Bastardul ca manifest anarhist

Cu pilule anticonceptionale in geanta, o femeie de azi poate intelege cu greu de ce in anumite societati istorice femeile care comiteau adulter au fost arse pe rug sau lapidate. |n aceeasi masura, un barbat cu prezervative in portofel poate fi confuz citind in Biblie, in care sa spunem ca are incredere, ca pentru vreo aventura care l-a transformat in erou pentru prietenii lui ar trebui, de fapt, sa fie ucis cu pietre.

Atrocitatile din Dreptul Familiei in comunitatile traditionale par astazi socante si inexplicabile. Ele sunt parti ale imaginii noastre despre omul antic ca fiind salbatic, bestial, si omul medieval ca fiind sadic, gotic. Resortul ultraconservator al acestor comandamente este evident. Ce este mai putin evidenta este necesitatea politica majora pe care o deserveau asemenea imperative. Desi cazurile de bastarzi cunoscuti si tolerati in asemenea societati sunt numeroase, controlul nasterilor este temelia oricarui asezamant dinastic, iar aparitia copiilor nelegitimi este pur si simplu un act anarhist.

Civilizatia mozaica, cea musulmana si cea crestina nu sunt singurele care au practicat sau practica o morala a familiei atat de strict sanctionata. Principii similare apar in toate societatile tributare ale lumii, dezvoltate independent, din India in America precolumbiana. Nu era o idee la moda ci o necesitate datorata stadiului de dezvoltare comunitara. Premisele acestei necesitati vin din inexistenta metodelor de planning familial si contraceptie, precum si din precaritatea avorturilor. Acestea, reunite, faceau ca familia, desi avea un status social, axiologic si antropologic, sa fie guvernata de principii strict biologice, naturale. Iar, in conditiile in care, neexistand partide, puterea politica era detinuta direct de familii, biologia tinea practic rol de doctrina statala.

Antropologia a descris variate forme de structuri politice dinastice ascunse in spatele termenului “sef de trib“ cu care ne-a inzestrat epoca explorarilor geografice. S-a evidentiat ca desi in acceptiunea primara a europenilor sef de trib era orice persoana care, prin influenta sa, le putea zadarnici sau sprijini interesele, puterea unui “ratu“ filipinez era radical diferita de cea a unui “induna“ zulus care, la randul sau, avea un cu totul alt tip de putere decat un han mongol. Dincolo insa de formulele politico-militar-religioase, toate populatiile cu o statalitate coerenta aveau ca structura esentiala o familie dominanta fata de care celelalte se raportau prin inrudiri sau caste distincte. Familia centrala isi justifica puterea prin descendenta dintr-un erou intemeietor (“descalecator“ la romani), adesea zeificat. In momentul in care adulterul ar fi fost un comportament acceptat social, descendenta devenea incerta, dubitabila, ceea ce insemna ruina respectivei organizatii politice, ramasa fara sursa de putere.

Un copil nelegitim era astfel principala amenintare pentru aceste societati tributare, dinastice. |n ordine rituala, atunci cand familia dominanta isi aroga si prerogative religioase, ca la romani sau incasi, aparitia bastardului aducea intreruperea legaturii cu divinitatea intemeietoare prin interpunerea unui “impur“. Bariera nu era una de netrecut, dupa cum o dovedeste chiar epoca imperiala romana, care a acceptat nu doar copii nelegitimi ci si copii infiati, de o sangvinitate total diferita de cea a familiei ai caror descendenti deveneau – dar cu mari costuri in plan politic si numai prin separarea puterii aristocratice, politice (Senatul), de cea militara (Legiunea). Hanii mongoli nu isi permiteau insa un asemenea lux pentru ca armata lor era o reuniune de clanuri de vanatori si pastori care avea un caracter circumstantial, durata si scop limitate. Aceasta reuniune se facea in jurul unui clan sau unei persoane recunoscute ca descendent direct al unui intemeietor. Timp de aproape 800 de ani, p#na cand Moscova a reusit sa stabilizeze bazinul Volgai si zona transoxanica, a existat o “lege a stepei“ conform careia sef al unui stat nu putea fi decat un descendent direct al lui Gingis Han. Asemenea descendenti (al caror s#nge nu putea fi varsat nici macar pentru a fi pedepsita o crima de care se faceau vinovati) erau priviti ca rivali si alungati din statele din stepa chiar si atunci cand nu emiteau pretentii la un tron. Pe de alta parte, atunci c#nd o populatie reusea sa intemeieze o putere stabila in regiunea stepei sau in zona caspica adopta descendente pretinse din Gingis Han, cum a facut Timur Lenk, sau importa un urmas al Marelui Han pentru a-l pune, strict formal, in fruntea statului, cum a facut Hanatul Crimeei. Tatarii (populatia Nogai in primul rand) intemeiasera o formatiune mult mai puternica dec#t Hoarda de Aur, pe care a si deposedat-o de teritorii, erau cea mai importanta forta militara din nordul Marii Negre, totusi, pentru a fi considerati un stat legitim au fost nevoiti sa cumpere un print mongol refugiat in Lituania.

Descendenta neintrerupta si indubitabila a “capului familiei“ era insa vitala si in zona economica. Spre deosebire de Dreptul modern, intemeiat pe ideea de proprietate (garantata, transmisibila si instrainabila), modelele tributare se bazau pe o proprietate colectiva administrata de familia dominanta. |n modelul indian de caste acest rol revenea celei de a doua caste, ksatria, forta armata. Familiile raja, care dominau autocefal regiunile stap#nite, recurgeau la redistribuiri periodice ale pamanturilor si celorlalte resurse catre membrii de rang inferior din aceeasi casta, valoarea resurselor alocate tinand cont fie de gradul de inrudire, fie de eficienta sociala sau militara a unor familii din clan, chiar si mai indepartate in arborele genealogic comun. Daca proprietatea asupra resurselor apartinea in totalitate regelui si putea fi delegata dupa plac rudelor de rang inferior, exista si o proprietate intangibila: bunurile implicate in schimburile matrimoniale si averea mostenita nu puteau face obiectul redistribuirii generale (Eric Wolf, “Europa si populatiile fara istorie”, 1983). Aceasta a dus la ample strategii matrimoniale, cu numeroase puncte de alianta intre familiile aceluiasi clan, in scopul conservarii acestor averi “salvate“ din “proprietatea colectiva”. Pentru toate acestea era insa nevoie de un control strict al mariajelor si descendentelor sau, cum spune Eric Wolf, “controlul asupra femeilor care pot fi date in schimb si interdictia de acces la elita femeilor pentru membrii de rang inferior“.

Economia non-financiara a statelor tributare implica insa si o economie de razboi. “Buticul“ sau prada de razboi erau redistribuite catre intreaga populatie razboinica, dar nu in parti egale. Exista, in primul rand, un banchet al victoriei sau unul al veteranilor, la care participau cu totii, apoi fiecare razboinic avea dreptul sa pastreze din ce a jefuit bunurile de importanta, categorie sau valoare inferioara, in timp ce bunurile de mare valoare erau incredintate comandantului militar care le pastra sau le redistribuia catre membrii clanului.

“Pater semper incertus” spuneau romanii, care isi luau numele de ginta dupa mama. Dictonul a fost reprezentativ in timpul Republicii si o fosila in timpul imperiului. Societatile militare, fie ca vorbim de Babilon, de Macedonia, de Roma sau Evul Mediu feudal, impuneau descendenta masculina si controlul strict al relatiilor sexuale ca metoda de “ontraceptie politica“. Astfel, cel mai temut adversar al unui rege era un “copil din flori“ al reginei pentru ca aparitia acestuia lovea in insasi legitimitatea tronului.

Chiar si cu aceasta incarcatura filosofica si doctrinara, bastarzii au fost priviti uneori cu umanism sau au fost protejati de mame puternice. Un caz notoriu este cel al lui Alexandru Macedon care, dupa toate aparentele, nu era fiul regelui Filip. Nici chiar el nu a reusit insa, desi a construit un imens imperiu, sa mentina dinastia. A fost un mix de factori, legati si de faptul ca Alexandru al IV-lea, mostenitorul imperiului, s-a nascut dupa moartea tatalui sau. Dar un motiv a fost si criza de legitimitate in care intrase tronul macedonean.

|n toate aceste societati controlul statului asupra relatiilor sexuale se facea cu precadere in situatiile in care putea fi implicata o mostenire. Exista mai multa relaxare in cazurile in care relatia sexuala nu putea avea asemenea consecinte patrimoniale. De altfel, unii autori considera ca anticii se relationau prea putin cu persoana cu care aveau o relatie accidentala sau stabila. Astfel, anticii, spre deosebire de medievali si moderni, priveau sexul ca pe o activitate, fara a se identifica, in timp ce scopul matrimoniului era dota. O viziune specifica Levantului apare si in Vechiul Testament: in timp ce pedeapsa pentru adulter cu o femeie maritata sau logodita era lapidarea, altfel stateau lucrurile daca femeia era sclava: “De va dormi cineva cu femeie, impreun#ndu-se, si aceea va fi roaba, logodita cu un barbat, dar nerascumparata inca sau daca nu i s-a dat inca slobozenia, sa-i pedepsiti pe amandoi dar nu cu moarte, pentru ca ea nu este sloboda, / Ci sa aduca el Domnului, la usa cortului adunarii, jertfa de vina; un berbec sa aduca jertfa pentru vina sa; / Si preotul il va curati de pacatul lui…“ (Levitic 19, 20-22). Acesta este cazul in care sclava este prinsa intr-un angajament matrimonial, cu un om liber sau cu un sclav. Daca un asemenea aranjament nu exista, Exodul 21, 7-11 nu numai ca permite stapanului sa aiba relatii sexuale cu aceasta, ci ii traseaza chiar si obligatii: “Iar daca va mai lua si pe alta, atunci ea sa nu fie lipsita de hrana, de imbracaminte si de traiul cu barbatul sau (stapanul sau fiul stapanului, cf. versetelor precedente – n.a.). / Iar daca el nu-i va face aceste trei lucruri, sa iasa de la dansul in dar, fara rascumparare“. Este un normativ foarte asemanator cu cel care reglementeaza relatiile matrimoniale regulate (sot-sotie), facand din aceste roabe amante cu un statut semioficial.

Asmenea debusee sexuale au existat in aproape toate societatile precapitaliste, chiar si in Europa medievala unde castitatea era cultivata ca o doctrina in sine, paralela cu aceea patrimoniala. Existau femei de trupa, care insoteau campaniile militare pe toata durata acestora, existau bordeluri acreditate in marile orase comerciale; relatiile nobiliare cu tarancile erau uneori tolerate (exista pe alocuri si institutia numita “dreptul pamantului“ sau “dreptul seniorial“).

Atunci cand femeia era dintr-o clasa net inferioara (prada de razboi, straina de alta religie, taranca sau din orice clasa de servitute) iar un eventual copil nelegitim nu putea tulbura relatiile de descendenta paterna, asemenea aranjamente amoroase erau privite cu ingaduinta sau chiar bunavointa. Totusi, exista cazuri, chiar si in Moldova (Petru Rares), in care bastarzi recunoscuti de tata, rezultati dintr-o asemenea relatie, au fost inclusi in linia de descendenta, cu tulburarile de rigoare.

Daca in ceea ce priveste familiile dominante, controlul “femeilor de elita“ era o necesitate politica, disciplina familiala era cultivata de sus in jos si in clasele inferioare pentru a instaura un mit al familiei puternic, ca factor de stabilitate sociala. Familiile au o tendinta mult mai accentuata decat indivizii pentru mentinerea unui status quo istoric, chiar si defavorabil. Dar, pentru ca familia sa poata actiona ca un tot unitar nu ca o suma de indivizi, ea trebuia sa aiba o formula clara, de drept natural.

Industrializarea si dezvoltarea marilor “orase de necunoscuti“ au transformat radical baza economica si militara a statelor, precum si principiile de redistributie, acestea devenind din ce in ce mai putin personalizate, mai putin aderente la familia clasica. Totusi sistemul clanurilor reuseste sa supravietuiasca in unele subsisteme urbane, in forma cartierelor etnice, in cea a activitatilor etnice, intr-o insularitate regionala evidenta in socializarea primelor generatii urbane. Familia se mentine si ca principal instrument de educatie si dota. Ea se afla insa intr-un evident proces de reforma, intarziat pe alocuri (in unele aspecte) tocmai pentru ca schimbarile ambientale se produc cu o rapiditate prea mare.

|n ceea ce priveste copiii nelegitimi, statutul lor s-a ameliorat semnificativ, fiind tratati sub unele considerente aidoma copiilor “naturali“, capatand drepturi juridice si politice garantate si inscriindu-se automat in mostenirea parintilor sau parintelui “natural“. Totusi si in societatea contemporana ei sunt categoria cea mai expusa abandonului maternal, avortului si chiar pruncucidului. Este relevant faptul ca in aceasta din urma situatie, aceea a asasinarii copiilor de catre mame imediat dupa nastere, peste 90% din cazuri sunt copii nelegitimi. Societatea isi mentine asemenea reflexe atroce la o scara mult mai mare in estul Europei decat in vest, diferenta fiind marcata de o ruralizare mai pregnanta in aceasta regiune, dar, in primul rand, de fostele regimuri totalitare care, in virtutea radacinilor lor rurale si suburbane, au experimentat controlul relatiilor sexuale ca mecanism de inginerie sociala si dominatie politica.

Aparut in revista Cultura

2 thoughts on “Bastardul ca manifest anarhist”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.