care manipuleaza marile date statistice.

Prin cenusa imperiilor

Revista Cultura va publica in numarul viitor un dosar despre imperialism si raportul acestui concept cu lumea moderna. Intrucat am avut un oarecare rol in alegerea acestei teme de dezbatere, mi s-a solicitat si mie un raspuns. Ma asteptam sa fie dificil, pentru ca este atata istorie, atata propoaganda si atat moloz ideologic incat punctele de privire pot fi nelimitate – iar realitatile sunt sensibile. Marea problema era aceea ca – in doar 5000 de semne – sa spui ce conteaza, ce impact are si sa nu fii reductionist. Sunt cateva carti clasice care trateaza chestiunea, toate de mai multe sute de pagini, dar si ele s-au simtit nevoite (sau si-au creat nevoia) sa fie reductioniste. Si eu am fost reductionist si profit de acest blog pentru a face unele completari si precizari.

Imperialismul e un concept comunist, legat cel mai puternic de Lenin si Trotchi. Prin ei a diseminat in tot blocul socialist si a starnit ceva replici si in sfera socialismului occidental, anticolonialist. Termenul era folosit pentru a desemna toate realitatile legate de comertul international, interdependenta politica si economica, pozitia unor state de a fi mai independente decat alte state independente, exportul de moduri de viata si cel al modelelor culturale. Facand trimitere la un etalon de putere discretionara – imperiul – termenul era mult mai puternic decat alti posibili substituti ai sai, precum colonialism si globalizare, pe care ii si inlocuieste la adversarii curentelor transnationale. Astfel, chiar daca multi dintre autori vorbesc strict de realitati coloniale sau postcoloniale, ei folosesc “imperialism” pentru ca li se pare mai repulsiv.

Actualitatea termenului pare sa fie intr-un plin proces de adaptare: manifestantii care ies in strada pentru a obstructiona diverse reuniuni mondiale protesteaza azi impotriva globalizarii. Distingem asadar trei abordari radicale (care corespund in parte si unor faze istorice) ale fenomenului transnational si ale impactului sau in diferite modele politice: imperialism, colonialism si globalizm.

In primul rand imperialismul. Nici unul dintre autorii care trateaza tema nu pune accent pe Roma antica sau pe Egiptul faraonic, ci pe era industriala. Fenomenul intereseaza asadar din epoca in care a devenit mondial, pe de o parte, iar pe de alta parte din perioada cand a capatat un termen de opozitie, acela de stat national si suveran.

In raspunsul dat pentru revista Cultura concluzionam, urmandu-l pe Eric Wolf, ca imperialismul este modalitatea prin care statele se implica efectiv, cu structura statala, in activitatea economica si politica a altor state, dominate sau colonii. “Economia cu steag”, spune Wolf, “Respublica in machina” am spus eu pentru a accentua o anume imanenta a fenomenului trans-etatist. Pe de alta parte – si modelul care i se opune, cel de stat national – are, sau avea pe timpul lui Lenin si al succesorilor lui, aceeasi imanenta, poate una mult mai mare, a statului in treburile economice. Comunismul pur si simplu asta a fost. Si aici vorbesc doar la nivel teoretic, asa cum se vede din diversele studii programatice: realitatea a fost mult mai dura.

Imperialismul e definit astfel ca “statul care contureaza ecoonomia” numai pentru a-l separa de globalizare. In fenomenul condamnat azi prin diverse piete din lume sunt contestate “transnationalele”, companiile care au ajuns mai puternice si mai organizate decat unele dintre state. Imaginati-va o lume in care exista 1000 de Companii ale Indiilor de Est. Daca asta ar fi lumea de azi, prin paralela, protestatarii n-ar avea nimic azi cu imperiul britanic, ci doar cu mia de guvernatori-viceregi care conduc aceste industrii.

voi reveni

Bastardul ca manifest anarhist

Cu pilule anticonceptionale in geanta, o femeie de azi poate intelege cu greu de ce in anumite societati istorice femeile care comiteau adulter au fost arse pe rug sau lapidate. |n aceeasi masura, un barbat cu prezervative in portofel poate fi confuz citind in Biblie, in care sa spunem ca are incredere, ca pentru vreo aventura care l-a transformat in erou pentru prietenii lui ar trebui, de fapt, sa fie ucis cu pietre.

Atrocitatile din Dreptul Familiei in comunitatile traditionale par astazi socante si inexplicabile. Ele sunt parti ale imaginii noastre despre omul antic ca fiind salbatic, bestial, si omul medieval ca fiind sadic, gotic. Resortul ultraconservator al acestor comandamente este evident. Ce este mai putin evidenta este necesitatea politica majora pe care o deserveau asemenea imperative. Desi cazurile de bastarzi cunoscuti si tolerati in asemenea societati sunt numeroase, controlul nasterilor este temelia oricarui asezamant dinastic, iar aparitia copiilor nelegitimi este pur si simplu un act anarhist.

Continue reading Bastardul ca manifest anarhist