Din Marmaris in Gokova

Plecam din Içmeler intr-o simfonie a greierilor cosasi. Nu-mi imaginez nici cat de mari, nici cat de multi sunt.
Zgomotul lor vine de pretutindeni din munte ca dintr-un urias ventilator al padurii de conifere inghesuite pe versantii de stanca pura.

Drumul spre Marmaris este scurt si ar fi si mai scurt daca nu l-am parcurge cu “mocanita”, un microbuz pe care l-am poreclit asa din cauza lui “tataie”, un turc cu parul siniliu asezat la volan, care calca pe acceleratie ca pe un covor dintr-o moschee: delicat, sfios, nu cumva taurul mecanizat sa-i scape de sub picior. Probabil toata viata si-a trait-o in serpentine, cu marea din jos si muntele deasupra, si cate grozavii legate de viteza vor fi vazut ochii sai batrani nu pot intelege mintile nerabdatoare ale turistilor veniti sa se distreze cat mai repede si cat mai mult.

In stanga am muntele, in dreapta am marea si ma indrept spre Gökova. Alianta aceasta dintre munti inalti, impaduriti, verde-negri si marea cea fara mal, de un albastru pe care nu-l pot povesti, ma bucura si ma face gelos. Patima mea declarata pentru Valea Jiului, unde muntii vin sa se dea cap in cap deasupra unei sosele chinuite si a unui rau tanar si vijelios, ma pune in grea dificultate. Nu cumva e mai frumos peisajul Turciei? Gasesc frumuseti si defecte, plusuri si minusuri si imi ia mult timp sa decid ca amandoua sunt frumoase si ca n-am motiv sa le compar. Si inca n-am vazut nimic.

La Gökova ajungem cu o intarziere turceasca. Am fost trimisi intai la un alt ponton unde nu ne astepta nimeni, nu ne dorea nimeni. Am inconjurat pana la urma lacul si am nimerit pe barca noastra. Insotitorul de grup, Andreea, este exasperata: in unele ocazii, romanii se dovedesc mult mai bine organizati si mai nemti decat turcii. Dar turcii zambesc mult mai mult, sunt intotdeauna binevoitori si e aproape imposibil sa te superi pe ei. Daca tu esti trist, ei sunt disperati; daca esti vesel, ei rad in hohote; daca esti plictisit, ei sunt scarbiti de viata; daca tu doar schitezi un zambet, ei zambesc cu o gura cat toata Mediterana. Sosirea romanilor pe vas il anima dintr-o data. Englezii, deja amplasati pe bord, sorb cate o bere turceasca aproape muti, cu priviri ratacite, incat prima senzatie este ca sunt rusi abia dezghiocati dintr-un chef adanc, persecutati de caldura darnica a teritoriului in care nu ploua decat iarna.

Croaziera incepe in miezul unui golf sapat pe kilometri si kilometri in vaile unui munte. Versanti care bat poate spre mia de metri se sprijina direct in mare, de o parte si de cealalta a marelui golf incat ai senzatia ca navighezi intr-o caserola. Yahturi si mici nave de croaziera se intersecteaza si se intrec in baia ampla, cu cele mai albastre ape posibile, cu mii de oglinzi stralucitoare pe creste de val, prin o sumedenie de insulite. Una din tintele calatoriei este chiar insula Cleopatrei, minunata imparateasa a Romei, poate chiar cea mai capricioasa femeie din imperiu si din lume. Special pentru ea, spun localnicii, Marc Antoniu a adus nisip din Egipt si a cladit aici o fasie de plaja cat sa o iei intr-un buzunar. Turistii rad de localnici cand aud aceasta, cum sa cari nisip cu navele la 30 de zile de mers pe ape, doar pentru a satisface capriciul unei zeite nelegitime? Dar daca istoricii zambesc inca in barba despre o asemenea ipoteza, geologii sunt foarte clari in barbile lor: in nisip s-a gasit planton fosilizat vechi de 2000 de ani care are forma unor sfere perfecte, iar cel mai apropiat loc unde se gaseste asa ceva este litoralul Marii Rosii.

Prima intalnire cu insula se petrece fugar, dintr-un unghi care nu permite o prea intima vizualizare. Vasul trece departe, spre o plaja de pietre care coboara intr-o apa ce pare pitica doar fiindca este extraordinar de limpede. Pestisori mici de doar doua unghii se vad pe fundul cu piatra fina, unsuroasa din cauza apelor mult prea sarate. Este suficient doar sa te asezi pe spate si innoti garantat, aproape fara sa faci nici un efort, doar fiindca existi acolo. Stilurile de innot sunt un lux nenecesar. Portanta apei este atat de mare incat faci pluta si din maini trebuie sa dai doar ca din niste padele de caiac.

Masa se ia pe vas, cu cetateni imbracati inca in costumul de baie, care se grabesc pentru a ajunge din nou pe duneta fierbinte de deasupra ambarcatiunii, pe sezlongurile generoase, mari producatoare de piele bronzata. Vasul a plecat sorbind apa sarata prin sorburile mecanice. O tromba de spuma arata ca pescajul inca nu este suficient, ca sorbul a muscat doar o creasta de val. Dar abia iesit din rada ingusta, valurile se mai domolesc si cetatenii pot umbla pe duneta, e drept, mai mult in patru labe daca n-au de ce sa se tina. Pentru un orasean, invatat ca pamantul sa-i fuga de sub picioare doar in caz de cutremur, experienta ca nava intreaga sa se retraga cu cinci centimetri atunci cand cade intre valuri este una bizara. Creste de val se sparg la prora si spuma cu reflexe verzui improasca tinuta rumena a celor mai umblatori dintre turisti. O tanara pereche, care se saruta fara sa spuna nici un cuvant in nici o limba pamanteana pentru a ma ajuta sa-i situez pe glob, s-a asezat pe bompresul din tribord special pentru a primi valurile sparte pe sepci si pe haine, ca un dus urias al unei naturi in care nu ploua aproape niciodata.

Ancora in rada insulei Cleopatrei se petrece in mijlocul celor mai mari valuri. Avem curenti de travers si parcarea marelui vehicol are loc prin ajustari repetate, mai mult pe bajbaite. Un alt vas, apoi un altul, apoi un altul, vin la scurt timp sa-si verse turistii, predominant britanici dar si nemti si danezi, pe plaja nascuta dintr-o mare iubire. Forfota pe plaja ingusta devine continua, ca intr-un supermarket. Fiecare gaseste portia de nisip, de piatra, de apa, care ii convine. Zgomotul vaporului, care da un semnal scurt pentru a rechema la bord oamenii acvatici, este primit cu resentiment. Capitanul se mai reabiliteaza putin atunci cand, zece minute mai tarziu, arunca ancora la oarecare distanta de niste ruine antice, inundate in buza unei insulite, si spune: 10 minute stationare; apa are cinci metri. Nu e nevoie sa spuna mai mult. Turistii stiu ca a venit vremea sariturilor la mare adancime. Nu stiu cum se face ca doar cei mai solizi dintre navigatori se incumeta si apa sare improscata cu mare viteza pe bordurile lacuite ale vaselor, printre berile celor care se racoresc pe puntea unu pana pe sezlongurile celor care se prajesc pe puntea doi. Cele zece minute devin un sfert de ora, apoi 20 de minute si s-ar lungi si mai mult daca efendi capitan n-ar porni pe neasteptate motorul, silindu-i pe innotatori sa urce din mers pe scarita ingusta care le-a fost pregatita.

La intoarcere nimeni nu mai are nimic cu „tataie“ care conduce in legea lui, cu mila lui desavarsita pentru pedala de acceleratie. Turistii isi refac cu totii motoarele, in silentiozitate, pentru a porni in partea a doua a zilei de distractii: cina, barurile, cluburile de noapte, discotecile.

One thought on “Din Marmaris in Gokova”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.