Costurile unei educații lipsite de performanță

Calitatea vieții sociale, cea a vieții politice și a deciziei publice, toate sunt direct afectate de nivelul redus al cunoașterii și comprehensiunii sociale. Incapacitatea publicului de a trece de un nivel foarte redus de explicare a obiectivelor, măsurilor, tehnicilor și metodelor de acțiune eficientă favorizează un nivel rudimentar al dezbaterii publice și facilitează deturnarea în interes personal sau de grup a acțiunii politice.
Deși, par mici, costurile unei educații lipsite de performanță sunt în realitate foarte mari și afectează atât bugetele tuturor instituțiilor – prin lipsa de performanță și prin mecanisme compensatorii –, cât și gradul de dezvoltare și vitalitate socială și comunitară. La polul opus, acțiunile de actualizare a educației, chiar și atunci când nu sunt coerente sau când au o penetrabilitate redusă, generează valoare socială și dezvoltare. Răspunsul ideal, dacă se constată disfuncții ale competitivității, este cel al reconstrucției radicale a educației, în raport cu seturi clare de obiective măsurabile și oferind sistemului capacitatea de auto-up-date permanent. Cum spun americanii: „Evoluția cere schimbări. Perfecțiunea cere schimbări dese.”

[…]

Educația este marcată de inegalități și disparități profunde, care s-au accentuat în ultimii ani, în loc să scadă. Aceste disparități sunt geolocalizabile – rural-urban, regional – și stratificabile – incidența abandonului școlar este mult mai mare în mediile aflate la risc; gradul de accesare a infrastructurii culturale este strict dependent, cu extrem de puține excepții, de filiere profesionale. Însă, fără a forța prea mult, disparitățile sunt măsurabile și la nivel individual – lipsa unor cunoștințe tehnice sau științifice esențiale la persoanele cu studii umaniste sau, deopotrivă, o capacitate de comunicare redusă și un backgound cultural rudimentar pentru mulți absolvenți de studii tehnice sau profesionale. Se adaugă o utilizare defectuoasă a gândirii abstracte; capacități de analiză și sinteză diminuate.

Schematizând, de o sută de ani România a abandonat modelarea activă a învățământului, în raport cu competitivitatea internațională la care trebuie să facă față și cu obiective de dezvoltare socială asumate. Acțiunile asupra sistemului educativ au fost reactive, întârziate, ideologizate și lipsite de o claritate a viziunii. Dincolo de cadrul normativ, acțiunile de reformă nu au depășit inerția sistemului, direcția învățământului, chiar și atunci când a înregistrat succese, putând fi descrisă mai degrabă ca o derivă. Dezvoltarea acestuia este marcată de disparități și disfuncții pe care, pentru moment, în loc să le estompeze, le accentuează. Performanțele reduse ale educației pentru tineri și lipsa oricărei strategii de educație remedială pentru adulți afectează dezvoltarea tuturor celorlalte sectoare sociale. În primul rând, deși a crescut cu 300% față de 1989, productivitatea angajaților din România rămâne cea mai mică din Uniunea Europeană, cu efect direct asupra valorii adăugate și asupra retribuției. În al doilea rând, consumul redus de produse culturale, calibrat de calitatea actuală a educației, face imposibilă existența unei piețe culturale propriu-zise și necesită consumul de resurse bugetare pentru a susține, mai mult sau mai puțin formal, oligopsonul artei contemporane. În al treilea rând, calitatea administrativă este direct afectată pe de o parte de calitatea resursei umane pe care administrația o poate atrage, pe de altă parte de lipsa cunoașterii de către public a unor mecanisme de bază, ceea ce solicită eforturi suplimentare pentru comunicarea actelor administrative și blochează modernizarea prin introducerea de noi tehnologii, cum sunt cele digitale – plăți online, conturi autoadministrate, baze de date consistente etc.

(extrase din articolul În punctul orb, publicat în revista CULTURA)