Category Archives: istorie

Tudor (Teodor) Greceanu (erou anticomunist)

greceanuTudor Greceanu a absolvit Scoala de aviatie cu sase brevete: pilot de vanatoare, instructor de zbor, pilot de bimotoare, de inalta acrobatie, de zbor de noapte si zbor fara vizibilitate. Pleaca la razboi in 22 iunie 1941, din dorinta de a reintregi tara. Face parte din Grupul 7 Vanatoare, care la Stalingrad a dat dovada de un curaj extraordinar reusind sa salveze cincisprezece avioane de pe un aerodrom asediat si sa iasa din incercuire. Este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul si cu alte mari distinctii de razboi. Pasionat de filozofia matematica, cu o inzestrare tehnica iesita din comun care i-a permis sa fie autorul unor importante inventii, vorbitor a patru limbi straine, Greceanu avea si o impresionanta cultura filozofica. In inchisoare a predat matematica si istoria. Arestat in aprilie 1949 si condamnat la 20 de ani munca silnica, este autorul celei mai spectaculoase evadari de la Aiud, la 20 decembrie 1952, din cea mai cumplita bastilie romaneasca. Este de doua ori condamnat la moarte. Executa 16 ani de inchisoare si in urma torturilor la care a fost supus, dupa esecul evadarii, pierde ambele picioare. Inca de la primul interviu in Memorialul Durerii, Tudor Greceanu se arata a fi un aristocrat al suferintei, un om cu o moralitate fara repros si de o exemplara tinuta romaneasca. Fara oameni ca el, fara eroismul si martirajul lor s-ar fi stins poate de mult „flacara de veghe” care certifica azi ca mai existam ca neam. Inteligent, modest, lucid, este, alaturi de Nicolae Steinhardt si de Ion Ioanid, unul dintre marile caractere ale inchisorilor. Moare in decembrie 1994. (cf ICR)

Tudor (Teodor) Greceanu (erou anticomunist)

greceanuTudor Greceanu a absolvit Scoala de aviatie cu sase brevete: pilot de vanatoare, instructor de zbor, pilot de bimotoare, de inalta acrobatie, de zbor de noapte si zbor fara vizibilitate. Pleaca la razboi in 22 iunie 1941, din dorinta de a reintregi tara. Face parte din Grupul 7 Vanatoare, care la Stalingrad a dat dovada de un curaj extraordinar reusind sa salveze cincisprezece avioane de pe un aerodrom asediat si sa iasa din incercuire. Este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul si cu alte mari distinctii de razboi. Pasionat de filozofia matematica, cu o inzestrare tehnica iesita din comun care i-a permis sa fie autorul unor importante inventii, vorbitor a patru limbi straine, Greceanu avea si o impresionanta cultura filozofica. In inchisoare a predat matematica si istoria. Arestat in aprilie 1949 si condamnat la 20 de ani munca silnica, este autorul celei mai spectaculoase evadari de la Aiud, la 20 decembrie 1952, din cea mai cumplita bastilie romaneasca. Este de doua ori condamnat la moarte. Executa 16 ani de inchisoare si in urma torturilor la care a fost supus, dupa esecul evadarii, pierde ambele picioare. Inca de la primul interviu in Memorialul Durerii, Tudor Greceanu se arata a fi un aristocrat al suferintei, un om cu o moralitate fara repros si de o exemplara tinuta romaneasca. Fara oameni ca el, fara eroismul si martirajul lor s-ar fi stins poate de mult „flacara de veghe” care certifica azi ca mai existam ca neam. Inteligent, modest, lucid, este, alaturi de Nicolae Steinhardt si de Ion Ioanid, unul dintre marile caractere ale inchisorilor. Moare in decembrie 1994. (cf ICR)

Fridtjof Nansen (laureat al Premiului Nobel)

Când s-a născut Fridtjof Nansen, în1861, nu mai existau ţărmuri rămase neexplorate. Contururile hărţii lumii fuseseră practic desenate; Nansen a ajutat la completarea câtorva detalii.

nansen

Nansen s-a născut într-o familie cu o distinsă istorie de servicii aduse naţiunii. Un strămoş din partea tatălui, Hans Nansen – fost primar al Copenhagăi – a explorat Marea Albă. Însufleţit de aceeaşi nevoie de a explora necunoscutul, tânărul Nansen, în vârstă de doar 26 de ani, s-a hotărât să organizeze o expediţie care să traverseze calota glaciară din Groenlanda.

Expediţia, formată din şase membri, a pornit în 1888. Temerarii aveau de înfruntat un mediu întru-totul ostil. Au trecut douăsprezece zile până au reuşit să pună piciorul pe uscat, după ce au părăsit siguranţa vasului principal. Bărbaţii şi-au încheiat traversarea calotei glaciare în septembrie, când au ajuns pe coasta vestică a Groenlandei. De-a lungul călătoriei pline de pericole, Nansen, împreună cu tovarăşii săi, a înregistrat cu meticulozitate condiţiile meteorologice şi a adunat alte date ştiinţifice.

Cinci ani mai tarziu, in 1893, Nansen a plecat din nou intr-o ampla expeditie polara. „Fram” nu a ajuns atât de aproape de Polul Nord pe cât sperase Nansen. Atunci, s-a hotărât să încerce să atingă Polul, însoţit de unul din cei mai puternici şi mai rezistenţi oameni ai săi, Hjalmar Johansen. Încercarea nu a reuşit. Condiţiile au fost cu mult mai dificile decât se aşteptaseră; drumul le era adeseori blocat de creste de gheaţă sau de întinderi de apă, ceea ce ducea la întârzieri. În cele din urmă, la 18 grade şi 14 minute Nord, au hotărât să se întoarcă şi să se îndrepte înspre Teritoriul Franz Josef. Nansen şi Johansen nu au ajuns până la Pol, dar s-au apropiat de el mai mult decât oricare dintre predecesorii lor.

Ulterior, nansen s-a dedicat studiului curentilor marini si a fondat oceanografia. El a primit Premiul Nobel pentru pace pentru contributia lui politica in Primul Razboi Mondial in misiuni umanitare. A murit in 1922. extras din prezentarea de pe siteul Ambasadei Norvegiei. Linkuri: [1] si [2]

Roald Amudsen (explorator)

Amundsen s-a născut în 1827, la unsprezece ani după Nansen, în apropierea oraşului Sarpsborg, în sud-estul Norvegiei. După ce a renunţat la intenţia iniţială de a deveni medic, s-a decis să îşi dedice viaţa cercetărilor polare. Navigator calificat, a lucrat la bordul unui vas comercial în Oceanul Arctic, înainte de a se urca ca secund pe „Belgica”, vasul care, în 1897-1899, a fost primul care a rămas peste iarnă în Antarctica. Naturalistul echipajului de pe nava era romanul Emil Racovita.

detalii despre expeditia Belgica (limba engleza)

Experienţa dobândită în aceste călătorii l-a făcut pe Amundsen suficient de încrezător în propriile puteri pentru a-şi încerca norocul într-o aventură care reprezenta o provocare pentru navigatori de peste 300 de ani, Pasajul de Nord-vest. Exploratorii ştiau de mult de existenţa acestei rute care leagă Europa de Asia, la nordul continentului Nord-american, dar nici un vas nu reuşise să o parcurgă în întregime. Amundsen a achiziţionat un vas robust, de 45 de tone, „Gjøa”, echipat cu pânze şi cu un motor de 13 cai-putere, iar în vara anului 1903 l-a scos din Fiordul Oslo şi, împreună cu echipajul format din şase oameni, a pornit înspre apele acoperite cu gheţuri din Pasajul de Nord-vest. Expediţia a fost încununată de succes şi în august 1906 „Gjøa” a parcurs ultima porţiune a pasajului. În tot acest timp, echipajul său a adunat numeroase informaţii ştiinţifice, cele mai importante legate de magnetismul pământului şi observaţii privind locaţia exactă a Polului Nord magnetic.

Încurajat de acest prim succes, Amundsen şi-a îndreptat atenţia înspre Polul Nord. Plănuia să îşi lase vasul să îngheţe la nord de Strâmtoarea Bering, dar i-a fost greu să obţină finanţare pentru acest proiect. În septembrie 1909 a primit vestea că americanii Robert Peary şi Frederick Cook au ajuns la Pol. Amundsen s-a decis atunci să îşi amâne expediţia la Polul Nord şi să încerce între timp să ajungă la Polul Sud înaintea lui Robert Falcon Scott, care se îndrepta deja înspre Antarctica în fruntea unei expediţii numeroase.

in_fur_skinsAmundsen şi-a stabilit tabăra de bază în Golful Balenelor. Acesta se afla mai aproape de Polul Sud decât punctul de plecare al lui Scott, McMurdo Sound. Ţinutul dintre Golful Balenelor şi Pol era însă necunoscut, în timp ce Scott avea să urmeze un traseu deja parcurs de compatriotul său Shackleton în 1908. La 19 octombrie 1911, Amundsen a părăsit tabăra de bază cu cei patru tovarăşi ai săi, patru sănii şi 52 de câini. Misiunea lui Amundsen avea un singur obiectiv: să ajungă la Pol, repede. Două luni mai târziu, obiectivul era atins, cu cinci săptămâni înainte ca Scott şi echipajul său extenuat să ajungă la Pol, unde au găsit steagul şi cortul lui Amundsen.

Pentru un explorator de calibrul lui Amundsen, nu mai rămăseseră provocări importante, dar mai exista un obiectiv pe care dorea să îl atingă: explorarea Oceanului Arctic din avion. A organizat o expediţie îndrăzneaţă în două hidroavioane, N24 şi N25, în 1925. Avioanele au fost nevoite să aterizeze forţat pe gheaţă la 88 de grade Nord, dar echipa a reuşit să repornească unul dintre ele şi s-a întors la Svalbard trei săptămâni mai târziu. Un an mai târziu, Roald Amundsen, împreună cu Ellsworth şi cu italianul Umberto Nobile, a condus o expediţie în aeronava „Norge” (Norvegia) de la Svalbard deasupra Polului Nord înspre Alaska. Exploratorii au survolat un teritoriu până atunci necunoscut, umplând astfel ultimele pete albe, rămase necolorate, de pe harta lumii.

Explorarea arctică a fost viaţa lui Amundsen. Pasiunea sa avea să îi aducă şi moartea, in 1928. A doua expediţie arctică, condusă de Nobile, doi ani mai târziu, la bordul „Italia” – aeronava soră a lui „Norge” – a dispărut. Amundsen s-a alăturat echipei de salvare care a pornit în căutarea exploratorilor. O a doua echipă de salvare a găsit aeronava şi pe Nobile, în viaţă. Dar Amundsen şi tovarăşii lui nu s-au mai întors niciodată. [extras din prezentarea facuta de Linn Ryne pentru ministerul norvegian de externe. vezi articolul complet]

 

Roald Amudsen (explorator)

Amundsen s-a născut în 1827, la unsprezece ani după Nansen, în apropierea oraşului Sarpsborg, în sud-estul Norvegiei. După ce a renunţat la intenţia iniţială de a deveni medic, s-a decis să îşi dedice viaţa cercetărilor polare. Navigator calificat, a lucrat la bordul unui vas comercial în Oceanul Arctic, înainte de a se urca ca secund pe „Belgica”, vasul care, în 1897-1899, a fost primul care a rămas peste iarnă în Antarctica. Naturalistul echipajului de pe nava era romanul Emil Racovita.

detalii despre expeditia Belgica (limba engleza)

Experienţa dobândită în aceste călătorii l-a făcut pe Amundsen suficient de încrezător în propriile puteri pentru a-şi încerca norocul într-o aventură care reprezenta o provocare pentru navigatori de peste 300 de ani, Pasajul de Nord-vest. Exploratorii ştiau de mult de existenţa acestei rute care leagă Europa de Asia, la nordul continentului Nord-american, dar nici un vas nu reuşise să o parcurgă în întregime. Amundsen a achiziţionat un vas robust, de 45 de tone, „Gjøa”, echipat cu pânze şi cu un motor de 13 cai-putere, iar în vara anului 1903 l-a scos din Fiordul Oslo şi, împreună cu echipajul format din şase oameni, a pornit înspre apele acoperite cu gheţuri din Pasajul de Nord-vest. Expediţia a fost încununată de succes şi în august 1906 „Gjøa” a parcurs ultima porţiune a pasajului. În tot acest timp, echipajul său a adunat numeroase informaţii ştiinţifice, cele mai importante legate de magnetismul pământului şi observaţii privind locaţia exactă a Polului Nord magnetic.

Încurajat de acest prim succes, Amundsen şi-a îndreptat atenţia înspre Polul Nord. Plănuia să îşi lase vasul să îngheţe la nord de Strâmtoarea Bering, dar i-a fost greu să obţină finanţare pentru acest proiect. În septembrie 1909 a primit vestea că americanii Robert Peary şi Frederick Cook au ajuns la Pol. Amundsen s-a decis atunci să îşi amâne expediţia la Polul Nord şi să încerce între timp să ajungă la Polul Sud înaintea lui Robert Falcon Scott, care se îndrepta deja înspre Antarctica în fruntea unei expediţii numeroase.

in_fur_skinsAmundsen şi-a stabilit tabăra de bază în Golful Balenelor. Acesta se afla mai aproape de Polul Sud decât punctul de plecare al lui Scott, McMurdo Sound. Ţinutul dintre Golful Balenelor şi Pol era însă necunoscut, în timp ce Scott avea să urmeze un traseu deja parcurs de compatriotul său Shackleton în 1908. La 19 octombrie 1911, Amundsen a părăsit tabăra de bază cu cei patru tovarăşi ai săi, patru sănii şi 52 de câini. Misiunea lui Amundsen avea un singur obiectiv: să ajungă la Pol, repede. Două luni mai târziu, obiectivul era atins, cu cinci săptămâni înainte ca Scott şi echipajul său extenuat să ajungă la Pol, unde au găsit steagul şi cortul lui Amundsen.

Pentru un explorator de calibrul lui Amundsen, nu mai rămăseseră provocări importante, dar mai exista un obiectiv pe care dorea să îl atingă: explorarea Oceanului Arctic din avion. A organizat o expediţie îndrăzneaţă în două hidroavioane, N24 şi N25, în 1925. Avioanele au fost nevoite să aterizeze forţat pe gheaţă la 88 de grade Nord, dar echipa a reuşit să repornească unul dintre ele şi s-a întors la Svalbard trei săptămâni mai târziu. Un an mai târziu, Roald Amundsen, împreună cu Ellsworth şi cu italianul Umberto Nobile, a condus o expediţie în aeronava „Norge” (Norvegia) de la Svalbard deasupra Polului Nord înspre Alaska. Exploratorii au survolat un teritoriu până atunci necunoscut, umplând astfel ultimele pete albe, rămase necolorate, de pe harta lumii.

Explorarea arctică a fost viaţa lui Amundsen. Pasiunea sa avea să îi aducă şi moartea, in 1928. A doua expediţie arctică, condusă de Nobile, doi ani mai târziu, la bordul „Italia” – aeronava soră a lui „Norge” – a dispărut. Amundsen s-a alăturat echipei de salvare care a pornit în căutarea exploratorilor. O a doua echipă de salvare a găsit aeronava şi pe Nobile, în viaţă. Dar Amundsen şi tovarăşii lui nu s-au mai întors niciodată. [extras din prezentarea facuta de Linn Ryne pentru ministerul norvegian de externe. vezi articolul complet]

 

Elena Cuza (date biografice)

Elena Cuza (1825–1902) Doamnã a României, sotia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, femeie cu educatie aleasã, s-a remarcat în epocã prin generozitatea si dãruirea sa sufleteascã iesite din comun. S-a nãscut la Solesti, sat vasluian aflat în proprietatea familiei sale, ramurã a cunoscutei familii Rosetti. A înfiintat o serie de asezãminte pentru orfani, numite „Aziluri Elena Doamna“, în care au fost primiti si copii de alte nationalitãti decât cea românã.

Vasile Parvan (date biografice)

Vasile Pârvan (1882–1927) istoric, academician, nãscut în judetul Bacãu, si-a legat numele de Bârlad, adevãrata sa patrie spiritualã, locul unde s-au constituit premisele sale intelectuale. Interesul sãu pentru arheologie, istorie si filologie clasicã s-au desteptat tot aici, la liceul Codreanu. O parte din activitatea sa s-a desfãsurat în Italia, unde a fost numit director al Scolii Române de la Roma. Membru al unor organisme internationale, al unor societãti de istorie din Germania si Italia, a devenit, în 1913, la numai 31 de ani, membru plin al Academiei Române.

Alexandru Ioan Cuza (date biografice)

Alexandru Ioan Cuza (1820–1873) s-a nãscut la Bârlad si a fost primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova si Muntenia. Dupã studii la Paris, Cuza s-a întors în tarã si a îmbrãtisat cariera militarã, remarcându-se în evenimentele de la 1848 si în lupta pentru Unire. A fost ales Domnitor al Moldovei la 5 ianuarie 1859 si al Munteniei la 24 ianuarie 1859, sãvârsind astfel Unirea Principatelor printr-o dublã alegere. În aceastã calitate, a întreprins importante mãsuri pe plan intern: împroprietãrirea tãranilor, reorganizarea armatei, a administratiei, a învãtãmântului. S-a bucurat de o mare simpatie popularã, dar a fost silit sã abdice în urma unui complot. A murit în exil, la Heildelberg.

Alexander Baumgarten (istoric)

Alexander Baumgarten este unul dintre cei mai importanţi medievalişti din cultura română. Cu o activitate coerentă desfăşurată de mai mulţi ani a reuşit sa aducă în spaţiu intelectual românesc, prin traduceri, importanţi autori, inaccesibili până acum. Este licențiat în filosofie (1995) și filologie clasică (1997) la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.În anul 2000 obține titlul de doctor în filosofie (2000) al Universității din București. În anul 1999 beneficiază de o bursă de cercetare din partea Universității din Geneva având ca profesor coordonator pe prof. Alain de Libera.În anul universitar 2003-2004 a fost bursier al Agenției Universitare Francofone la Ecole de Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris.

Volume de autor

  • Principiul cerului. Eternitatea lumii si unitatea intelectului în filosofia secolului al XIII-lea, editura “Dacia”, Cluj , 2002.
  • Intermediaritate si Ev Mediu. Studii de filosofie medievală, ed. “Viata Crestină”, Cluj, 2002.
  • Sfântul Anselm si conceptul ierarhiei, ed. Polirom, colectia “Seminar. Filosofie, Iasi, 2003.
  • Scoala răgazului, ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lapus, 2006
  • Filosofia politică a lui Aristotel (coord. V. Muscă, A. Baumgarten), Iași, ed. Polirom, 2002
  • Filosofia politică a lui Platon (coord. V. Muscă, A. Baumgarten), Iași, ed. Polirom, 2006
  • Bună dimineața, filosofie!, editura Bastion, Timișoara, 2008
  • Aproape de Toma. Studii de aristotelism si neoplatonism latin, ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lapus, 2010
  • Ediții îngrijite si traduceri din limba greacă și latină

  • 1. Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, traducere cu note, tabel cronologic si Postfată, Ed. * 2. “Biblioteca Apostrof”, Cluj, 1996.

Sf.Toma din Aquino, Despre unitatea intelectului împotriva averroistilor, traducere cu note, tabel cronologic si Postfată, Editura Decalog, Satu Mare, 1997.

  • 3. Sf.Anselm din Canterbury, Monologion, traducere cu note si Postfată, Ed. “Biblioteca Apostrof”, Cluj, 1998.
  • 4. ***, Despre eternitatea lumii (Aristotel, Plotin, Augustin, Ioan Filopon, Alkindi, Avicenna, Avencebrol, Averroes, Algazel, Albert cel Mare, Toma din Aquino, Siger din Brabant, Boethius din Dacia, Henri din Gand) împreună cu cele 219 teze ale lui Siger din Brabant si Boetius din Dacia si ale altora, condamnate în anul 1277 de episcopul Etienne Tempier al Parisului la sfatul doctorilor în Sfânta Scriptură, antologie de filosofie medievală, editie bilingvă, traducere, note, tabel cronologic si Postfată – Editura Iri, Bucuresti, 1999.
  • 5. ***, Despre unitatea intelectului (Aristotel, Alexandru din Afrodisia, Plotin, Themistius, Averroes, Albert cel Mare, Sf.Toma din Aquino, Siger din Brabant), antologie de filosofie medievală, editie bilingvă, traducere, note, tabel cronologic si Postfată – Editura Iri, Bucuresti, 2000.
  • 6. Aristotel, Politica, editie bilingvă, traducere si comentarii, cu un studiu de Vasile Muscă, ed. Iri, Bucuresti, 2001.
  • 7. Pseudo-Aristotel, Liber de causis, editie bilingvă, traducere, note si comentariu, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002.
  • 8. Plotin, Enneade, II, 1-4, în volumul Enneade, I-II, editie bilingvă, ed. Iri, Bucuresti, 2003.
  • 9. Plotin, Enneade, III, 8 si IV, 1-6 si 9, în volumul Enneade, III-V, editie bilingva, ed. Iri, Bucuresti.
  • 10. William Ockham, Despre universalii (Summa logicae, I, 14-19 si Comentariul la Isagoga lui Porfir, in fragment), editie bilingva, traducere, impreuna cu un studiu de Simona Vucu, ed. Polirom.
  • 11. Aristotel, Despre suflet, editie bilingva, traducere si comentarii, ed. Humanitas, Bucuresti, 2005.
  • 12. Toma din Aquino, Summa theologica, I, ed. Polirom, 2009
  • Ibn Sīnā (Avicenna), Cartea definițiilor (ediție trilingvă: arabă, română, latină). Traducere din limba arabă, studiu și bibliografie de George Grigore. Note și comentarii de George Grigore, Alexander Baumgarten, Paula Tomi și Mădălina Pantea. Tabel cronologic de Gabriel Bițună. Transcriere critică a versiunii latine a tratatului și a comentariilor lui Andrea Alpago (1546) împreună cu traducerea comentariilor în limba română de Alexander Baumgarten. Iași: Editura Polirom, Biblioteca Medievală 2012

Samoila Marza (fotograf)

SAMOILĂ MÂRZA – fotograful român care a realizat singurele imagini
fotografice veridice care surprind Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din
1Decembrie 1918.
· S-a născut la 18 septembrie 1886, în satul Galtiu, comuna Sântimbru, judeţul Alba.
· S-a stins din viaţă la 19 decembrie 1967, la Alba Iulia.
STUDII: urmează şase clase primare la Şcoala poporală greco-catolică confesională din Galtiu;
continuă liceul la Alba Iulia; ulterior, între anii 1909 şi 1911 este trimis de către părinţi în ucenicie la
fotograful sibian Iainek, unde se califică în meseria de fotograf.
ACTIVITATE: izbucnirea primului război mondial din 1914-1918 a determinat întreruperea
activităţii fotografului Mârza, fiind mobilizat şi trimis pe front; ca militar în armata austro-ungară, este
trimis pe frontul austriac din Galiţia ajungând până la Riga, iar din anul 1916 este mutat pe frontul
italian; încadrat în serviciul topografic şi fotografic al armatei, mai bine de trei ani, Samoilă Mîrza şi-a
practicat meserie, fotografiind chipuri de ostaşi de pe front şi aspecte din ororile războiului.
Sfârşitul anului 1918, care a marcat şi terminarea războiului îl găseşte pe Samoilă Mârza la
Trieste, de unde împreună cu mulţi soldaţi români ardeleni se îndreaptă spre Viena, unde soseşte la
începutul lunii noiembrie 1918 pentru a se întoarce de aici, acasă la Galtiu. La Viena, la 6 noiembrie
1918 reuşeşte să execute trei clişee fotografice care surprind sfinţirea primului steag tricolor al
Consiliului Naţional Român Militar (14 noiembrie 1918), în prezenţa generalului Boieriu, a lui Iulia
Maniu şi a celorlalţi militari.

 

Din Viena, împreună cu câteva mii de soldaţi, Samoilă Mârza s-a întors în Transilvania, pe ruta
Viena-Zagreb-Belgrad-Timişoara, pentru a participa la adunarea de la Alba Iulia. Ruta Viena-
Budapesta-Arad a fost blocată de unguri. Sârbii i-au lăsat să treacă, dar cu condiţia să fie dezarmaţi.

 

În dimineaţa zilei de 1 decembrie pleacă la Alba Iulia, nu înainte însă de a executa trei fotografii cu consătenii săi.
Aceste clişee îi reprezintă pe consătenii fotografului, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fetele purtând fire un busuioc, gata
de plecare la Alba Iulia. A ajuns la Alba Iulia împreună cu sătenii în jurul orei 11, pe o vreme mohorâtă, purtând
aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă pe bicicletă. Pentru că nu deţinea permis de
intrare sau credenţional (mandat scris), Samoilă Mârza nu a fost admis să intre în sala unirii. Fusese
angajat totuşi un fotograf german, Bach, care însă nu s-a prezentat.
În ciuda unei vremi nefavorabile şi dificultăţii utilizării aparatelor, Samoilă Mârza a reuşit să
realizeze cinci fotografii la Marea Adunare Naţională, dintre care trei cu mulţimile venite şi două cu
tribunele oficiale la care a fost citit actul unirii în faţa Marelui Sfat Naţional şi a poporului de către dr.
Aurel Vlad şi episcopul greco-catolic, Iuliu Hossu. Aceste fotografii sunt singurele, care înfătişează
aspecte de la Marea Adunare Natională de la Alba Iulia care a consfintit Unirea Transilvaniei cu România.

La începutul anului 1919, a inclus fotografiile într-un album intitulat Marea Adunare de la Alba
Iulia în chipuri, fapt menţionat în ziarul „Alba Iulia” din 10 martie. Acest album va fi prezentat de
către delegaţia română şi la Conferinţa de pace de la Versaille. Alte labume au fost rimise
şpersonalităţilor marcante ale epocii printre care regelui Ferdinand I, primului ministru I.C. Brătianu,
dr. Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, gneralului francez Berthelot şi altor personalităţi
politice ale vremii. Această lucrare s-a bucurat de omare apreciere din parte tuturor. Nicolae Iorga a
considerat data primirii acestui album, la 27 aprilie 1919, demnă de a o insera în memoriile lui: „Mi se
aduce din Ardeal un admirabil album al fotografului amator Mârza, înfăţişând ultimele manifestări
naţionale de acolo.” Albumul cu fotografiile lui Samoilă Mârza a fost inclus în documentaţia prezentată
de delegaţia României la încheiera tratatelor de pace de la Versailles şi Trianon pentru justificare
marelui act al Unirii Transilvaniei cu România.

Cu aparatul său cu “burduf” legat pe portbagajul nelipsitei sale biciclete a participat şi  la unele acţiuni similare din Transilvania (ex. A imortalizat vizita regelui Ferdinand I din anul 1919 de la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni; momente de la încoronarea regelui Ferdinand I cu regina Maria, din
22 octombrie 1922; a participat la Ţebea în anul 1924 când s-au desfăşurat serbările comemorative
privind împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu, precum şi în anul 1929 la Alba Iulia la
serbările Unirii organizate la împlinirea a 10 ani de la unirea Transilvaniei cu România, cu acest prilej
fiind decoratde către oficialităţi; precum şi la alte evenimente semnificative). Ne-a lăsat portretele unor
personalităţi de seamă de pe aceste meleaguri, dar mai ales figuri de oameni din popor în costume
naţionale, nunţi, botezuri, petreceri populare ş.a., care sunt adevărate documente etnografice.
În anul 1924, în urma unei audienţe la primul ministru Ion C. Brătianu, a reuşit să obţină
fonduri pentru continuarea pictării Catedralei Ortodoxe din Alba, care fusese începută de către pictorul
Costin Petrescu şi abandonată după încoronarea din 1922.
În 1967 prof. dr. Gheorghe Anghel, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia a
reuşit să achiziţioneze de la Samoilă Mârza aparatul şi clişeele legate de Unire. Mârza a precizat că alte
clişee fusese nevoit să le vândă, din cauza lipsurilor materiale, pentru a valorifica sticla specială din
care erau confecţionate. Pentru 1968 a realizat un nou album asemănător celui din 1919, pe care
intenţiona să-l ofere oficialităţilor acelei vremi. De asemenea, cu banii primiţi de la muzeu, şi-a
achiziţionat un aparat de fotografiat performant, cu care dorea să realizeze mai multe fotografii cu
ocazia semicentenarului Unirii. Aceste lucruri nu au mai fost posibile, întrucât Mârza s-a stins din viaţă
la data de 19 decembrie 1967 din cauza unei boli incurabile. A fost înmormântat în cimitirul Maieri din
Alba Iulia.
În anul 2003 la mormântul său a fost înălţat un monument, iar în satul Galtiu, la 23 noiembrei
acelaşi an, i-a fost dezvelit un bust executat de sculptorul Borteş Narcis Dumitru,

Avram Iancu (biografia)

Avocat român transilvănean, Avram Iancu a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din
Transilvania. A condus Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu
ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.

 
· S-a născut în anul 1824, în satul Vidra de Sus, judeţul Alba (azi Avram Iancu).
· S-a stins din viaţă în ziua la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş, fiind îngropat la Ţebea, judeţul
Hunedoara
STUDII: a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna şi
gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj; Institutul Superior din Transilvania (1841-1843), Facultatea de Drept din Cluj (1844-1847). Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş. Îşi ia examenul de avocat în anul 1848.
ACTIVITATE: cancelist la Tabla regească (suprema curte judiciară a principatului Transilvaniei), făcând cenzura de avocat după 3 ani; în 1847 se află în Cluj la dietă ca observator; participant la reuniunea
„canceliştilor” maghiari şi români de la Târgul Mureş din 24 martie; se alătură fruntaşilor intelectualităţii româneşti transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională, fiind printre iniţiatorii şi organizatorii
adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 3/15 – 5/17 mai şi 2/14 – 16/28 septembrie 1848; la 15 mai, la Marea
adunare naţională de pe Câmpia Libertăţii, Avram Iancu soseşte în fruntea a 10 000 de moţi organizaţi, fiind
primit cu mare însufleţire de mulţimea adunată; prefect, conducătorul de frunte al oastei populare în timpul
Revoluţiei române de la 1848-1849 din Transilvania, Avram Iancu a condus apărarea Munţilor Apuseni,
transformaţi într-o cetate de necucerit, respingând cu mult succes trupele maghiare; în februarie 1850 se află la
Viena unde o numeroasă delegaţie românească stăruia pentru luarea în considerare a revendicărilor naţionale, dar
acestea sunt refuzate cu perfidie; încă din august 1849, după capitularea trupelor ungureşti, guvernul austriac
propusese decorarea lui Iancu şi a căpitanilor săi, dar el va refuza decoraţia, motivând refuzul: ,,Să se decoreze
mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor”; maltratat şi arestat, Iancu va reveni în mijlocul munţilor unde se
va stinge din viaţă la numai 48 de ani. „Craiul Munţilor” va rămâne însă în inimile moţilor ca un erou, luptător
pentru drepturile şi libertăţilor românilor, legendă veşnic vie a Apusenilor.
LUCRĂRI PUBLICATE:
· „Trei raporturi ale acelor prefecţi de legiuni româneşti care în anul 1848-49 au susţinut luptele
cu insurgenţii unguri până la intrarea trupelor imperiale în Transilvania” (Sibiu, Editura
,,Observatorului”, 1848);
· „Raportul lui Avram Iancu, prefect al unei legiuni româneşti despre faptele oastei poporane, care
a stat sub comanda lui, în anii 1848-49” (Sibiu, Editura Redacţiunei ,,Observatorului”; „Ghinda
şi sabia: Jurnal de război cu ungurii” (Ediţie de I.E. 1995)

Ovidiu Victor Olar (istoric)

Ovidiu Victor Olar este unul dintre tinerii cercetatori din generatia formata dupa Revolutie. Preocupat de fenomenologia istoriei in convergenta  cu evolutia Bisericii, propune o viziune noua asupra Protestantismului. In cartea sa Razbunare impotriva tiranilor selecteaza texte decisive pentru istoria gindirii teologice europene. Acestea prezinta atat in ansamblu o “teorie” politica a protestantismului francez dar si o reconstituire implicita a razboiului religios din secolul XVI. Personaje precum Carol al IX -lea de Valois, Caterina de Medicis, Gaspard de Coligny, fratii de Guise populeaza un tablou singeros in care protestantii si catolicii in disputa lor de dupa Reforma lasa in urma zeci de mii de morti. Textele analizate si prezentate arata puterea cuvintelor de a influenta Istoria. (via TVR – Inapoi la argument)

Nicolae Balcescu (viata si opera)

Istoric, scriitor si cel mai înversunat luptator la 1848. Nascut la Bucuresti. Provine din boierimea marunta. Dupa tata trebuia sa se numeasca Petrescu, însa pastreaza numele mamei, dupa mosia Balcesti-Vâlcea. Din 1832, e elev la Colegiul Sf. Sava, cunoscându-i pe Heliade si I. Ghica. De mic era pasionat de istorie. La 19 ani se afla în armata (iuncher). În 1840, participând la miscarea complotista a lui D. Filipescu (doreau împroprietarirea clacasilor), este închis la manastirea Margineni, iesind dupa doi ani cu sanatatea subrezita (îndurase o detentie grea). Înfiinteaza organizatia secreta Fratia (cu I. Ghica si Chr. Tell) si se dedica studiilor istorice, calatorind în Franta si Italia. La Paris a luptat pe baricade în 1848. Întors la Bucuresti, participa la Revolutie, e pentru doua zile ministru si secretar al guvernului provizoriu. Face parte din aripa de stânga, vrea împroprietarirea taranilor, vot universal, rezistenta fata de turci. Este un vizionar utopic, dorind o mica republica între cele trei mari imperii (tarist, otoman si hasburgic). Aplicarea acestui ideal ar fi putut duce la desfiintarea statelor românesti. De aceea, mai apoi, barbatii nostri de stat au gasit o alta cale politica: întâi Unirea Principatelor sub un domn pamântean si, dupa aceea, monarhia constitutionala, cu un print strain, dintr-o mare casa europeana (Carol I de Hohenzollern).

Nicolae Balcescu a studiat la Colegiul “Sfatul Sava” pe care l-a inceput in 1832. Acesta era pasionat de istorie. Printre colegii sai se afla si Ion Ghica, iar unul dintre profesorii lui a fost Ion Heliade Radulescu.

La varsta de 19 ani, viitorul istoric intra in armata, urmand ca in 1840 sa participe la conspiratia Filipescu. In urma acestui eveniment, va fi inchis la Manastirea Margineni pentru 2 ani, pana cand va veni la domnie Bibescu.

Dupa eliberare, aceasta va infiinta, alaturi de Christian Tell si Ion Ghica, o organizatie secreta, numita “Fratia”. Va calatori apoi prin toate teritoriile ce erau locuite de romani, dar si in Franta si Italia. Va studia istoria si va ajunge editor impreune cu August Treboniu Laurian, la revista de istorie “Magazin istoric pentru Dacia”, ce aparea incepand cu 1844.

In 1848, fiind in Franta, se va implica in revolutia din februarie, lucru ce-l va inspira, iar la intoarcerea in Bucuresti, va fi prezent la revolutia de aici de la 11 iunie, avand doua zile rolul de ministru de externe si secretar de stat al guvernului. Aceste pozitii i-au fost oferite provizoriu de catre revolutionari. Nicolae Balcescu s-a revoltat de partea liberalilor si si-a dorit votul universal si improprietarirea taranilor.

Nicolae Balcescu a fost din nou arestat, de data asta de autoritatile Imperiului Otoman ce au stopat revolutia, a reusit apoi sa evadeze si a plecat in Transilvania, dar si de aici a fost expulzat, de catre habsburgi.

In prima parte a anului 1849 a trecut prin Trieste, Atena si a ajuns la Constantinobol, Debretin, unde s-a intalnit cu Lajos Kossuth (cel care conducea revolutia maghiara), cu care a incercat un angajament de pace intre revolutionarii romani din Transilvania si cei maghiari. Acesta din urma pare sa fie de acord cu acest proiect, iar la 2 iulie 1849 a fost semnat “proiectul de pacificare”.

Nicolae Balcescu s-a remarcat ca istoric prin cartea sa “Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”, scrisa in exil, in 1849, opera ce a ramas in manuscris pana in 1861-1863, cand a fost publicata de Alexandru Odobescu.

Nicolae Balcescu s-a exilat la Paris in incercarea de a coagula fortele revolutiei europene aflate in exil, cu gandul de a intemeia o confederatie europeana. A plecat in 1852 la Constantinopol, apoi la Galati, incercand de aici sa intre in Tara Romaneasca, pentru a-si vedea mama, insa nu i s-a permis.

Acesta era si el bolnav, iar medicii i-au sugerat sa ramana in Italia, pentru un climat mai bland. Ajungand aici, s-a stabilit la Palermo, unde a murit la doar 33 de ani de tuberculoza.

Dupa înfrângerea revolutiei, Balcescu trece în Ardeal, dorind o împacare între Kossuth si A. Iancu (a stat o vreme în tabara acestuia). Navalind trupele hasburgice si rusesti, scapa de arestare, deghizat în mot. Ultimii ani îi traieste în pribegie, ros de dorul tarii iubite. Chinuit de ftizia care-i anunta sfârsitul, în primavara lui 1852 revine în tara, pe Dunare, stiind ca n-avea dreptul sa calce pamântul natal. Si totusi, a trecut fluviul, la 8 septembrie, si a simtit pentru câteva ore pamântul patriei. La pichetul din Turnu Magurele si-a întâlnit mama. Dar nu a fost primit în Muntenia, desi voia sa se stabileasca la prietenii din Moldova. Lacrimile bunei mame l-au facut sa lacrimeze si el, scrâsnind. Vaporul l-a dus departe de malul românesc, prin Constantinopol, în Italia. Trece prin Napoli si se stinge singur, uitat de toti, la Palermo, într-o camera a hotelului Trinacria, cu numele tarii sale dragi pe buze, fiind înmormântat într-o groapa comuna din cimitirul manastirii Capuccinilor. Osemintele sale nu s-au putut identifica, pentru a fi adus în România.

Înainte de toate istoric pasionat, Balcescu este, totodata, revendicat de literatura, istoriografie, sociologie, economie politica. Erou si martir al neamului, si-a sacrificat sanatatea, cautând cu patima, în tara si strainatate, documente istorice. A scris cu talent de scriitor: Puterea armata si arta militara de la întemeierea Principatului Valahiei pâna acum (1844) si întregita apoi cu Puterea armata si arta militara la moldoveni în timpul maririi lor, Mersul revolutiei în istoria românilor s.a. Opera de capetenie este Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, la care a trudit în exil, între 1849 si pâna la moarte, ramasa în manuscris, neterminata si publicata postum de Al. Odobescu, “Pe culmea cea mai inalta a muntilor Carpati se întinde o Tara mândra si binecuvântata între toate tarile semanate de Domnul pe pamânt. Ea seamana a fi un maret si întins palat, capodopera de arhitectura, unde sunt adunate si asezate cu maiestrie toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu placere ni le aduce aminte…”

Dimitrie Cantemir (biografia)

Domn al Moldovei, carturar enciclopedist, scriitor. La 26 octombrie 1673 se naste la Silisteni (in sud de Husi, judetul Falciu), ca fiu al serdarului Constantin si al Anei. Invata la curtea domneasca din Iasi, cu preotul grec Cacavela limbile latina, greaca, slavona etc., avand o memorie extraordinara. Tatal lipsit de cultura, ajunge domn si le asigura celor doi copii, Antioh si Dimitrie, conditii alese de invatatura.

La 15 ani, Dimitrie Cantemir este ostatic la Constantinol, zalog al tatalui pe langa Inalta Poarta, inlocuindu-l pe Antioh. Va sta 22 de ani in capitala otomana si va face studii diverse, cu vestiti profesori ai epocii. Dupa moartea tatalui, e ales domn al Moldovei (1693), dar Poarta nu-l confirma. Din 1695 e capuchehaie, la Constantinopol, a fratelui Antioh, ales domn. Se casatoreste cu fiica lui Serban Cantacuzino, Casandra, care-i daruieste mai multi copii, intre care viitorul preot si diplomat rus Antioh Cantemir (1708-1744). Turcii l-au inscaunat pe Dimitrie Cantemir la Iasi (1710), avand incredere in el, dar noul domn – carturar incheie la Lutk (1711) un tratat secret cu Petru cel Mare, in dorinta eliberarii de sub turci. Insa armatele ruso-moldovene sunt infrante drastic la Stanilesti, pe Prut (1711), invatatul domn fiind nevoit sa fuga in Rusia cu familia si 4000 de moldoveni (intre care si Ion Neculce). Locuiesc la Harcov, apoi la Moscova (consilier intim al tarului), ramanand in Rusia pana la moarte (1723). S-a stins la mosia sa Dimitrievska (asezarea ii poarta numele). In 1935, osemintele i-au fost aduse in tara si depuse la Iasi.

Opere principale:

  • Divanul sau galceava inteleptului cu lumea, prima opera scrisa in româna si tiparita la Iasi (1698); intaia scriere filosofica alcatuita de un român, prefatata de fostul sau dascal Cacavela
  • Istoria ieroglifica, cea mai importanta opera literara, scrisa la Constantinopol in româna (1703-1705). Conceputa ca o fabula intinsa, cu personaje travestite in dihanii si pasari, alegoria prezinta lupta pentru domnie, in Tarile Române, dintre partidele boieresti rivale, adica Cantemirestilor, si Brancovenilor, Inorogul este Dimitrie Cantemir, Corbul – Constantin Brancoveanu, Vidra – C. Duca, Strutocamila – M. Racovita s.a.m.d. La urma, autorul ne da cheia umana a povestii cu dobitoace. E prima incecare de roman politic-social.
  • Hronicul vechimei a roman-moldo-vlahilor, scrisa in româna (1719-1722), cuprinde istoria noastra de la origini pana la descalecare. Sustine ideea cronicarilor: originea comuna a tuturor românilor.
  • Istoria Imperiului Otoman (Cresterea si descresterea curtii otomane), redactata in latina intre 1714-1716 si tradusa in engleza, franceza si germana, i-a creat autorului un nume de savant european, mai ales ca in 1714 fusese ales membru al Academiei din Berlin. Citita de Voltaire, Byron si Victor Hugo.
  • Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisa in latina (1714-1716), cand traia in Rusia, la cererea Academiei din Berlin.

Neagu Djuvara (istoric), prezentare biografica 2

Neagu Djuvara (n. 18 august 1916, Bucureşti) este istoric, diplomat şi filolog român.
Născut într-o familie de origină aromână, aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari şi-a făcut studiile la Paris, licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie – noiembrie 1941) rănit aproape de Odessa.
In mai 1943 intra in Ministerul de Externe; este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, cănd comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare “Carol I”).În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey. După revoluţia din decembrie 1989 se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998, profesor – asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi şi a Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucureşti

Neagu Djuvara a uimit prin lansarea unei ipoteze originale in ultima sa carte Thocomerius – Negru Voda Un Voivod e origine cumana. Dezbaterile declansate s-au devedit o lectie de istorie atit pentru cei care au luat parte la disputa dar si pentru pasionatii de istorie. „Scenariul” propus este următorul „Când în 1238-l240 cumanii din Episcopatul Milcovului şi din Muntenia noastră trec Carpaţii pentru a se pune la adăpost de năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie colonizaţi pe valea Tisei Mijlocii. Mulţi – fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi – vor fi ales să rămână printre români, şi la nord şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă” cu posesiuni şi la nord şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung şi, unificând întregul ţinut între Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „Mare Voievod” – deocamdată tot vasal al regelui Ungariei” . (via TVR – Inapoi la argument)

Lucrări publicate
• Le droit roumain en matière de nationalité , Paris, 1940
• Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973
• Civilisations et lois historiques, Essai d’étude comparèe de civilisations , Mouton, Paris – Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză)
• Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995
• Aromânii: istorie, limbă, destin, ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996
• O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999
• Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001
• Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001
• De la Vlad Ţepeş la Dracula vampirul, Humanitas, 2003
• Scrisorile spătarului Nicolae Milescu, roman, Humanitas, 2004
• Există istorie adevarată?, Humanitas, 2004
• Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005
• Thocomerius – Negru Voda. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Humanitas, 2007

Horia Ciugudean

A absolvit in 1977 Facultatea de Istorie si Filozofie, sectia Istorie, din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca. A obţinut titlul de doctor în istorie în 1997 la Bucureşti cu teza “Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei” devenind conferenţiar universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

Horia Ciugudean a organizat la Alba Iulia un număr de patru simpozioane internaţionale de arheologie, primul fiind dedicat primei epoci a fierului în sud-estul Europei (10-12 iunie 1993). Timp de 30 de ani a desfăşurat o activitate susţinută de cercetare a epocii bronzului, orientată cu precădere spre investigarea aşezărilor şi necropolelor tumulare de pe valea Ampoiului, la Ampoiţa, Poiana Ampoiului, Meteş, Ţelna.

A efectuat deasemenea săpături arheologice în zona Aiudului, în staţiunile preistorice de la Livezile sau Rădeşti. Chiar dacă arheologia preistorică constituie principala sa arie de interes, a participat şi la cercetări privind epoca romană sau cea medievală timpurie, cu precădere în marea necropolă de la Alba Iulia (1981-1985) şi la Blandiana (1981-1982).

A publicat deasemenea un număr de peste 60 de studii în diverse reviste sau volume de specialitate din ţară şi străinătate.

Neagu Djuvara

NEAGU DJUVARA s-a nascut la Bucuresti, intr-o familie de origine aromana, care a dat mai mu1ti oameni politici, diplomati, profesori si oameni de stiinta. Licenta in litere (istorie), Paris-1937; doctorat in drept, 1940; doctorat de stat in litere (filozofia istoriei), 1972; diploma Institutului de Limbi si Civilizatii Orientale (I.N.A.L.C.O.) 1988. In 1941 a participat cu Regimentul 6 Dorobanti de Garda „Mihai Viteazul“ la campania din Basarabia si Transnistria.

In 1943 a intrat prin concurs la Ministerul de Externe. Din 1948 pana in 1989 a activat in cadrul exilului romanesc (Comitetul de asistenta pentru romanii refugiati, Radio Europa Libera, Fundatia Carol I, Casa Romaneasca, etc.). Intre 1961 si 1984 a fost Consilier diplomatic si juridic la Ministerul de Externe al Republicii Niger. A calatorit mult in Africa, Europa si America. In 1990 s-a intors in Romania, fiind professor asociat la Universitatea din Bucuresti. Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D Xenopol“ din Iasi si al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ dn Bucuresti.

Carti publicate in Romania: Intre Orient si Occident. Tarile romane la ieceputul epocii moderne: 1800-1848, Humanitas; Aromanii. Istorie, limba, destin, Fundafia Culturala Romana; 0 scurta istorie a romanilor povestita celor tineri, Humanitas; Cum s-a nascut poporul roman, Humanitas; Mircea cel Batran luptele cu turcii, Humanitas; De la Vlad Tepes la Dracula Vampirul, Humanitas; Civilizatii si tipare istorice. Un studiu comparat al civilizatiilor, Humanitas; Amintiri din pribegie, Albatros; Insemnarile lui Gheorghe Milescu

Cumpara online carti de Neagu Djuvara

Nicolae Ceausescu – Biografia secreta

ceausescuRomania comunista nu a facut nici ea exceptie de la acest fenomen schizofrenic si nici nu avea cum sa faca exceptie, atata timp cat modelul a fost, dupa 1945, cel sovietic. Un exemplu notoriu este Ceausescu, stapanul absolut al Romaniei timp de un sfert de veac, omul care a devenit in anii 70-80 obiectul unui cult al personalitatii inspirat de traditia maoista si de cea nord-coreeana. Predecesorul lui Iliescu la conducerea Romaniei, Nicolae Ceausescu, a inceput inca din 1965, imediat dupa preluarea puterii in partid, opera de cosmetizare a propriei biografii, care s-a dovedit a fi, mai apoi, primul pas in directia cultului personalitatii. Douzeci si trei de milioane de Romani au crezut, timp de un sfert de veac – multi o mai cred si astazi – ca omul care a condus destinele tarii lor se nascuse intr-o comuna onorabila, Scornicesti, intr-o familie de tarani saraci si cinstiti, in realitate, asa cum dovedeste foaia matricola, Ceausescu nu se nascuse in comuna Scornicesti, ci intr-un catun din apropierea comunei, Tatarai. Conform lui A. B. Cornea, originar din Scornicesti, catunul fusese intemeiat de cateva palcuri de tatari, refugiati prin partea locului dupa rascoala lui Tudor Vladimirescu, pe langa care se aciuasera ulterior mai multe grupuri de tigani nomazi. In timp ce comuna Scornicesti se constituise prin 1803, cand boierul Radu Scornici primise incuviintarea Episcopului de Slatina sa-i adune intr-o asezare temeinica pe toti cei de prin partea locului si sa le ridice o biserica. Conform autorului citat, numele real al familiei Ceausescu ar fi fost, initial, Ceausoglu, care se traduce din tataraste prin fiu de sluga. Toate aceste detalii biografice deveneau, fireste, incompatibile – dupa 1965 – cu noul statut al lui Ceausescu si imperativele calitatii sale de lider comunist, cu iz nationalist, ca sa nu mai vorbim cu cele de geniu carpatin, titan al gandirii ori mare carmaci. Astfel ca primul gest facut de Ceauescu in 1965 a fost sistematizarea zonei, adica desfiintarea catunului, unde se afla casa natala, si trecerea intregului teritoriu in administrarea comunei Scornicesti. Astfel, noul lider al Romaniei isi incepea domnia prin raderea de pe fata pamantului a asezarii natale, din necesitati de biografie. Cum ambitiile lui Ceausescu, de membru a diverse academii si de doctor honoris causa, impuneau reglementarea urgenta a studiilor sale liceale si universitare, s-au luat masuri retroactive. In decembrie 1965, Scoala medie nr. 10 Zoia Kosmodemianskaia elibera Diploma de maturitate nr. 351243 absolventului Ceausescu A. Nicolae, care terminase cursurile anului scolar 1964/1965, spre a se bucura de toate drepturile acordate de legile in vigoare. Absolventul devenise insa, intre timp, de sase luni liderul partidului iar singurele sale studii atestate, pana in acel moment, erau cele patru clase primare (a cincea inceputa, dar neterminata) trecute in foaia matricola mentionata. Odata cosmetizate studiile medii, Ceausescu nu intarzie sa absolve – o luna mai tarziu, in ianuarie 1966 -Institutul de Stiinte Economice V. I. Lenin, conform Diplomei nr. 180142/ian. 1965, document semnat in calitate de rector de Manea Manescu, viitorul prim-ministru. Un fals intelectual calificat. Astfel, din necesitati de biografie, in numai cateva saptamani, Ceausescu parcurgea in zbor toti anii de scoala, din scoala primara pana la bacalaureat, precum si toate examenele facultatii de economie generala – inclusiv examenul de diploma – fireste, cu nota maxima. Drumul geniului carpatin catre academii si titluri de doctor honoris causa era, in felul acesta, larg deschis. La fel s-a procedat si cu atestarea activitatii revolutionare a marelui carmaci. Doua exemple, intre altele. Un proces oarecare din 1936, de la Brasov, al unui grup din care facea parte, intre altii, si Ceausescu dar al carui conducator era, de fapt, un agent Kominternist infiltrat din Romania, Vladimir Tarnovski, a fost falsificat de functionarii umbrelor si metamorfozat intr-un mare proces politic in care, retrospectiv, Ceausescu ii lua locul de lider al grupului lui Tarnovski. Pentru a se acredita astfel, retroactiv, legenda revolutionarului in pantaloni scurti. In timp ce o manifestatie din mai 1939 – organizata de comisarul regal Mihai Ralea din ordinul Regelui Carol al II-lea – era, la randul sau, metamorfozata retroactiv, de aceiasi functionari ai umbrelor, dintr-o manifestatie monarhista intr-una comunista. Condusa, bineinteles, de viitorul geniu carpatin, alaturi de viitoarea sotie si savanta de renume mondial. Ambii inserati, printr-un truc fotografic, intr-o mare multime si redescoperiti, cateva decenii mai tarziu, de apologetii cultului personalitatii lui Ceausescu, ocupati cu scrierea biografiei liderului. Intr-o Romanie in care rescrierea permanentǎ a trecutului si cosmetizarea propriei biografii, in raport de vremuri si necesitatile momentului, au fost, decenii la rand, un reflex firesc al liderilor comunisti, n-ar trebui sa fim mirati ca urmasul lui Ceausescu la putere, fostul secretar cu probleme ideoiogice din defunctul partid comunist, Ion Iliescu, si-a cosmetizat din primul moment biografia. De data aceasta, in conformitate cu schimbarile intervenite in Romania dupa decembrie 1989, in contextul prǎbusirii comunismului in Europa de Est, a dezmembrarii U.R.S.S. (fostul far calauzitor), a dizolvarii KGB-ului si a incheierii Razboiului Rece, prin disparitia lagarului comunist. Legitimitatea noului lider trebuia construita acum intr-un sens invers celei de pana in 1989. Dat fiind contextul postcomunist in care se afla Romania, biografia lui Iliescu urma sa fie decomunizata si dekaghebizata. Pentru a se legitima la vremuri noi, Iliescu trebuia sa-si “cosmetizeze” biografia dar in sens invers. Trebuiau puse in paranteza, asadar, relatiile compromitatoare ale lui Ion Iliescu si ale familiei sale cu U.R.S.S. si cu stalinismul. in primul rand legaturile tatalui sau, Alexandru Iliescu, cu Kominternul. Caci, pentru familia lui Ion Iliescu, lumina venise intotdeauna de la Moscova. Cum insa, dupa 1989, lumina venea din directia exact opusa, Ion Iliescu s-a vazut nevoit – pentru a se legitima fruntea poporului roman, in noul context national si internastional – sa-si rescrie biografia, in functie de aceasta schimbare a polilor politici intervenita in Europa de Est. Asadar, in loc de sef comunist, Iliescu trebuia sa apara acum invers, drept dizident anticomunist, din apropiat, ani de zile, al lui Ceausescu, Iliescu trebuia acum sa treaca drept vechi dizident anticeausist, din prosovietic si agent de influenta al Moscovei, Iliescu urma, in noul context, sa se dea drept lider de orientare euroatlantica, si din adept al economiei socialiste planificate, de tip Gosplan, se suia cu vioiciune in barca economici de piata, ceea ce Iliescu n-a intarziat sa faca.

(sursa: Ziua)

Nicolae Iorga (1871 – 1940). Biografie

nicolae_iorgaPersonalitate monumentala a culturii românesti, barbat înzestrat de Dumnezeu cu o memorie fenomenala, cel mai mare poligraf al neamului românesc (circa 1250 de volume publicate si 25.000 de articole), Iorga s-a nascut, precum multe minti luminate, în nord de tara, la Botosani. În urbea natala, urmeaza scoala primara si gimnaziul, uimindu-si profesorii. Termina Liceul National din Iasi (1888); reuseste într-un singur an sa absolve Universitatea din Iasi (“magna cum laudae”, 1889). În anul în care se stingeau Eminescu si Creanga, era deja considerat un fenomen. Face studii stralucite la Paris, Berlin si Leipzig, obtinând doctoratul (1893) si devenind la 23 de ani membru corespondent al Academiei (academician va deveni în 1911). Tânarul savant câstiga, în 1894, prin concurs, catedra de istorie, la Universitatea din Bucuresti. A cutreierat marile metropole europene, scotocind în arhive documente cu privire la istoria românilor. Cunoaste aproape toate limbile moderne (în multe din ele a si scris). În 1903, a luat conducerea revistei Samanatorul . În 1906, înfiinteaza ziarul sau Neamul românesc , unde a scris zi de zi, pâna la asasinarea sa miseleasca, dovedind o imensa dragoste fata de tot ce este românesc. A fost un excelent orator, cu glasul tenoral, usor graseiat. A locuit si scrie multi ani, în casa sa de la Valenii de Munte, cumparata în 1907 si unde era tipografia sa “Neamul românesc”. Din 1922, cursurile de vara de la Valenii de Munte au luat denumirea “Universitatea populara N. Iorga”. Aici e astazi muzeu memorial, cu obiecte si mobile ce au apartinut savantului. La 27 noiembrie 1940, ora 5 dupa amiaza, este ridicat fortat de la masa de lucru (de la vila sa din Sinaia) si asasinat bestial de catre legionari, la Strejnic, lânga Ploiesti. La 69 de ani, inima si capul savantului erau ciuruite de gloante. Istoric de mare clasa europeana, cu o opera monumentala în acest domeniu, om politic energic (a înfiintat partidul national-democrat, a fost prim ministru si un apropiat al Casei regale), Iorga a fost prolific si în istoria si critica literara. Ca poet liric, a scris poezii, cântând iubirea, natura, istoria. Cea mai reusita este drama istorica Doamna lui Ieremia , despre destinul tragic al Elisabetei Movila. Ca memorialist, a lasat masivele volume: Oameni care au fost si O viata de om, asa cum a fost .