Category Archives: Cronica

Micul anticomunism fata in fata cu marea dictatura

Programul de recuperari anticomuniste s-a imbogatit cu un nou documentar, care s-ar putea numi “Comunismul pentru blonde” dar se numeste simplu “Dupa tacere ce nu s-a rostit nu exista?”. Filmul a fost proiectat la Sibiu pe ecranele Astra Film Festival. Link spre prezentare. Un documentar pe jumatate plicticos si pe doua treimi teribil de interesant.

Regizorul filmului este canadiana Vanina Vignal, dar filmul este unul romanesc, turnat in Romania, cu un subiect romanesc.

Documetarul preia imagini dintr-o prima calatorie in Bucuresti a autoarei, imediat dupa 1990, si se axeaza pe povestea personala a unei prietene romance, pe care o urmareste si in zilele noastre si ale carei istorii de familie le reconstituie. Un bunic al acesteia cu un trecut de detinut la Canal, un an de zile, este premisa documentara, alaturi de o nepoata (chiar protagonista) care apare ca figurant intr-un film de propaganda din anii ’80, la capitolul “cat de misto e sa fii tanar in comunism”.

Premisa documentarului este de a oferi un ghid despre totalitarism fiicei protagonistei, aflata in prepubetate. Numai ca fata pare sa n-aiba nevoie de un asemenea ghid. Comunismul n-o intereseaza. “Vreau sa-mi fie mila de Ceausescu pentru ca toata lumea il vorbeste de rau si mie imi place sa imi fie mila de el”, spune fiica mai mult sau mai putin textual. “Daca as sti mai multe nu mi-ar mai fi mila de el”, concluzioneaza de pe culmile suficientei adolescentine.

Numai cine n-a povestit niciodata unor adolescenti cum era sub comunism nu stie ce provocare e. Istoria recenta este, mereu, o coaja de banana. Orice mare adevar aluneca si cade grotesc in fata noilor generatii.

Despe film: facut ca o discutie la psiholog, personala si superficiala, ilustrata doar cu ticurile de expresie ale personajelor, povestea mai degraba plictiseste. Dar are marea calitate de a reconstitui comunismul intr-o explicatie pentru blonde, printr-o investigare a micilor fapte de viata care, decantate si stilizate de timp si mass media, aluneca intr-un lirism de mica adancime. Intreagul regim politic este convertit intr-o serie de microdrame, care au produs microtraume, iar demersul regizoral le scoate la iveala intr-un pachet pop. Altminteri nimeni dintre noi n-ar avea timpul si rabdarea sa vada ce a ramas in mentalul comun din toata propaganda comunista si ce a fost suprascris cu dezvaluirile anticomuniste. Investigatia de tip psiholog, dubalata de obsesia oglinzilor in cadru, este USP-ul acestui film care nu muta munti din loc, nu spune adevaruri si nu face dezvaluri. Nu condamna pe nimeni, dar nici nu iarta.

 

Boxerul care se credea actor

„Taurul Furios“ („Raging Bull“, 1980). Regia: Martin Scorsese

Nicu Ilie

Omul cu o mie de fetze, Robert de Niro, le dezvaluie in acest film pe 50-60 dintre ele. Cu chipul tumefiat de lovituri sau gras si alcoolic, un campion pur sange, un ratat notoriu, un mic burghez si aventurier sentimental, familist convins – sunt doar cateva dintre ipostazele in care apare. Filmul este unul biografic, inspirat din viata campionului de categoria mijlocie, Jake LaMotta. Catalogat drept autodistructiv, temperamental si impulsiv, LaMotta s-a impus si in ring si in afara acestuia ca o personalitate puternica dar mai degraba curioasa decat admirabila. A avut parte de mari succese si de glorie dar a gasit calea spre ratare. Dupa ce s-a retras din box isi castiga viata spunand bancuri in birturi si spelunci, furios cand vedea ca umorul sau nu este gustat.
De Niro este actorul care se crede boxerul care se credea actor. Alte roluri din film sunt jucate de Joe Pesci, Mario Gallo, Cathy Moriarty si Frank Vincent. Filmul este turnat in alb-negru pentru a da, si prin lipsa de culoare, o schita realista perioadei anilor ‘50-’60 in care se petrece actiunea.

Aparut in Actualitatea sportiva nr. 16

o->

Autor: Nicu Ilie
Sectiunea: Cultura cinema :Revista cultura
No. 1 in todolist: sa vad un psi. Pentru ca e destul de ciudat: am vazut „Memoriile unei gheise“. Film cu femei bunute, „eroticele“ Japoniei – exotice, delicioase, provocatoare. Iar ce mi-a atras mie atentia au fost sistemele de asigurari sociale si sindicalizarea acestor profesiuni liberale in lumea nipona. Nu-i ok, incep sa devin Kant. 🙂

Deci ce sa-i spun lui psi al meu:

<>Contra mea:

(-) N-am retinut-o nici macar intr-un colt al ochiului pe aceasta actrita superba care este Ziyi Zhang atunci cand am vazut-o prima data, acum cativa ani, in „Rush Hour 2“.

(-) Nu-mi mai identific neuronii pe care i-am scris cu simpatia pentru aceasta actrita atunci cand am vazut-o, pe Antena, acum ceva vreme, in „Eroul“, film chinezesc, de karate, sa spunem, care a rulat in America sub titlul: „Quentin Tarantino va prezinta Eroul“.

(-) Am moralizat toata schema amoroasa a filmului, dramatizata de regizor si ca triunghi, si ca patrulater, si ca poligon cu foarte multe laturi. Si am ajuns la concluzia ca asa sunt orientalii, mai suciti.

(-) Am incercat sa inteleg sistemul financiar din spatele intregii organizatii, dar cred ca nici contabilii din Romania nu ar putea scoate „pe albastru“ registrele unui asemenea bordel sau, hai sa zicem, asociatii artistice japoneze.

(-) Ce am retinut din tot filmul sunt pantofiorii aia cu talpile rotunde ca niste nuci.

<>In apararea mea:

(-) O distributie varza. Desi actorii intra bine in rol, mi-e greu sa imi imaginez ca actiunea se petrece in Japonia si ca e vorba despre adevaratele gheise atunci cand rolurile japonezilor sunt jucate de chinezi (predominant), dar si de americani si evrei. Dom’ doctor, nu vreau sa ma dau orientologist, dar crede-ma…

(-) Este drept ca pe regizor, americanul Rob Marshall, nu l-a deranjat distributia, dar pe el nu l-a deranjat nici ca spectacolul de dans dat de gheise semana incestuos de mult cu un 4 iulie.

(-) Nici patronii de la Cora n-au inteles prea bine ce-i cu filmul asta, asa ca l-au scos la oferta „21,99 lei, Memoriile lui Gheise“ (am gasit poze cu afisele pe net).

Asta-i pe todolist acum la mine!

Vei fi lucrul acesta!

(„Diavolul se imbraca de la Prada“)

Autor: Nicu Ilie

Articol aparut in Revista Cultura, nr. 45; sectiunea Cultura cinema

Malraux spune ca tot ceea ce ne sperie, cum ar fi (exemplul lui) vederea unui mort, este gandul ca „Vei fi lucrul acesta!“. Pe o asemenea cheie de interpretare, „Diavolul se imbraca de la Prada“ ar fi o comedie de groaza.


La un nivel facil de interpretare, „Diavolul se imbraca de la Prada“ este o comedie din lumea modei. O lume de fete frumoase, dar una care deja ne amuza prin frivolitatile pe care i le atribuim. Este destul de greu (iar rezultatul este intotdeauna comic) sa te pui in mintea unei persoane pentru care realitatea se reduce la o anume curea de piele, semnata de un anume creator, la o posetuta si la un rujulet. Dar aflam din film ca si lumea lor e una demna de un reportaj pe National Geographic: are si ea rechini, are piranha si, va rog sa ma scuzati, are si balene.

Scenariul exploateaza tot ce stim noi depre lumea aceasta, tot ce ne place si ne amuza. O stoarce de multe picaturi de comedie de buna calitate. Performanta nu ar fi insa una notabila, daca actiunea nu ne-ar viza si pe noi, pe ceilalti, pe de-modati, iar aprosul e facut prin „teroarea birocratica“, absurdul vietii intr-o companie in care seful e un mic dictator.

O tanara absolventa de jurnalism din provincie (Anne Hathaway), frumusica, dar sleampata, este chemata la interviu pentru un post de asistenta a directorului celei mai mari reviste de moda, un personaj tiranic jucat de Meryl Streep. Este postul dorit de un milion de fete, mai putin de eroina noastra care, intamplator, n-auzise de revista. A venit la interviu doar fiindca nicio publicatie „serioasa“ nu fusese impresionata de CV-ul ei. Satula sa fie inconjurata de tinere stilate si prostute, Streep se hotaraste sa incerce si altceva.

Prima rola a filmului e spumoasa. Ultima rola e cam moralista, dar trebuia sa aiba si filmul asta un final, nu-i asa? Replicile sunt de un umor fin, diplomatic, genul acela de observatii scurte, acide, de o politete aparenta. Reproduc din script: „Deci nu citesti «Runaway». «Nu…» «Si pana azi nici nu ai auzit de… mine.» «Nu…» «Nu ai gusturi in ceea ce priveste moda.» «Ei bine… Cred ca asta depinde si de…» «Nu. Asta nu a fost o intrebare.»“

Anne Hathway (o stiti pe Anne Hathaway – „incantatoarea Ella“, „Jurnalul Printesei“ s.am.d.) este visul oricarui barbat. Ma rog, cel putin unul dintre visele oricarui barbat. Dar, se spune in film, e cam grasa si nu isi poate gasi pentru numarul ei prea multe haine in colectiile de moda ale creatorilor seriosi. Va rog sa ma credeti ca am revazut de mai multe ori aceste secvente si inca mai consider ca aici scenaristul a exagerat.

De cealalta parte, Meryl Streep am impresia ca de aceasta data nu mai face un rol de compozitie si este extrem de naturala in rol de scorpie. Actrita, care cu acest film isi realizeaza norma de doua filme pe an, este extrem de naturala si de credibila, cu un ego atat de inflamat incat mi-e greu sa-i gasesc ca paralela un alt personaj feminin.

Eroina (am numit-o pe Hathaway) ajunge, pentru a primi un singur „multumesc“, workaholica si antisociala, mondena si rascroita dupa asemanarea lui Streep. Daca la inceput era un personaj din Voltaire, salbaticul ajuns intr-o lume artificiala, caruia trebuie sa-i descrii si sa-i explici totul, pentru ca nimic nu e conform simtului natural, ea se „inroleaza“ treptat si devine o mini-Streep, ambitioasa, prefabricata si „corporationista“, daca imi permiteti termenul. Cert este ca in aceste secvente ale filmului ea frecventeaza un coafor (un hair stylist) care reuseste efectiv s-o urateasca. O paraseste insa pe Streep cand aceasta ii spune: „Esti O.K. Vei fi eu“. Gata: fara demisie scrisa, fara notificare prealabila, fata schimba coaforul si se angajeaza la un cotidian. As zice ca asta e un happy end.

Conspiratia papusilor Barbie

Un film din lumea sportului nu poate oferi surprize. Spre deosebire de o competitie reala, stii cine o sa castige inca de la prima scena. Personajele pozitive sunt usor de recunoscut: au muschi mai mari. Puctul culminant e o competitie, castigata miraculos in ultima secunda. Nici macar cele mai bune dintre filmele genului, cum ar fi „Any Given Sunday“ („Fiecare duminica“), regizat de Oliver Stone, in care Pacino e un contorsionat antrenor de fotbal american sau „Rocky“ nu sparg tiparele, ci aduc doar mai multa viata, mai multa umanitate

Pentru un film de sport, culmea scenariului este asadar sa nu fie prost, sa nu fie ilogic, plin de contradictii si scapari, superfluu.

„Stick it“ (2006) este un film de autor. Jessica Bendinger debuteaza ca regizor cu acest film, caruia ii semneaza si scenariul, dupa ce a lucrat pana acum ca scenarist („Bring It On“, episoade din „Sex and The City“ etc.) sau producator („Sex and The City“, „The Wedding Date“, „Bring It On“). Filmul povesteste despre o pustoaica rebela, fosta gimnasta din lotul national al Statelor Unite, silita sa-si reia cariera sportiva printr-o hotarare judecatoreasca, dupa ce a provocat pagube practicand sporturi de strada. Antrenorul pe mana caruia e data, un tip, se lasa sa se inteleaga, dur (00:09:59,400*: „A provocat mai multe fracturi decat campioni“) este Jeff Bridges, intr-un rol subtirel, de film sportiv. Regimul de pregatire, se lasa sa se inteleaga, este unul dur (00:36:44,520: „Gimnastica de elita e ca armata la marina, doar ca e mai greu.“ 00:36:48,920: „La fiecare 2000 de puscasi marini sunt 200 de gimnaste de elita.“). Personal, n-am tras aceeasi concluzie nici despre antrenor, nici despre regim, dar, e drept, tocmai ce vazusem cu o ora inainte „Lista lui Schindler“. in plus, n-am asistat niciodata la o Olimpiada in care Beretele Verzi sa danseze pe barna.

Deci: arma – gimnastica. G. I. Jane (vreau sa spun actrita din rolul principal) este Missy Peregrym, un castig pentru cinematografie, debut in rol principal la 24 de ani, dupa ce avusese evolutii in episoade de televiziune. Este o actrita simpatica, frumoasa, cu unele mutrite furate de la Keira Knightley, care pare capabila sa citeasca si scenarii mai convingatoare. Un alt succes al filmului e legat de imagine, cu cateva cadre perfecte prin armonie, echilibru, unghi, culoare, taietura. Este vorba de cadre de la antrenamente, acelea fara replici, in care se aude doar muzica si fetele care „trag tare“. Cinematografia a fost ajutata si de o semnificativa echipa de efecte vizuale, al carei cuvant se poate citi destul de clar in anumite scene.

Si acum, ca o concluzie: ce mi-a placut mie in tot filmul. O executie in ritm de rap a unei chinezoaice la barna. (Era sa uit sa va spun ca filmul e comedie.) Apoi conspiratia papusilor Barbie: cand arbitrii depuncteaza nedrept una dintre concurente, fetele se hotarasc sa „tranteasca“ toata competitia: decid ele cine ar trebui sa castige, iar toate celelalte fac doar figuratie. Punerea in scena a acestui episod este destul de haioasa si mi-a dovedit ca blaturile la gimnastica pot fi mai interesante decat cele la fotbal. Mai putin obsedati de subiectul competitiilor formale, americanii au fost entuziasti vazand ca „oricine, dar absolut oricine, poate calca putintel („just a little bit“) regulile“.

articol publicat initial in Revista Cultura: Stick It! Conspiratia papusilor Barbie

de sade – justine

mi-am propus sa nu calc niciodata pe urma pasilor mei.
un corolar este ca evit sa citesc de doua ori aceeasi carte sau sa revad un film. o exceptie fac cu justine pe care am citit-o prin liceu, prea atras de faptul ca e o carte nupreapermisa. revin deci la ea ca pentru o prima lectura.
intre timp am aflat cine-i sade.”probabil cel mai liber dintre oamenii care-au trait vreodata”, spune prefata. una din melodiile mele de suflet e sadness, enigma. am digerat filmul cu auteuil si am savurat piesa de teatru
judecatile de budoar, cu glosele lor textualiste dupa cum sustine gelu iova, mi-au aratat un de sade comunist, sau cel putin un tip plasat intre marx si nietsche. reluarea lui justine imi aduce in fata doar un tip conformist. singurele pasaje subliniabile sunt din discursurile matroanei dubois:
“Răuta¬tea celor bogaţi îndrituieşte şiretenia Celor săraci”, spune pe la inceput si
“nu viciul sau virtutea pe care le alege omul îl fac să găsească fericirea, căci virtutea sau viciul nu sînt decît un fel de a purta pe lume; nu contează aşadar să o iei pe un anume drum mai curînd decît pe celălalt! Contează doar să urmezi drumul comun, iar cine se abate de la el, greşeşte. Dacă lumea ar fi în întregime virtuoasă, te-aş îndruma către virtute, căci răsplata venind de la ea, feri¬cirea va fi negreşit tot acolo; într-o lume cu totul co¬ruptă, nu te voi îndruma decît înspre viciu.”
discursuri mai sunt in carte. ca si in “budoarul”, sade foloseste scene erotice pentru a vinde eseuri morale si eseuri morale pentru a dizolva scene de sex. ca eseist este insa divizat, promoveaza puncte de opinie contradictorii si opozabile, nu are o doctrina morala, ci o anarhie. pune in cadru, fara a-l deranja opozitivitatea lor, opinii care sustin si ca cei saraci au dreptul sa fure de la cei bogati, ca acesta este un mod de reglare a averilor, si ca cei bogati pot dispune in virtutea sa spunem unui drept natural de cei slabi, pentru ca in natura cei slabi sunt dominati de cei puternici. nu ma intereseaza sa fac un inchizitoriu al crimelor pe care le admite sau le justifica. pontul este ca discursurile atat de contradictorii intre ele se insira pe o singura ata doar daca tinem cont ca toate polemizeaza cu decalogul.
nu voiam initial sa-i aplic o cercetare hermetica unui asemenea autor, dar simbolistica si ideile imi impun sa o fac. in primul si in primul rand e vorba de sophia, nume pe care si-l ia justine in existanta sa odiseica in care este pusa sa experimenteze diversele cai ale viciului. sophia, zeita gnostica, era de asemeni hierofanta. conform multor traditii gnostice, ea era adesea victima pe pamant a unor zeitati de rang inferior, chiar si demonizate, care o tin captiva si o violeaza din gelozie pentru marea ei dragoste catre dumnezeul necreat. chiar moartea lui justine, care se produce prin trasnet, simbol jupiterian, pare sa fie intr-o asemenea cheie de paradoxala eliberare. misterul turnurilor din manastire, dintre care unul invizibil, pare a fi o alta cheie simbolica, la fel ca si roata din castelul falsificatorilor de bani. un alt argument generic pentru un tratament gnostic ar fi asemanarea structurala cu misterul lui iov, permanenta intriga pentru crestini, cum s-a vazut si la dostoevski, si sursa de dezbatere despre intentia, caracterul si structura divinitatii.
temele ideale, lasand la o parte incarcatura lor simbolica, reala sau intamplatoare, in care pot fi implicate toate episoadele cartii (ucigasul de mama, cei patru preoti, medicul ucigas etc. sunt si arhetipuri comune, intr-o forma sau alta, ezotericii), fundamentul ideal este unul de sorginte hermetica.
elementele simbolice pot fi doar preluari, nu stau sa-i cercetez lista de lecturi a lui sade, dupa cagliostro sau agrippa, cititi poate direct poate indirect, prin referinte; pot fi doar influente, desi personajul sophiei are o geneza gnostica ireprosabila. arhitectura ideala nu lasa loc nici unei indoieli despre locul de unde sade si-a scos ideile. atat de non-conformiste, atat de socante, ele nu puteau izbucni de la sine intr-o europa ale carei mari dezbateri erau inca dominate de opozitia catolicism-reforma. ele merg insa pe tipicul ezoteric, de la contestarea revelatiilor lui moise (tabla legilor), la discutia despre providenta ca fiind rea si creatoare a raului, la contestarea clerului catolic si reformat deopotriva.
mi se pare insa bizar ca discut aici despre gnosticul sade, dupa cum mi se pare straniu ca unii il pun in balanta cu materialistii si cu liberalii, cu filosofi cu nume ceva mai respectabile. paradoxul este ca sade a scris literatura – din seria neagra sau nu, nu conteaza. filosofemele sale nu constituie un sistem, nici macar o alcatuire. ele vin pe regula teatrului, sunt argumentele unor personaje pe care de regula autorii nu le aproba niciodata fara rest. sunt de un mare tupeu, asta cu siguranta, asta si astazi, cand mai multe au fost spuse si mai multe au fost traite. dar sunt eseurile unor personaje, nu ale marchizului.
el a fost nuvelist si noi il discutam ca filosof. un nuvelist prost. intriga e de cabaret. foloseste cele mai ieftine trucuri ale literaturilor precedente, inclusiv telenovelistica recunoastere. justine este unul din cele mai stupide personaje care mi-au cazut sub ochi. scriitura e plina de toate emfazele si oralitatile tetrale ale secolului sau. descriirele nu au totusi lungimea inadmisibila cu care ne-au binecuvantat alti contemporani ai lui – lucru pentru care ii multumesc.
s-a spus despre el ca e un bun cunoscator al mentalitatilor. si in justine sunt panseuri care justifica o asemenea etichetare: nu te căieşti decît de ceea ce nu eşti obişnuit să faci, e primul. si s-ar putea sa gasesc si un al doilea daca revad lucrarea (:-D).
sa ne intelegem: imi place sade. dar nu pentru ca ar avea valoare, ci fiindca are coaie.

De cartarescu – de ce iubim femeile

sunt invidios pe cartarescu – nu pentru calitatea textuletelor astora care sunt ce trebuie – coloane de revista glossy pentru gagici.  nici pentru ca se bucura de succesul pe care si-l merita. sunt invidios pe toti cei care pot avea amintiri. reale sau imaginare nu conteaza. cum au fost sau cum ar fi trebuit sa fie – nu-mi pasa.

sunt amnezic si traiesc parca o lunga zi a cartitei. memoria mea tine de azi pe maine. sunt si la mine chestii pe care le povestesc din viata mea, si am convingerea ca nu mint. dar toate mi-au fost povestite. de mama, cand eram mic, de prieteni, mai recent. povestite, auzite la altii, sunt acceptate in fine de memoria mea. le pot repovesti. le adaug amintiri – si nici nu stiu sigur daca e anamneza sau fictiune

nu ma sperie amnezia mea intrucat e oarecum programatica. din tot ce mi se intampla retin numai ideea. din ce vad, doar informatia. din autori, doar scenariul. aplicarea de nomen-uri care sa lege o aparenta clasa individuala de fapte – unei clase individuale de fapte de memorie – printr-o clasa individuala de nume mai mult sau mai putin reprezentativa- chiar nu ma intereseaza. nu vreau sa spun prin asta ca sunt prost, ci doar uituc. voluntar uituc. sigur, stiu cine e stalin, n-am probleme cu ahura mitra, pot istorisi destul de plauzibil relatia dintre napoleon si fouchet, pot recita informatii de tip “statele lumii” despre vietnam, chile, honduras sau orice stat din europa, america, africa sau asia centrala. am in general o idee exacta despre raspandirea principalelor resurse minerale pe glob, ca si despre ariile de influenta in care se afla statele respective. nu am mari probleme in a identifica un zurbaran, canaletto sau rembrandt. uneori nu-mi amintesc insa numele lui caravaggio – si asta e penibil daca se intampla sa fi inceput cu formula “pictorul meu preferat…., ala, cum se numea?”

ca jurnalist as putea fi handicapat de o memorie chiar atat de volatila. o inventie – veche, simpla – carnetelul, m-a salvat insa mai intotdeauna. spun des, ca sa n-o spuna altii inaintea mea, ca mintea mea e pe carnetel. ce nu-i in agenda, nu exista. mi se intampla insa uneori sa nu-mi amintesc pe ce carnetel mi-am pus notite: pe cel mic de buzunar sau in agenda? si daca pe cel mic, ce coperti avea? pe cel deschis luna trecuta sau pe cel vechi, cu arc, unde mai erau multe pagini goale.

desigur, atunci cand lucrez un timp pe un domeniu stiu ceva mai multe despre acesta si in memoria volatila – cea din cap – nu doar in memoria scripta. au fost vremuri cand stiam cine e stoaca si care e clanul sau, care-i pian si ce-i cu ursarii – faceam reportaj-ancheta pe-atunci. acum numele imi par doar vag cunoscute si evocate cu precizia cu care te gandesti la un coleg de gradinita. si cu tancul t-40 – daca asa il cheama – am fost coleg de gradinita. sigur, stiu unde sa caut si unde sa gasesc orice informatie despre “vechii colegi” pe vreun suport de memorie scrisa. autorii de filosofie – cu care mi-am batut mintea in facultate – ma surprind si ei, morti de mult cum sunt, nu cu idei noi, ci cu formule de zicere atat de minunate incat trebuie sa la mai fi auzit vreodata si sa ma fi minunat de asemenea de franchetea si cinstea lor.

si daca asta fac cu ei – cu mine de ce-as fi impartial? de ce sa am memorie proprie. prietenii mei, cunoscutii mei, lumea mea sunt memoria mea. faptele nu sunt idei si nu merita memorie. ideile nu merita nici ele memorie daca nu sunt atat de valoroase incat sa plece de la tine si sa se intoarca de la altii, poate chiar ameliorate. totusi un orgoliu care se rezuma la activarea sub vreo forma a nevoii de identificare obiectuala exprimata la filosofi prin formula “cinesunt eu” m-a pus uneori in pozitia de a cauta un fixativ pentru ganduri sau pentru amintiri, sub forma unui jurnal de computer sau a unor note de hartie. cu ambele treaba s-a dovedit usoara si de nedus la capat. fisierele de calculator s-au pierdut cu regularitate, virusate, pe harduri bulite, sterse din neatentie de mine sau de inginerul de sistem, scrise pe cd-uri zgaraiate sau pe dischete plouate. cu notele de hartie mi-egreu sa spun ce s-a intamplat. poate sunt prin diversele dosare ambalate in lazi. poate s-au aruncat de mult. poate sunt rupte. poate sterse.

incep din nou o asemenea initiativa, la o zi dupa ce o alta, tot pe pc, a avut soarta tuturor celor de mai inainte. de unde niciodata nu mi-a pasat, acum situatia devine cu miza: enervanta. pe asta o s-o duc la capat: pe net. sa ucid cartita putin (nu mai stiu exact cum se termina filmul)

astea sunt oricum modeste – note de lectura. le zic adevarurile din octombrie pentru ca asta e data. incep cu carta din intamplare. nu-i vina lui, nici a mea ca nu sunt in publicul tinta. m-a amuzat totusi povestea irlandeza iar cazul zarazei, care imi era inedit, pare ca ar cere o aprofundare si o reconstructie jurnalistica

„Doamna din apa“ (cronica, text corectat)

Regizorul filmului „Signs“ („Semne“, cu Mel Gibson, care a servit de suport pentru un „Scary Movie“), indianul Manoj Night Shyamalan (sper ca l-am scris corect) propune zilele acestea un film de mister, „Doamna din apa“ („Lady in The Water“), primit ca un succes pe ambele maluri ale Atlanticului (obisnuieste sa cocheteze cu primul loc al box-office-ului in tarile unde e difuzat).

In film, un administrator de bloc gaseste in piscina cladirii un personaj fantastic, un fel de sirena. Aceasta are ceva de transmis unui scriitor care locuieste in bloc si care este jucat chiar de regizor. Spun „ceva“ pentru ca nu mi-am dat seama ce: nu e nici mesaj, nici obiect. Un-fel-de-sirena (care n-are totusi coada de peste) trebuie sa se intoarca apoi in lumea ei, undeva, sub apa. Ea este impiedicata de un alt personaj fantastic, un fel de caine care traieste sub iarba. Lupul vegetarian are niste zgarieturi otravitoare si ar face totul pentru a o ucide pe Un-fel-de-sirena. Ca sa o protejeze, locatarii cladirii se unesc, dirijati de administrator, si instituie ad-hoc un ritual de comunicare cu o lume care, fara a fi cealalta, e de dincolo. Un pasionat de integrame devine teologul… (continuare)

Mamaia bate toba

Nicu Ilie

„Pe o margine de lume“, dar si pe o margine de clasament, asa a fost Eurovisionul pe 2008. Suparare mare ca la noi, chiar daca preselectia se face pe vot uninominal si deosebit de telefonic, tot varza de festival Mamaia trimite TVR-ul la export.

Anul asta am aratat intregului continent ca avem si noi pian in tara. Anul trecut ne-am prezentat cu un clip de „invatati fara profesor“. Mai inainte fusese cantautorul-investitor, solistul de la Bursa, Traistariu, si trupa cu butoaie. A fost si un an in care Romania n-a tinut cu Romania, ci cu Moldova. Luminita and Sistem, locul 3, se concura cu Zdub and Zdob, locul 6, care se prezentase cu „Bunica bate toba“. Astia sunt anii fericiti, cand si la Bucuresti, ca si la Chisinau, se mai rupsese putin eterna macaroana a slagarelor Mamaia si a videoclipurilor tip Lazarov. Anul asta macaroana a fost regasita si servita, rece.

Si, in loc sa recunoastem ca am expediat un produs vomitiv, nici macar frumos ambalat, ne apucam (recte Moculescu se apuca) sa facem geopolitica votului final. Ca ex-sovieticii au votat cu sovieticii, ca tarile s-au votat pe gasti de tari si ca putin blat pe-acolo trebuie sa fi fost.

A castigat in schimb Rusia, pentru prima data. Poate are, poate n-are legatura cu tarile NATO. Poate ca melopeile de tip San Remo ar trebui pastrate pentru San Remo. Si poate ca la Eurovision s-a respectat pur si simplu traditia de a castiga cea mai gay melodie din concurs. via ghimpele.ro

Tu cata bataie poti sa iei?

Stalone a reincalzit mamaliga pentru a 5-a oara cu filmul „Rocky Balboa“, unul in care nu se mai simte nici „malaiul“ din „Rocky II“ sau „R. III“, nici sarea (si piperul) din „Rocky I“. Productia initiala, cea din 1976, a castigat Oscarul ca film al anului si a stabilit noi standarde pentru lungmetrajele pe teme sportive: ceva telenovela la inceput, un antrenament al draq’ de dificil si eroic, o sentinta filosofica si un meci final ca in visele unui sef de car de emisie. Ultimul „Rocky“ (sper sa fie ultimul, pentru ca n-am caracterul sa vad un meci de box intre octogenari), numit neoficial si „R. VI“, pentru a i se marca serialitatea, respecta complet reteta impusa in 1976, dar o subtiaza intr-atat incat nu mai simti nici cea mai mica aroma a Oscarului originar. Retine doar fraza filosofica iesita din creier de boxer: „In viata nu conteaza cate lovituri poti sa dai, ci cate poti sa incasezi si sa mergi mai departe“. Evident ca nu putem aplica fraza asta si la fotbal, unde totusi conteaza sa dai mai multe goluri decat poti primi.